1.Obiectul de studiu şi funcţiile filosofiei sociale.
Societatea este o totalitate de oameni, un ansamblu unitar, un sistem organizat bazat pe un anumit mod de producere şi pe un anumit tip de legături şi relaţii sociale istoriceşte adecvat determinate. Societatea este o formă de existenţă şi de interacţiune colectivă a indivizilor.Filosofia socială însă se străduie să cuprindă viaţa socială în ansamblu, să examineze în întregime instituţiile sociale şi esenţa lor. Un aspect important al filosofiei sociale este problema interacţiunii personalităţii şi societăţii, problema socializării acesteia. În acest sens sociofilosofia studiază bazele societăţii, existenţa socială şi acele condiţii ce menţin supravieţuirea şi integritatea comunităţii obşteşti. Filosofia socială este un domeniu relativ de sine stătător a cunoştinţelor filosofice, consacrat conceperii specificului societăţii şi deosebirii ei de natură. Ea studiază viaţa socială din punct de vedere a problemelor conceptuale, scopul şi sensul existenţei acesteia, perspectiva, orientarea şi legităţile dezvoltării omenirii. Filosofia socială este totalitatea de cunoştinţe ştiinţifice despre cele mai generale legităţi şi tendinţe ale interacţiunii fenomenelor sociale, despre funcţionarea şi dezvoltarea societăţii, despre viaţa socială ca proces integral. Sociofilosofia studiază acele legităţi, conform cărora în societate se formează grupuri mari şi stabile de oameni, se stabilesc relaţii şi legături între acesrea comunităţi, deasemenea se evidenţiază rolul lor în societate.
2. Premisele naturale ale apariţiei formei sociale de mişcare a materiei
Societatea ca formă superioară de mişcare a materiei apare pe baza naturii, se evidenţiază din natură şi capătă un caracter specific. Natura (în sensul larg al cuvîntului) este lumea care ne înconjoară, realitatea obiectivă, necreată şi indistructibilă, infinită în timp şi spaţiu, în continuă mişcare şi dezvoltare, dirijată de propriile sale legi. În raport cu societatea natura reprezintă lumea materială ce crează condiţiile naturale ale existenţei societăţii. Societatea este indisolubil legată de natură, nu poate exista şi nici a se dezvolta fără ea, natura este corpul anorganic al societăţii, este baza naturală a activităţii umane şi societăţii în întregime. Înafara naturii existenţa omului şi sociumului devine absolut imposibilă.
În procesul distingerii şi separării societăţii de natură un rol important au jucat factorii biologici, la care se referă:
- instinctul gregar . Animalele convieţuiesc şi acţionează în turme, cîrduri, care le oferă posibilitatea de a se acomoda mai trainic în mediul inconjurător. Viaţa în comun a purces ulterior la crearea comunutăţilor umane.
- folosirea aşa numitelor unelte de muncă. Animalele nu confecţionează unelte de muncă şi nu muncesc. Însă ele pot utiliza în calitate de unelte un băţ, o piatră, o scoică etc, care treptat au format anumite deprinderi de muncă, iar mai apoi şi activitatea de muncă ca fenomen social.
- reflexul de orientare şi căutare. Nu numai omul este curios, curioase sunt şi animalele. Acest reflex biologic a dus la dobîndirea (obţinerea) cunoştinţelor, a contribuit la evoluţia lumii animale, la apariţia procesului de cunoaştere drept fenomen social.
La premisele naturale ale apariţiei formei sociale de mişcare a materiei se referă populaţia şi mediul geografic. Populaţia este totalitatea de oameni care locuiesc pe un anumit teritoriu, într-o ţară, în toată lumea. Populaţia şi mediul geografic determină posibilitatea dezvoltării producţiei materiale drept sursă necesară pentru existenţa, funcţionarea şi dezvoltarea durabilă a societăţii. Oamenii se includ în producere, crează potenţialul intelectual al societăţii, în lipsa cărora nu poate exista omenirea. Nu mai puţin importantă este şi funcţia demografică, funcţia de reproducere a populaţiei, însă aici e necesar de schimbat accentele în favoarea micşorării numărului de populaţie.
Mediul geografic este acea parte a biosferii, care se include în activitatea oamenilor, societăţii în întregime - lumea animală şi vegetală, apele, solurile, zăcămintele subterane, atmosfera Terei. Mediul geografic influenţează considerabil dezvoltarea producţiei materiale, societăţii în ansamblu. Condiţiile naturale nefavorabile sau lipsa unor materii prime în anumite zone sau ţări frînau şi frînează considerabil dezvoltarea socială. Această particularitate este valabilă doar pentru perioada iniţială de dezvoltare, mai departe în civilizaţia agrară, industrială progresul societăţii depinde nu atît de populaţie şi mediul geografic (care sînt condiţii necesare şi nu determinante), ci de caracterul modului de producţie, de modernizarea şi specializarea acesteia, implantarea noilor tehnologii, folosirea operativă şi largă a ştiinţei şi tehnicii.
