Orizontul ontologic este cel mai larg orizont pe care îl vizează cunoaşterea sistematică. De aceea studiul problemelor naturii, societăţii trebuie completat cu ontologia umanului problemelor se ţin de om — existenţa lui, sensul vieţii şi menirii omului etc. Problematica omului nu numai că apare ca o constantă a gîndirii filozofice, dar este o chestiune căreia îi sînt subordonate toate problemele filozofice. Intre epocile care se remarcă prin realizările obţinute în tratarea problemelor omului se impun: filozofia antică greacă; aproape toate epocile creştinismului; Epoca Renaşterii; aproape întreaga lume contemporană. De aceea secolul nostru este numit, pe bună dreptate, un „secol antropocentric". Cu toate acestea, după cum remarcă M. Heidegger, „niciodată nu s-a ştiut mai puţin ce este omul. în nici o epocă nu s-au ridicat atîtea probleme ca în prezent".
Umanismul antic s-a opus mitului genezei divine a omului, a surprins capacitatea lui de a fi „măsura tuturor lucrurilor" (Pro-tagoras), de a cunoaşte şi „a se cunoaşte pe sine",(Socrate), vene-rînd măreţia omului, aşa cum apare ea în cuvintele lui Sofocle: „în luine-s multe mari minuni; minuni mai mari ca omul nu-s". Acest umanism avea un caracter speculativ, minimaliza locul muncii în aria valorilor umane şi nu se putea ridica pînă la ideea unităţii speciei umane, a condiţiei umane, deoarece reflecţiile filozofice asupra modului de a fi specific uman aveau un caracter limitat: pe de o parte, sclavii nu erau raportaţi la categoria „umanului" (fiind trataţi ca „unelte vorbitoare"), iar, pe de altă parte, numai valorile propriei colectivităţi erau considerate conforme cu „veritabila umanitate", de la care alte popoare erau excluse (fiind tratate ca „barbare").
Umanismul modern se cristalizează începînd cu secolele XIV-XVI, în Epoca Renaşterii, ca o reacţie antropocentrică la teocen-trismul specific scolasticii medievale, ca o expresie a aspiraţiei spre emanciparea facultăţilor creatoare ale omului de sub tutela religiei. Prin Petrarca, Lorenzo della Valla, Pico della Mirandola şi, în sec. XVI, prin Erasm şi Montaigne, umanismul renascentist respinge dogmatica religioasă ascetică, exaltă bucuriile vieţii pămînteşti, revendică dezvoltarea nestingherită a aptitudinilor şi posibilităţilor de creaţie ale omului, manifestă încredere în raţiunea umană, în capacitatea omului de a-şi făuri propriul destin. In secolul luminilor umanismul filozofic capătă noi dimensiuni, ajungînd să afirme că omul este termenul de referinţă de la care trebuie să pornească totul şi la care trebuie să se întoarcă totul (Diderot) şi că, pentru a cunoaşte adevărul, este necesară recunoaşterea omului ca valoare (J.-J. Rousseau). Umanismul şi-a îndreptat, totodată, atenţia asupra criticii diferitelor forme de înstrăinare umană (religioasă, politică etc). De exemplu, L. Feuerbach ia drept punct de plecare omul, dar „ca individ izolat", fără a avea în vedere „lumea în care trăieşte acest om" şi, de aceea, filozofia sa vizează o esenţă umană abstractă.
Imaginile omului în filozofia contemporană resimt influenţa criticii largi a raţionalismului făcută în sec. XIX de A. Schopen-hauer şi Fr. Nietzsche. Filozofia vieţii, existenţialismul fac eforturi de a umple golurile lăsate de imaginea generală a lumii şi a omului în filozofiile predominant raţionaliste. Fundamentul comun al tuturor concepţiilor despre om rămîne ideea evoluţiei, necesară soluţionării problemelor filozofice, îndeosebi a celor referitoare la specificarea umană. Este importantă şi constituirea unor asemenea concepţii filozofice, care s-ar întemeia pe centralizarea ontologică a omului, cum a fost, de exemplu, concepţia lui M. Heidegger. Dacă în concepţiile filozofice tradiţionale explicarea omului s-a realizat prin raportarea sa la natură, la divinitate sau societate, deci din punctul de vedere al existenţei, în filozofia sec. XX predomină punctul de vedere valoric. Aceasta se explică prin apariţia unor preocupări dominante privind scopurile umane şi sociale, în serviciul cărora se pune ştiinţa şi civilizaţia, privind problema destinului uman, a rolului voinţei şi acţiunii umane, deoarece prin cunoaştere şi evaluare omul e singura fiinţă care instituie în lume sensul şi valoarea.
