Economie

Caracteristicile pieţei serviciilor

Examinată ca o categorie economică, piaţa serviciilor este formată din cele două laturi corelative: cererea şi oferta. Ea reprezintă deci, sfera economică în care nevoile de consum pentru servicii apar sub forma cererii, iar producţia sub forma ofertei şi din confruntarea celor două laturi se finalizează tranzacţii prin intermediul actelor de vânzare-cumpărare.

Astfel, piaţa este locul abstract unde se întâlnesc agenţii economici; ea asigură compatibilitatea acţiunilor lor şi le dă informaţiile necesare definirii proiectelor lor.

Aşa cum rezultă şi din definiţiile de mai sus, din punct de vedere conceptual nu există deosebiri între piaţa bunurilor şi cea a serviciilor.

De asemenea, ca şi în cazul pieţei bunurilor şi în cazul serviciilor există

• piaţa potenţială şi piaţa reală (efectivă);
• piaţa internă si piaţa internaţională (mondială);
• - piaţa producătorilor (vânzătorilor) şi piaţa   consumatorilor (cumpărătorilor);
• piaţa nouă, de testare etc.

Structura pieţei serviciilor poate fi cercetată şi după tipul serviciilor care fac obiectul vânzării-cumpărării, criteriu după care putem deosebi, de exemplu:

• piaţa serviciilor pentru întreprindere ;
• piaţa serviciilor pentru populaţie.

Aceste pieţe, la rândul lor, se subdivid pe categorii, grupe şi clase de servicii (cum ar fi: piaţa serviciilor de cercetare-dezvoltare, piaţa serviciilor de turism etc.).

După cum a rezultat şi din capitolul anterior, piaţa serviciilor nu include în totalitate sfera serviciilor, existând si servicii non-marfă sau non-market. Acestea sunt reprezentate, pe de o parte, de serviciile publice sau private care nu se comercializează, iar pe de altă parte de serviciile "gratuite", pe care şi le fac oamenii lor înşişi.

O altă subliniere ce trebuie făcută în legătură cu caracteristicile pieţei serviciilor se referă la faptul că, în domeniul serviciilor, comensurarea indicatorilor prin care se exprimă dimensiunile şi dinamica pieţei este mai dificilă decât în cazul bunurilor.

Astfel, pentru exprimarea ofertei, cererii şi a volumului tranzacţiilor rezultate se foloseşte o mare varietate de indicatori. Aşa, de exemplu, pentru cuantificarea ofertei serviciilor de transport se folosesc indicatori referitori la numărul mijloacelor de transport disponibile, capacitatea şi tipul acestora, numărul lucrătorilor etc. pentru exprimarea cererii: număr de clienţi; cantitatea şi felul mărfurilor de transportat pentru exprimarea dimensiunilor tranzacţiilor rezultate prin întâlnirea cererii cu oferta, indicatori cum ar fi: număr de călători, km sau număr de tone km transportate, număr de vehicule în circulaţie, valoarea cheltuielilor (sau încasărilor), consumul de combustibil.

În  plus, pe lângă elementele cantitative, în cazul serviciilor, elementele calitative, adesea dificil de evaluat au o deosebită semnificaţie, în aprecierea poziţiei unei firme sau a unei ţări pe piaţa serviciilor. De exemplu, în cazul evaluării comparative a serviciilor de transport oferite de mai multe firme, esenţiale sunt criteriile de calitate cum ar fi: rigiditate, siguranţă, regularitate, flexibilitate, confort; posibilitatea de a asigura legături "din poartă în poartă" etc.

O altă caracteristică a pieţei serviciilor se referă la modul de manifestare  concurenţei. Astfel cele cinci, condiţii ale concurenţei pure şi perfecte şi anume: omogenitatea, atomicitatea, intrarea liberă în ramură, libera circulaţie a capitalurilor şi transparenţa de regulă nu sunt respectate în cadrul pieţei serviciilor.

În primul rând, aşa cum s-a mai arătat, serviciile nu sunt omogene, ci dimpotrivă eterogene fiecare producător dispunând, în absenţa restricţiilor materiale, de posibilitatea de a-şi concepe serviciile într-o manieră personală, originală. Această trăsătură caracteristică serviciilor afectează şi atomicitatea, deoarece în aceste condiţii se poate spune că fiecare producător dispune de o mică putere de monopol.