În activitatea societăţii un rol important joacă mediul ambiant -noţiune mai largă decît mediul geografic, care include nu numai suprafaţa pămîntului şi zăcămintele subterane, dar şi o parte a sistemului solar, cosmosului ce este inclus în sfera activităţii umane. În mediul ambiant deosebim mediul natural şi artificial. Mediul natural este acea parte a naturii care se dezvoltă după legile sale proprii şi se realizează în mod spontan, stihiinic, fără intervenţia conştientă a oamenilor. Mediul artificial este acel compartiment, al naturii determinat de legile acesteia, dar care se dezvoltă sub influenţa conştientă a oamenilor. El reprezintă o a “doua natură“ , este natura creată de om, adică totalitatea de lucruri neaflate în natură de-a gata şi făurite în procesul activităţii de producţie. Actualmente oamenii au de aface mai mult cu natura artificială şi foarte puţine locuri au rămas unde n-a călcat piciorul omului. În această ordine de idei apare problema reprezentării celei de a “doua natură“. Natura artificială se dezvoltă nu numai după legile naturii, dar şi după celei a activităţii umane.
Un rol important în activitatea vitală a omului îi aparţine biosferei - învelişul pămîntului cuprins de viaţă şi dotat cu o organizare geologică şi fiziochimică specifică. Biosfera înclude în sine biota (totalitatea tuturor organismelor vii, inclusiv omul) şi mediul ambiant, adică totalitatea obiectelor ce suportă acţiunea biotei şi sau care acţionează asupra ei. Această noţiune a fost formulată de savantul francez E.Reclu pentru a evidenţia învelişul viu a pămîntului, totalitatea ogranismelor vii împreună cu elementele necesare vieţii. Biosfera este un suprasistem puternic al Terei în care se produce şi reproduce viaţa, substanţele organice din energie solară, apă şi materie anorganică. Cu apariţia vieţii biosfera devine factorul principal care determină dezvoltarea şi evoluţia planetei noastre. Conform principiilor sinergeticii biosfera constituie un sistem neliniar, indurabil şi extrem de complicat ce funcţionează (şi se dezvoltă) în baza legilor de autodezvoltare.
Odată cu apariţia societăţii umane biosfera poate fi transformată în noosferă -învelişul Terei ce cuprinde sfera interacţiunii naturii şi societăţii pe baza activităţii raţionale a oamenilor. Această noţiune a fost formulată de E.LeRoy (1927), P.Teihard de Chardin (1930) şi dezvoltată de V.I.Vernadski (1944). Ca sinonim a noosferei se mai folosesc noţiunile antroposferă, tehnosferă, sociosferă. Noosfera este stadia superioară a biosferei, în care activitatea raţională umană este factorul determinant în dezvoltarea planetei noastre. Cunoscînd legităţile naturii şi perfecţionînd tehnologiile, omenirea devine o forţă conştientă transformatoare a spaţiului planetar şi cosmic, o formă nouă de interacţiune dintre natură şi societate. Noosfera are tendinţa de a se lărgi permanent, transformîndu-se într-un element structural al cosmosului. Etapele dezvoltării noosferei sînt civilizaţia informaţională, ecologică şi cosmică. Avînd în vedere importanţa acestei noţiuni pentru practica şi supravieţuirea umană unii savanţi au formulat noţiunea de noosferologie - ştiinţa despre noosferă şi legităţile ei (A.D.Ursul, T.N.Ţîrdea).
3. Modurile de interacţiune dintre societate şi natură
Natura şi societatea există ca un tot întreg, în permanentă interacţiune şi interconexiune. Societatea constituie o treaptă în dezvoltarea naturii, apare la o anumită etapă a dezvoltării acesteia şi posedă un carcater specific. Societatea funcţionează şi se dezvoltă conform legilor proprii care se deosebesc de cele ale naturii.Cel mai vechi mod de interacţiune dintre societate şi natură (după A.D.Ursul) este modul coevolutiv-culegător. El era caracteristic pentru societatea paleolitică, se baza pe modul de viaţă migraţional-consumator, pe culegere (vînat, pescuit) cînd oamenii foloseau produsele din natură dea gata şi atît cît le permitea natura. Coevoluţia înseamnă o dezvoltare armonioasă paralelă, concomitentă a naturii şi societăţii. Modul de producţie din acea perioadă era foarte scăzut şi practic nu influenţa asupra naturii. Se schimba natura - societatea imediat se acomoda, se schimba societatea - natura se acomoda, dovedea să-şi restabilească forţele sale, să-şi revie.
Cu dezvoltarea agriculturii, apoi industriei, modului de viaţă stabil-productiv se majorează presiunea societăţii asupra naturii, natura este “exploatată“ maximal, ea nu dovedeşte să-şi restabilească resursele sale, apare modul de interacţiune dintre societate şi natură productiv-necoevolutiv. Acest mod se caracterizează printr-o dezvoltare social-economică accelerată care sintezează într-un tot întreg progresul social şi regresul ecologic. Exploatarea neraţională a naturii duce la un dezechilibru dintre societate şi natură, la agravarea crizei ecologice. Modurile de interacţiune dintre societate şi natură nominalizate s-au stabilit spontan, stihiinic. Nivelul şi conţinutul activităţii omului asupra naturii depinde de potenţialul tehnic al societăţii şi tehnologiile utilizate. La etapele iniţiale a dezvoltării societăţii acest potenţial era foarte primitiv. Odată cu dezvoltarea societăţii şi forţelor de producţie situaţia se schimbă radical. Secolul XX este secolul progresului tehnico-ştiinţific care în mod specific uneşte ştiinţa, tehnica şi tehnologia şi radical amplifică acţiunea societăţii asupra naturii, generează un şir de probleme globale. În fiecare zi şi oră dispar o mulţime de specii de plante şi animalele, se distrug mii de hectare de păduri, se epuizează rezervele zăcămintelor subterane. După calculul savanţilor rezervele de cărbune poate să mai servească încă pe vre-o 100-150 ani, gaze naturale - 50 ani, petrol - 35 ani.