E. Cassirer în lucrarea Eseu despre om defineşte omul ca fiinţă simbolică. Omul trăieşte simultan într-un univers fizic (ce poartă urmele prezenţei sale) şi în univers simbolic de sensuri şi semnificaţii. Prin limbaj, mit, artă, religie, istorie, ştiinţă şi filozofie capătă viaţă acest univers simbolic în care trăieşte omul. Prin simboluri oamenii rezumă şi comunică nu numai referitor la propria lor experienţă şi gîndire, dar şi la cele ale grupului uman sau ale societăţii. Ele pot stimula şi influenţa gîndurile, sentimentele şi acţiunile oamenilor.
Spre deosebire de secolul trecut, secolul nostru se orientează nu aîît spre definirea statutului existenţial al omului şi al societăţii, cît mai ales spre determinarea locului individului şi grupurilor umane în raport cu propriile lor creaţii spirituale şi tehnice, spre descifrarea statutului ontologic şi al funcţionării lumii create de specia umană. A crescut şi interesul pentru formele de organizare a vieţii colective, pentru norme, reguli, sisteme de valori. Ideea existenţialistă, potrivit căreia „omul nu este, el se face", ce aparţine" ^Tir^PTS^tre^^xprimă probabil celmaTdeplin modalitatea actu- luTde înţelegere a omului. Conştiinţa şi libertatea sînt astăzi considerate ca atribute ale oricărei fiinţe umane. Orice om poate acţiona, într-o măsură sau alta, asupra mediului, poate răspunde provocărilor acestuia, optînd pentru variantele acţiunii posibile, anticipînd în diferite grade rezultatul. în această ordine de idei, J.-P. Sartre afirma că un om totalmente neliber şi inconştient este subliminar faţă de umanitate, osîndit la o existentă vegetativă. K. Jaspers consideră că omul poate fi definit prin geniul antisin-gurătâţii, cel al comunicării. Om înseamnă pentru el (de la bun început) oameni. Omul reuneşte în unitatea sa indivizibilă unici tatea, irepetabilitatea şi universalitatea, repetabilitatea. Şi este astfel, pentru că el nu este o esenţă dată pe care o realizează, pentru că omul însuşi se înscrie ca un centru de organizare, centrul al cărui plan fundamental nu e invarianta, ci variaţia. Astfel, K. Jaspers se opune tendinţei promovate de orientarea existenţialistă în explicarea omului ca fiinţă contigentă, „aruncată în lume".
Cea mai recentă dintre formule, care pretinde la expunerea ultimului adevăr despre om, afirmă că „omul este o fiinţă limitată". Fiecare din_cpncepţiile menţionate exprimă un grăunte de adevăr despre om. Dar nici fiecare în parte, nici luate în ansamblu, ele nu exprimă adevărul despre orri^ deoarece valorile care aparţin conştiinţei noastre şi pe baza cărora ne fundamentăm toate opiniile, sînt socialmente şi istoric determinate. Definirea omului ţine astăzi în "mod fundamental de un demers interdisciplinar filozofico-ştiinţific.
Omul este tratat astăzi ca o componenţă a naturii vii cu un mod specific de fiinţare, prin care şi-a creat un mediu propriu de cultură şi civilizaţie, al cărui tip de ordine este diferit de eel al naturii guvefnafa"de"legitate şi cauzalitate.. Urmărind preistoria omului, G. Childe în lucrarea De la preistorie la istorie, argumentează că supravieţuirea fiinţei umane este indisolubil legată de îmbunătăţirea echipamentului său cu instrumente extracorporale, a bogăţiei sale intelectuale şi materiale. Fără un echipament spiritual, menţionează autorul, fără un sistem de credinţe şi tradiţii care să le organizeze experienţa, societăţile se pot dezintegra. Ele asigură supravieţuirea şi funcţionalitatea grupului uman, fiind condiţie a supravieţuirii individului. Factorul ce este considerat decisiv în saltul de la biologic la cultural, în cele mai diverse sisteme filozofice, este considerat a fi modul de raportare la mediu, acţiunea orientată (conştientă) spre realizarea unui scop. Ceea ce interesează într-o asemenea acţiune nu mai este obiectul, ci scopul urmărit, deci „lucrul cu sens". Sensul este considerat ca structură primara a conştiinţei. La întrebările „Ce este omul?", „Cum a devenit om ?" O. Spengler în opera sa Omul djehnica răspunde: „Graţie minţii! Iată arma fără echivalent în lumea animală".