Referitor la intrarea liberă în ramură şi libera circulaţie a capitalurilor, în multe sectoare ale serviciilor acestea sunt îngrădite de costurile mari de intrare sau de ieşire de pe piaţă, ceea ce conduce la frecvente situaţii de monopol sau oligopol.

În plus, fiecare producător de servicii dispune de o paletă întreagă de mijloace pentru a se diferenţia: bine înţeles, calitatea prestaţiei sale (pe care clienţii sunt adesea incapabili de a o aprecia la justa sa valoare), dar, de asemenea, relaţia personală pe care o întreţine cu clientela sa, atmosfera din unitate... fără a uita ceea ce este adesea principalul criteriu de alegere al clienţilor, amplasarea geografică.

Pe de altă parte, consumatorii, fiind supuşi la restricţii de timp se găsesc în imposibilitatea de a compara riguros raporturile calitate-preţ a tuturor prestaţiilor care le sunt oferite.

Mai mult, transparenţa în cazul pieţei serviciilor este limitată de caracterul imaterial al acestora, serviciile spre deosebire de bunuri neputând fi "cercetate" de concurenţi pentru a descoperi noile tehnologii de producţie sau dacă preţurile de vânzare nu fac obiectul unei politici de dumping.

Prin urmare, produsele nefiind omogene, intrarea liberă pe piaţă şi libera circulaţie a capitalurilor fiind deseori îngrădite, informarea consumatorilor şi concurenţilor fiind limitată, fiecare producător dispunând de un fel de mică putere de monopol, ne găsim în faţa unor structuri ale pieţei caracteristice concurenţei imperfecte.

Imperfecţiunile concurenţei în domeniul serviciilor au fost folosite pentru intervenţia mai mare a statului în acest sector şi îngrădirea prin reglementări a regulilor jocului pieţei libere.

Intervenţia statului, este de părere Henry Lepage  "n-ar fi un lucru negativ dacă s-ar putea imagina un stat format din oameni perfecţi, dezinteresaţi, omniştiutori şi total transparenţi".

Convingerea lui este că argumentele economice reprezintă "teorii-cuvertură", oferite de economişti pentru a proteja de durităţile concurenţei un anumit număr de interese ale unor persoane (grupuri) beneficiare de o poziţie politică privilegiată. El susţine generalizarea "pieţei libere" inclusiv în sectorul serviciilor, argumentând că piaţa se prezintă ca un sistem cibernetic, în care fără a avea nevoie de intervenţie exterioară, interesele personale ghidează resursele spre utilizările lor posibile, care au cea mai mare valoare.

În această optică, piaţa este un instrument esenţial de alocare, a cărei superioritate provine din aceea că este sistemul în care indivizii se găsesc cel mai bine motivaţi să facă ceea ce este bine pentru toţi.

De asemenea. J. CI. Delaunay arată că începând din anii 1980 s-a dezvoltat, în ţările occidentale un puternic curent de idei favorabil reîntoarcerii la piaţa liberă, debarasată de "cârjele" statului. În interpretarea raportului între serviciile marfa, "market" şi serviciile care nu fac obiectul relaţiilor de piaţă el susţine ideea ca forma marfă ar fi cea mai indicată pentru activităţile de servicii unde predomină caracteristica imediată a rezultatelor, iar forma nemarfă sectoarelor de servicii caracterizate prin preponderenţa rezultatelor mediate (acestea revenind în principal în sarcina sectorului public).

Intervenţia statului şi tendinţe de liberalizare în sectorul serviciilor

În această privinţă trebuie menţionat că o bună perioadă de timp, până în anii 1970, chiar în ţările dezvoltate cu economie de piaţă, sectorul serviciilor a fost unul din domeniile cel mai mult atinse de intervenţia statului.