Imperativul zilei este traversarea la o economie cu o dezvoltare durabilă şi dirijată în dimensiuni planetare, care ar îmbina priorităţile economiei productive cu o strategie ecologică bine chibzuită. Se cere trecerea de la modul de interacţiune extensiv-necoevolutiv la modul intensiv-coevolutiv. Esenţa acestui mod constă în realizarea progresului social-economic pe baza protecţiei naturii, trecerea mai pronunţată la modul de producere intensiv, producere fără deşeuri, bazată pe tehnologii intelectual-informaţionale. Revoluţia noosferică presupune nu numai constituirea unei noi conştiinţe ecologice, dar şi utilizarea noilor moduri şi tehnologii, ca neocolectarea şi neoproducerea, folosirea materiei prime în mod natural, în limitele care nu depăşesc dezvoltarea şi funcţionarea biosferei. Cu alte cuvinte e vorba de traversarea spre societatea informaţional-ecologică.
4. Paradigmele de abordare a procesului istoric
Orşice ştiinţă se maturizează atunci cînd capătă un statut paradigmal, adică posedă obiectul său de studii ce se deosebeşte de obiectul altor ştiinţe şi de anumite paradigme ce sunt acceptate de comunităţile ştiinţifice. Paradigma constituie un ansamblu de viziuni şi idei împărtăşit de o comunitate de savanţi, care şi servesc drept model pentru formularea şi rezolvarea problemelor teoretico-ştiinţifice. Paradigma reprezintă deci un anumit tip (stil) de gîndire dominant într-o etapă concretă a dezvoltării ştiinţei. În abordarea procesului istoric există mai multe paradigme. Dacă reieşim din aceea că motivele şi scopurile oamenilor sunt principiu şi cauză finală a activităţii lor, atunci avem paradigma idealistă în interpretarea dezvoltării sociale unde fenomenul spiritual este creatorul societăţii şi culturii ei. În cazul cînd reieşim din aceea că motivele şi scopurile activităţii umane sunt determinate de condiţiile existenţei sociale a lor, atunci avem paradigma materialistă referitor la interpretarea dezvoltarii societăţii.
Idealismul se bazează pe faptul că activitatea oamenilor este conştientă, înainte de a puncta ceva ei îşi închipuie, imaginează conţinutul activităţii sale. Cu alte cuvinte planul ideal al activităţii este primordial în raport cu rezultatul practic şi din punct de vedere al cognitologiei aşa ceva este justificat. Reiesă deci că conştiinţa, factorul spiritual este primar, restul fenomenelor sociale sunt secundare, derivate de la conştiinţă. Toate obiectele culturii materiale şi spirituale se declară ca produs al conştiinţei şi acest fenomen are loc dacă ţinem cont de faptul că individul înainte de a executa ceva, preventiv (cognitologic) el imaginează acest proces, îl construeşte în formă de model.
Materialismul reiesă din recunoaşterea factorului prim a condiţiilor materiale şi obiective în existenţa şi dezvoltarea societăţii. Aceste condiţii se găsesc în viaţa materială a oamenilor, în producţia materială a societăţii. Filosofia marxistă că pentru prima dată în istorie a interpretat materialist societatea şi fenomene sociale. Alt fel aici interpretează natura, esenţa, fenomenelor sociale, forţele motrice şi factorii procesului istoric. Cauzele şi motivele dezvoltării societăţii trebuie căutate nu în conştiinţă, dar în existenţa socială a oamenilor care determină activitatea şi comportamentul lor. Conştiinţa, spiritualitatea nu se neagă, dar se subliniază caracterul lor derivat de la existenţa socială, de la condiţiile materiale ale vieţii lor.
Societatea este forma superioară de mişcare a materiei, este un proces natural-istoric ce are la baza sa producţia socială şi se dezvoltă pe baza legilor sale proprii.Există un şir de paradigme referitor la interpretarea determinării procesului istoric, pe care teoria marxistă le nega din prag, nu accepta nici o poziţie din conţinutul lor, ceea ce nu-i justificat din punctul de vedere al pluralismului. Printre ele se evidenţiază două principale.