Henry Lepage grupează modalităţile de intervenţie a starului în sectorul serviciilor în trei categorii:

• trecerea unor întreprinderi în proprietatea şi sub controlul statului (tehnica naţionalizării);
• lăsarea în proprietatea colectivităţii a investiţiilor, dar încredinţarea gestiunii lor unor întreprinderi private contractante, cărora li se impune respectarea unor tarife maxime (tehnica, mai ales franceză, a concesionării);
• sistemul american de reglementare care constă în a impune întreprinderilor să nu depăşească anumite, limite maxime de rentabilitate, sistem care diferă de cel european de concesiune prin aceea că întreprinderea privată areasigurată proprietatea tuturor investiţiilor, în ciuda titlului de serviciu public pe care trebuie să-1 respecte.

Referitor la dimensiunile sectorului public sau semipublic este cunoscut că acestea diferă semnificativ în America faţă de Europa, de la o ţară la alta, înregistrând de asemenea o mişcare pendulatorie de la o perioadă la alta.

În mod particular, sectorul serviciilor se evidenţia printr-o prezenţă semnificativă a întreprinderilor publice.

Aşa cum arăta Mattei Dogan şi Dominique Pelassy "sectorul transporturilor urbane, dar şi cele feroviare, aeriene, chiar maritime păreau să aparţină de drept domeniului rezervat puterii publice: tot astfel sectorul energetic, controlat cel puţin parţial la nivelul extracţiei şi prospecţiei şi aproape integral în stadiul transformării şi distribuţiei.

 Domeniului public sau cvasi-public i se mai adăugau poşta şi telecomunicaţiile; informaţia radiotelevizată a fost în general inclusă, în Europa, în câmpul intervenţiei directe a puterii publice. Tot aşa o parte semnificativă a cercetării. Băncile centrale au fost printre primele instituţii supuse aproprierii publice. Prin urmare, controlul statului s-a întins adesea asupra celor mai numeroase şi mai influente instituţii de credit".

Analizele comparative, cum sunt cele realizate de Mattei Dogan şi Dominique Pelassy, arată că intervenţia statului în economie este legată de fenomenele de criză.

O analiză empirică realizată în SUA a dezvăluit că între 1916 şi 1976 din 2.450.000 de posturi permanente create în jurul executivului american, l.950.000, adică 4/5 au fost instituite în timp de război.

În Europa, până la sfârşitul secolului al XIX-lea, cheltuielile publice au depăşit rareori 10% din venitul naţional. Statul avea în principal rolul de prestator de servicii colective ca: securitatea, justiţia, apărarea. Ulterior a crescut rolul statului în îndeplinirea anumitor funcţii necunoscute de interes public ca: educaţia, habitatul, reţelele de distribuţie a apei sau electricităţii, infrastructurile rutiere sau feroviare ele.

Dar în cea mai mare parte a ţărilor, în această perioadă, separarea domeniilor de stat de cele ale întreprinderilor rămâne tranşantă.

Secolul XX, în prima parte, din cauza războaielor şi crizelor a fost marcat de o tendinţă de naţionalizare progresivă a economiei.

În Franţa de exemplu, calendarul este elocvent:

• 1919: naţionalizarea Oficiului de azot şi minelor de potasiu
• 1928: monopol naţional al Petrolului
• 1936: naţionalizările Frontului Popular: SNCF, armament, aeronautică
• 1945: naţionalizările Generalului de Gaulle: Renault, Air France, bănci etc. 1982: naţionalizările socialiste: toate băncile şi 9 grupuri industriale.

Această mişcare seculară s-a inversat începând cu anii 1970. Faţă de mondializarea economiei, a început să prevaleze ideea că statul n-ar fi cel mai bine plasat pentru a gira mijloacele de producţie într-un context dinamic în care trebuie să se decidă cu rapiditate şi supleţe.

De unde o mare mişcare de reflux prin privatizarea întreprinderilor naţionalizate în toate democraţiile industrial. Alte modalităţi de intervenţie a statului în economie, inclusiv în sectorul serviciilor, se realizează prin socializarea venitului, reglementări şi căile multiple ale unei influenţe non-constrângătoare .       

Unul dintre mijloacele de intervenţie cele mai spectaculoase la
dispoziţia puterii publice ţine de masa enormă a venitului colectivizat de stat la nivel central, regional sau local. Această masă este în extensie constantă, se consideră printre altele şi din cauza presiunii maselor populare, şi mai ales, a grupurilor sociale defavorizate (şomeri, pensionari etc.) în sensul redistribuirii veniturilor.