Paradigma formaţională a fost formulată de către K.Marx şi F.Engels. Societatea constituie un sistem integru, un organism la baza cărui se situiază activitatea de producţie a oamenilor. Istoria, în opinia lui K.Marx, reprezintă o continuare a dezvoltării materiale la un nivel calitativ nou. Viaţa societăţii este un proces natural-istoric care posedă etapele şi legităţile sale. Formaţiunea social-economică constituie o treaptă în dezvoltarea istorică a societăţii (un anumit tip istoric de societate), un organism social specific, alcătuit din relaţii şi procese materiale şi spirituale care funcţionează şi se dezvoltă conform legilor relaţiilor de producţie, dominante în societate. Formaţiunea socio-economică conţine în sine diferite sisteme relativ delimitate şi corelate între ele printre care sunt relaţiile dintre oameni şi natură prin intermediul cărora se constituie forţele de producţie ale societăţii, relaţiile de producţie care formează baza economică a societăţii, alte relaţii materiale legate de familie, comunitate, clase şi suprastructura instituţională şi ideologică. Drept elemente fundamentale a formaţiei evidenţiem baza şi suprastructura. Baza este o parte integrantă a vieţii materiale a societăţii, a existenţei sociale şi prezintă totalitatea relaţiilor de producţie la o etapă anumită a dezvoltării sociale. În procesul producţiei materiale oamenii întră în anumite relaţii economice care se referă la producere, repartizare, schimb şi consum al bunurilor materiale. Aceste relaţii se crează independent de voinţa şi conştiinţa oamenilor, au un caracter obiectiv. Baza în cele din urmă constituie totalitatea relaţiilor economice care determină suprastructura. Suprastructura reprezintă ansamblu concepţiilor, teoriilor politice, juridice, morale, artistice, filosofice, religioase etc. şi instituţiilor respective ce reflectă baza. Anume faţă de suprastructură relaţiile de producţie se manifestă drept bază economică a societăţii. În fiecare societate concretă relaţiile de producţie alcătuiesc un sistem integral şi constituie temelia tuturor relaţiilor sociale şi a societăţii în întregime. Schimbarea bazei duce la schimbarea suprastructurii. La rîndul său suprastructura nu este o reflectare pasivă a bazei, ea posedă în opinia marxiştilor o existenţă relativ sinestătătoare şi acţionează asupra bazei, asupra relaţiilor şi forţelor de producţie. Cel mai aproape de baza economică este suprastructura politică (statul, partidele şi instituţiile politice etc), care influenţează asupra ei nemijlocit şi direct. Mai departe de bază se situiază suprastructura juridică şi morală ce acţionează asupra relaţiilor şi modului de producţie parţial direct, iar parţial inderect prin suprastructura politică. Şi cel mai îndepărtat de baza economică este arta, filosofia şi religia.
Marxismul a evidenţiat în istoria omenirii cinci formaţiuni:comuna primitivă, sclavagismul, feudalismul, capitalismul şi comunismul. Oponenţii paradigmei formaţionale socot că K.Marx a comis un şir de erori şi deatîtă concluziile lui sunt nejustificate. El a studiat şi a fost martor ocular doar a unei formaţiuni - capitaliste. Neajunsurile primei faze a capitalismului el le socotea caracteristice pentru toată această formaţie în genere. Marxismul a subapreciat posibilităţile societăţii capitaliste. Capitalismul, după părerea lui K.Marx şi adepţilor lui conţine în sine propriul său gropar, germenii propriei sale distrugeri. Esenţa capitalismului constă în obţinerea profiturilor cît mai mari, storcînd din muncitori maximal posibil. Bogaţii devin tot mai bogaţi, iar săracii şi mai săraci. luînd în consideraţie că capitalul sporeşte mereu, raportul dintre muncă şi capital treptat scade, ceea ce duce la scăderea ratei profitului şi la urma urmei societatea capitalistă se va distruge pe ea însăşi.
Trecerea de la o formaţiune la alta, conform teoriei marxiste, constituie o lege universală la care se supun toate formaţiunile, cu exepţia şi formaţiunei comuniste. Pentru comunism nu-s caracteristice contradicţiile antagoniste proprii “preistoriei” societăţii umane. Deasemenea considerăm drept greşală poziţia marxistă vis-a-vis de absolutizarea revoluţiei sociale ca mod de trecere de la o formaţiune la alta. Aceste teze ale lui K.Marx, parţial şi alte idei ale lui sunt actualmente criticate ca nefundamentate ştiinţific şi nedemonstrate de practică.
Paradigma informaţional-civilizaţională este rezultatul activităţii mai multor reprezentanţi ai filosofiei contemporane: R.Aron, D.Bell, A.Toynbee, O.Toffler, U.Rostow, A.Ursul ş.a. Însă noţiunea de civilizaţie, după cum se va menţiona mai apoi, nu are o definiţie strictă , se utilizează în mai multe sensuri: ca sinonim al culturii, ca o anumită etapă în dezvoltarea culturilor locale, ca o treaptă în dezvoltarea istorică a omenirii ce urmează după sălbătăcie şi barbarie, ca o treaptă în dezvoltarea unor regiuni ori etnii, etc. În filosofia socială civilizaţia este o formă de organizare a convieţuirii umane ce reflectă saltul de la lumea animală la societate, ce depăşeşte legăturile de sînge şi efectuiază trecerea la organizarea teritorială şi etnică. Civilizaţia se caracterizează prin depăşirea producţiei naturale, prin diviziunea progresivă a muncii şi dezvoltarea infrastructurii informaţional-tehnologice ce asigură corelaţia dintre indivizi şi comunităţi. Obiectivul civilizaţiei este reproducerea şi înmulţirea avuţiei sociale, realizarea descoperirilor ştiinţei şi tehnicii cu scopul asigurării unui nivel de viaţă şi trai mai înalt, făurirea principiilor raţionalităţii, echităţii sociale, libertăţii pentru toţi (sau majoritatea) cetăţenilor.
La temelia civilizaţiei se situiază baza informaţional-tehnologică a epocii, ce determină în întregime specificul civilizaţiei concrete (agrară, industrială, informaţională-ecologică etc), iar traversarea de la o civilizaţie la alta se execută în rezultatul revoluţiei social-tehnologice, fără lupta contrariilor, în mod evoluţionist, fără “sînge”. La temelia formaţiunii social-economice găsim relaţiile economice, modul de producere (unitatea relaţiilor şi forţelor de producţie). Dezvoltarea civilizaţiei depinde nu numai de baza economică ci şi de condiţiile naturale demografice, de particularităţile etnice şi social-psihologice. Paradigma formaţională, de regulă, aceste momente nu le ea în consideraţie, ba chiar le neagă.
Paradigma informaţional-civilizaţională de periodizare a dezvoltării omenirii ne permite de a studia mai profund procesul istoric, de a înţelege geneza, specificul şi tendinţele evoluţiei comunităţilor de oameni, caracteristicile socio-psihologice ale unor popoare ce nu pot fi explicate de pe poziţiile paradigmei formaţionale. Paradigma informaţional-civilizaţională ne prezintă cultura drept fenomen specific social ce reflectă diversitatea procesului istoric. Paradigma formaţională caracterizează dezvoltarea omenirii pe “orizontală“ (de la apariţia ei şi pînă în contemporanietate), evidenţiind momentele comune şi în acest sens unificînd procesul istoric. Paradigma informaţional-civilizaţională reflectă istoria pe “verticală“ (după intensivitatea dezvoltării bazei informaţional-tehnologice), punînd accentul pe diversitate şi acele forţe ce duc la integritate. Marxismul, care se baza pe paradigma formaţională, absolutizează rolul forţelor dezintegratoare, distrugătoare, ignorează rolul factorilor extraeconomici (statul, spiritualitatea, psihologia socială, mediul geografic, intelectul, fenomenele subtil-vibratile etc.) în dezvoltarea societăţii.
Societatea informaţional-ecologică este o etapă în procesul social-istoric de dezvoltare a omenirii, concepţie filosofico-sociologică care reesă din divizarea istoriei în etape ori stadii bazate pe anumite tehnologii (agrară, industrială, informaţională). Pentru ea este caracteristic utilizarea largă a computerilor, inclusiv şi personale, în toate sferele sociale, mijloacelor contemporane de telecomunicaţii, crearea produselor şi serviciilor informaţionale, băncilor de informaţii şi accesul liber la ele. Societatea informaţional-ecologică este aşa societate care dirijază cu resursele informaţionale ce determină dezvoltarea socială. Baza principală a dezvoltării social-economice este industria scientofagă şi tehnologiile informaţionale. Informaţia este domeniul prioritar în comparaţie cu alte resurse, producerea şi utilizarea informaţiei în dimensiuni globale este caracteristica specifică a ei. Revoluţia computerială şi informatizarea societăţii duce la schimbarea atitudinii faţă de natură. Aceasta este o societate în care se preîntîmpină catastrofa ecologică şi efectiv se rezolvă problemele ecologice. Societatea informaţiona-ecologică este o treaptă în dezvoltarea noosferei în care există o cultură şi conştiinţă ecologică înalt dezvoltată, unde pe primul plan se găsesc necesităţile şi valorile ecologice, unde se realizeză maximal principiile şi idealurile umanistice.
5. Existenţa socială şi conştiinţa socială. Modul de producţie.
Existenţa socială şi conştiinţa socială sunt două noţiuni fundamentale ale filosofiei sociale ce caracterizează viaţa materială şi spirituală a societăţii. Existenţa socială este totalitatea elementelor şi raporturilor ce formează viaţa materială a societăţii: modul de producţie, relaţiile obiective ce se stabilesc între om şi natură în procesul de producţie, structurile sociale şi de clasă, relaţiile de familie, modul de trai. Conştiinţa socială este un ansamblu de idei, teorii, concepţii politice, juridice, filosofice, morale, artistice, ştiinţifice, religioase ale oamenilor ce reflectă existenţa socială. Existenţa socială este factorul primordial şi determinant în raport cu conştiinţa socială. Condiţiile obiective, materiale de viaţă ale oamenilor este acel element esenţial unde se formează conştiinţa, ideile ţi sentimentele oamenilor, unde se nasc şi se satisfac trebuinţele, năzuinţele şi interesele lor.
Dezvoltarea societăţii depinde de modul de producţie, care pune în funcţie şi uneşte condiţiile naturale şi capacităţile fizice şi intelectuale ale oamenilor. Factorii naturali constituie doar numai premize şi condiţii ale existenţei societăţii, în timp ce factorii materiali constituie forţele motrice ale dezvoltării ei. Activitatea de producere a mijloacelor necesare traiului reprezintă condiţia primordială a oricărei societăţi. Activitatea productivă a oamenilor constituie modalitatea însuşirii de către societate a mediului natural, transformarea lui conştientă şi orientată, adaptarea naturii la necesităţile oamenilor. În cadrul acestei activităţi oamenii obţin bunuri materiale de trai necesare existenţei lor. În procesul de producere a bunurilor materiale, oamenii modifică nu numai natura, ci şi societatea. Producînd cele necesare traiului, ei produc implicit condiţiile materiale ale vieţii lor sociale. În procesul de muncă oamenii se modifică pe ei însăşi.