În cadrul marilor naţiuni europene, veniturile distribuite de stat merg mai mult la inactivi decât la salariaţii sectorului public.

Alte forme de intervenţie se referă la numeroase formule de cooperare mai mult sau mai puţin instituite între stat şi agenţii economici, una dintre ele reprezentând-o planificarea care, chiar dacă este inegal dezvoltată pe continent, are tendinţa să se generalizeze.

Dar, aşa cum susţine Fr. Ecalle, intervenţia statului în domeniul serviciilor se exercită mai ales prin intermediul reglementării acestor activităţi⁷.

El menţionează chiar că, în ciuda contuziei care este foarte frecvent făcută, chestiunea dereglementării şi aceea a dezetatizării sunt perfect distincte. în această privinţă, el susţine aceeaşi idee ca şi alţi autori printre care M. Dogan şi D. Pelassy că există întreprinderi publice, bancare sau de altă natură a căror putere le face relativ autonome, bucurându-se de o mare independenţă în gestionarea resurselor lor, după cum există întreprinderi private asupra cărora statul are o puternică influenţă prin instrumentele sale.

Reglementările specifice serviciilor, după opinia lui Fr. Ecalle, pot fi grupate în trei categorii :

Există mai întâi reglementări tehnice, prevăzând exercitarea unei Activităţi cu respectarea anumitor norme. Acestea se pot referi la persoanele implicate în prestarea serviciilor (de exemplu, exigenţa unei diplome pentru exercitarea unor profesiuni cum ar fi: medici, arhitecţi etc.), la produs sau la întreprindere. De exemplu, serviciile de transport aerian trebuie să respecte reguli de securitate, băncile trebuie să satisfacă cerinţe de protecţie a clienţilor.

În principiu, aceste reglementări nu au ca obiect de a limita intrarea de noi întreprinderi pe piaţa respectivă, în fapt, ele pot permite o anumită regularizare a fluxurilor de intrare. Din faptul chiar al existenţei lor, aceste reglementări constituie o barieră la intrare care afectează mai ales concurenţii potenţiali străini.

Dacă aceste norme tehnice sunt utilizate cu scopuri corporatiste sau protecţioniste, ele intră în a doua categorie, şi anume Reglementărilor administrative, având ca obiect de a limita accesul într-un sector de activitate.

Aceste reglementări administrative se pot referi mai întâi la fixarea numărului întreprinderilor pe o piaţă. Astfel, unui operator i se poate atribui monopol pe un anumit teritoriu (exemplu, pentru serviciile de distribuire a electricităţii, apei sau gazului), sau o piaţă poate fi împărţită între două sau trei firme, formând un oligopol (este cazul, de exemplu al liniilor aeriene internaţionale). De asemenea numărul producătorilor poate fi reglementat în cadrul unui regim de "numerus clausus" (de exemplu, numărul taxiurilor pariziene a fost astfel strict reglementat).

Alte reglementări administrative limitau accesul la o piaţă fără a fixa un număr precis de operatori. Este mai ales cazul unor reglementări comerciale cu privire la proporţia unor tipuri de unităţi pe centre comerciale. Anumite pieţe pot fi chiar interzise întreprinderilor care-şi exercită activitatea pe pieţe vecine, din punct de vedere sectorial (de exemplu, anumite servicii bancare sunt rezervate numai anumitor tipuri de bănci) sau teritorial (de exemplu, serviciile de poliţie, care de regulă sunt organizate pe criteriul teritorial, geografic).

A treia categorie de reglementări specifice serviciilor o reprezintă controlul administrativ al preţurilor (tarifelor).

Trebuie subliniat că acestea se referă, aproape întotdeauna, la creşterile de preţuri (tarife) şi nu la nivelul lor, în general, fixat liber de întreprindere, atunci când serviciul este oferit pentru prima dată. De asemenea, controlul poate viza mărimea cotelor de marjă comercială.

Reglementărilor prezentate li se mai pot adăuga cele fiscale care prin regimul impozitelor influenţează nivelul tarifelor, al profiturilor nete ale întreprinzătorilor, stimulând sau nu dezvoltarea sectorului serviciilor în ansamblu sau a unei ramuri a acestuia.