Totalitatea elementelor ce alcătuiesc procesul de producţie şi relaţiile materiale care se stabilesc în cadrul acestuia formează modul de producţie. El determină toate celelalte subsisteme şi niveluri ale vieţii sociale şi este totodată principala forţă motrice a dezvoltării societăţii. Modul de producţie este constituit din forţele de producţie şi relaţiile de producţie. Forţele de producţie include totalitatea elementelor ce participă în mod direct la procesul de producţie: obiectul muncii, oamenii ca principala forţă de muncă, mijloacele de muncă. Uneltele de muncă formează elementul principal al forţelor de muncă. Relaţiile de producţie sunt relaţiile dintre oameni stabilite în procesul de producţie referitor la forma de proprietate, schimbul de activităţi şi formele de repartiţie a produselor. Elementul principal al relaţiilor de producţie este forma de proprietate. Forţele de producţie se dezvoltă mai rapid ca conţinutul modului de producţie, iar relaţiile de producţie au tendinţa de a rămîne în urmă de forţele de producţie. Contradicţiile dintre forţele şi relaţiile de producţie formează mecanismul autodezvoltării societăţii.
6. Societatea - noţiune fundamentală a sociologiei.
Societatea nu-i pur şi simplu un agregat mecanic de indivizi, ci totalitatea relaţiilor şi activităţilor dintre aceştea care impun cooperarea interumană. Relaţiile materiale se formează obiectiv, independent de conştiinţa oamenilor. Relaţiile materiale (economice) ce formează baza societăţii se reflectă în plan ideal sub forma unor relaţii ideologice, legate de anumite forme ale conştiinţei sociale (conştiinţa politică, juridică, morală, filosofică, religioasă, artistică). Relaţiile ideologice înainte de a se constitui trec prin conştiinţa oamenilor, reflectă fizionomia vieţii lor spirituale. Ele reprezintă modul de conştientizare a relaţiilor materiale şi la rîndul lor se obiectivează în relaţii şi acţiuni practice (materiale), prin intermediul unor instituţii sociale corespunzătoare.
În societate se produc diverse tipuri de activitate socială, principalele fiind-economică, socială, politică, spirituală. Toate aceste sfere prezintă un sistem, o totalitate structurată de relaţii şi interacţiuni. Sfera materială de producere include în sine producţia, distribuirea, schimbul şi consumul bunurilor materiale. Această sferă de funcţionare a producţiei, utilizării implicite în viaţă a cuceririlor progresului tehnico-ştiinţific, realizării întregului ansamblu de relaţii de producţie dintre oameni, inclusiv a relaţiilor de proprietate asupra mijloacelor de producţie, schimbului de activitate şi distribuire a bunurilor materiale.
Sfera nominalizată prezintă ca un spaţiu economic in care se organizează viaţa economică a societăţii, se efectuiază interacţiunea tuturor branşelor economiei, deasemenea se produce colaborarea economică internaţională. În acest spaţiu are lor traducerea implicită în viaţă a conştiinţei economice a oamenilor cointeresarea lor materială în rezultatul activităţii lor productive, deasemenea realizarea capacităţilor lor creatoare. Sfera socială - aceasta-i sfera interacţiunii grupurilor sociale dintr-o societate, inclusiv a claselor a categoriilor profesionale şi social-demografice, deasemenea a comunităţilor naţionale ce vizează condiţiile sociale de viaţă şi activitate. Se are în vedere crearea condiţiilor propice pentru activitatea productivă a oamenilor, asigurarea unui nivel decent de viaţă tuturor categoriilor sociale, rezolvarea problemelor ocrotirii sănătăţii, învăţămîntului şi educaţiei, asigurării sociale, respectarea echităţii sociale prin realizarea de fiecare om a dreptului la muncă, deasemenea în cadrul distribuţiei şi consumului bunurilor materiale şi spirituale create de societate, depăşirea contradicţiilor generate de diferenţierea socială dureroasă în societăţile aflate în tranziţie, protecţia socială a păturilor socialmente vulnerabile.Funcţionarea sferei sociale este legată cu satisfacerea unui cerc distinct de necesităţi sociale. Posibilităţile de satisfacere ale acestor necesităţii sunt condiţionate de statutul social al omului sau grupului social, deasemenea de caracterul relaţiilor sociale existente. Gradul de satisfacere a necesităţilor sociale determină nivelul şi calitatea vieţii al unui om sau altul, a familiei, al grupului social, a societăţii în ansamblu.
Sfera de reglamentare este spaţiul activităţii statului, a diverselor straturi sociale, comunităţilor naţionale, partidelor şi mişcărilor politice, a diverselor organizaţii obşteşti, axată spre crearea multiplelor conexiuni şi relaţii sociale.Interesele entităţilor menţionate mai sus se referă în primul rînd la cucerirea puterii politice, deasemenea la realizarea drepturilor şi libertăţilor lor politice. În acest scop fiecare subiect activ al sferei de dirijare tinde să-şi lărgească drepturile şi libertăţile sale. Procesele politice, juridice contemporane ideologizează substanţial conştiinta multor oameni şi amplifică activismul lor social. Acest fapt fortifică rolul şi importanţa sferei de reglamentare în viaţa societăţii.
Un loc aparte în sfera de reglementare a societăţii îl ocupă sistemul politic. Funcţiă lui principală constă in reglarea relaţiilor politice şi proceselor politice existente în societate. Sistemul politic al societăţii prezintă în sine totalitatea instituţiilor şi organizaţiilor, activitatea cărora poartă caracter politic, adică este direcţionată la realizarea intereselor politice ale claselor, altor grupuri sociale, comunităţi naţionale. Interesele lor politice se manifestă sub formă de relaţii politice existente în societate şi sunt canalizate spre rezolvarea problemei puterii politice cuceririi şi menţinerii ei deasemenea realizarea drepturilor şi libertăţilor politice.Interesele politice se realizează prin intermediul unor sau altor elemente ale sistemului politic. La ele se referă: organele legislative, judiciare ale puterii de stat; arbitrajul de stat; partidele şi mişcările politice.
Sfera spirituală a societăţii cuprinde relaţiile oamenilor cu referinţă la multitudinea valorilor spirituale, crearea lor, proliferarea şi insuşirea lor de către toate grupurile sociale, de fiecare individ în parte. Sub noţiunea de valori spirituale se subinţelege nu numai obiecte de artă plastice, muzică, creaţii literare, dar şi cunoştinţele oamenilor, ştiinţa, religia, normele morale de comportament etc, deci totul ce constituie conţinutul spiritual al vieţii sociale sau spiritualitatea socială. Sfera spirituală, ca ca şi toate sferele sociale se constituie istoric. Ea înglobează în sine particularităţile geografice, naţionale şi de altă natură a dezvoltării sociale, într-un cuvînt totul ce a lăsat amprentă în sufletul poporului, în caracterul său naţional. Sfera socială se crează din comunicarea spirituală cotidiană a oamenilor, din astfel de direcţii ale activităţii lor ca cunoaşterea, inclusiv cea ştiinţifică, învăţămîntul şi educaţia, din manifestările moralei, religiei. Un rol important în formarea spiritualităţii omului îl joacă arta populară autentică, deasemenea arta profesională - teatrul, muzica, arta cinematografică, pictura, arhitectura etc.
Caracterul de sistem al societăţii constă nu numai în aceea, că toate sferele ei formează o unitate structurată, ci şi în aceea că ele interacţionează reciproc. Progresul social ca dezvoltare a tuturor sferelor societăţii se bazează pe avansarea cantitativă şi calitativă a acestor sfere – ştiinţa, morala, arta, tehnica, ocrotirea sănătăţii, învăţămîntul public, asigurarea socială ş.a. Însă temelia şi sursa tuturor schimbărilor este nivelul de dezvoltare a economiei, producţiei sociale, de acestea depinde dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii,sferei sociale şi spirituale. La sfera socială se referă ocrotirea sănătăţii, învăţămîntul public, asigurarea socială, ordinea publică, securitatea, care asigură dezvoltarea economiei şi societăţii în întregime. Sfera spirituală (religia, arta, literatura, muzica ş.a.) este condiţia necesară pentru dezvoltarea omului, capacităţilor lui creatoare fără de care nu poate să se dezvolte ştiinţa şi tehnica, economia. Deci progresul tehnico-ştiinţific determină dezvoltarea sferei sociale şi spirituale şi la rîndul său depinde de dezvoltarea acestora.
5a.Suprastructura politică. La suprastructură se referă şi diferite instituţii sociale. Acestea sunt felurite instrumente şi structuri organizaţionale care mediază realizarea intereselor şi aspiraţiilor comunităţilor şi grupurilor sociale, mediază raporturile dintre colectivităţi şi indivizi, precun şi relaţiile acestora cu natura şi cu societatea. Diferitor forme a conştiinţei sociale care motivează teoretic anumite tipuri de acţiune umană le corespund anumite instituţii sociale – instituţii politice, juridice, ştiinţifice, de artă şi cultură, de cult ş.a.
Din multitudinea instituţiilor sociale cel mai mare rol în organizarea acţiunilor oamenilor, în realizarea intereselor şi scopurilor lor îl au instituţiile politice. Politica este sfera activităţii claselor şi grupurilor sociale referitor la cucerirea, menţinerea şi folosirea puterii de stat. Conştiinţa politică este totalitatea de concepţii şi teorii privind organizarea şi conducerea societăţii, natura şi rolul puterii de stat, relaţiile dintre clase şi grupuri sociale referotor la realizarea intereselor lor. Politica este expresia concentrată a economiei, a intereselor economice a grupurilor sociale şi partidelor politice. Pentru a realiza interesele economice ele trebuie să pună mâna pe puterea de stat. Interesele economice la urma urmei se manifestă ca cauza socială a activităţii politice. Exprimînd în mod nemijlocit economia, politica influenţează toate celelalte domenii ale suprastructurii, atît la nivelul componentelor ideale, cît şi la nivelul componentelor instituţionale. Prin aceasta politica joacă un rol integrator în cadrul sistemului social, iar instituţiile politice constituie elementele cele mai importante ale întregului sistem social.
Dintre instituţiile politice, statul şi partidele politice au rolul hotărîtor în organizarea politică şi în general a vieţii sociale, întrucît ele mijlocesc claselor şi grupurilor sociale exercitarea puterii, deţinerea pîrghiilor prin care un grup social exercită influenţă şi îşi impune interesele şi voinţa asupra celorlalte grupuri sociale.
Statul este un instrument de organizare politică şi administrativă a societăţii. Prin stat sunt reglementate relaţiile politice dintre oameni, iar acestea, la rîndul lor, contribuie în mod hotărîtor la integrarea membrilor societăţii. Statul nu a apărut ca rezultat al unui “contract social”, al unei înţelegeri între oameni (cum susţineau T.Hobbes şi J.J.Rousseau), ci ca un produs necesar, legic al dezvoltării sociale pe o anumită treaptă istorică. Statul apare atunci, cîn apar interese deosebite şi contradicţii irezolvabile dintre clase şi grupuri sociale. Statul, după cum afirma Lenin, este o maşină de asuprire a unei clase de către alta, o maşină cu ajutorul căreia o clasă ţine în frîu clasele ce-i sunt subordonate. În esenţă statul este un organ al puterii de clasă, un instrument de dictatură şi de constrăngere a unei clase asupra celorlalte.
Principalele funcţii ale statului sunt: pe plan intern – economico-organizatorică, cultural-educativă, de apărare; pe plan extern – dezvoltarea multilaterală a relaţiilor cu alte state, organizarea de schimburi economice, ştiinţifice, tehnice, culturale ş.a. Statul prezintă şi aspecte democratice. Democratismul de stat depinde de raportul dintre forţele social-politice, de gradul de conştiinţă şi cultură a maselor populare. Democratizarea este o condiţie necesară a transformătii economiei şi societăţii în întregime. Cu crearea statului juridic democratizarea va fi tot mai amplă, însă pînă cînd există grupuri sociale şi partide politice, vor fi şi diferite şi diferite interese politice, iar statul ca instituţie politică va reflecta aceste interese. Marxismul formula concepţia, că cu lichidarea deosebirilor dintre clase şi instaurarea proprietăţii obşteşti statul va dispărea treptat, iar funcţiile dirijării sociale vor fi îndeplinite pe baze obşteşti.
Comunităţile istorice de oameni. În societate în afară de structurile materiale şi spirituale, exprimate prin noţiunile mod de producţie, bază şi suprastructură, se mai evidenţiază încă o dimensiune a organizării societăţii – comunităţile umane. Aceasta-i existenţa oamenilor, populaţiei, este substratul material (natural şi social) al oricărei societăţi. Comunitatea umană este o grupare socială organizată, în care oamenii, pe baza intereselor comune au scopuri fundamentale identice. Aceste interese şi scopuri comune iau naştere din convieţuirea membrilor comunităţii în acelaşi cadru cosmico-geografic, din faptul că aceştea desfăşoară o activitate comună, vorbesc aceeaşi limbă, au o spiritualitate comună, trăsături psihosociale comune, tradiţii şi obiceiuri comune.
Comunităţile istorice de oameni au trecut în procesul evoluţiei sale prin mai multe tipuri: ceata (primitivă), ginta, tribul, poporul şi naţiunea. Într-un sens mai îngust comunitatea umană presupune şi familia, obştea, satul, oraşul, comunitatea zonală, comunitatea statală ş.a. Devenirea lor este determinată de dezvoltarea sistemului social integral, de dezvoltarea celorlalte subsisteme (forţe de producţie, relaţii de producţie, suprastructură ş.a.), rolul principal aparţinîndu-i modului de producţie. Spre exemplu, naţiunea se caracterizează prin viaţa economică comună, convieţuirea pe un teritoriu comun, limba unică, trăsături spirituale comune, conştiinţa şi cultura naţională. Naţiunea este un rezultat al unui proces istoric, rezultat al acumulării unor valori materiale si spirituale create de generaţiile precedente şi transmise din generaţie în generaţie. Naţiunea este o categorie socio-culturală şi reflectă mai mult trăsăturile social-psihologice. În lumea contemporană comunităţile naţionale se află în diferite stadii de dezvoltare. Procesele de integare, cooperare şi globalizare duc la integrarea şi comunităţilor de oameni.
Comunităţile de oameni, masele populare sunt subiectul dezvoltării societăţii. Dar la forţele motrice a procesului istoric se referă şi contradicţiile modului de producţie. Procesul social apare şi se dezvoltă ca un proces determinat, în primul rînd, de activităţile de producţie; aceste activităţi nu se pot institui independent de subiect, de dorinţele şi năzuinţele oamenilor, care, la rîndul lor, sunt motivate de un ansamblu de trebuinţe şi interese. Deci dezvoltarea societăţii este determinată de factorii obiectivi şi subiectivi, dar cel obiectiv este primordial şi-l determină pe cel subiectiv, iar manifestările acestuia în cadrul activităţii sociale se desfăşoară pe fondul legilor economice obiective. Societatea se dezvoltă în mod legic ca necesitate, indiferent de aceea că în sfera economică oamenii îşi realizează interesele sale personale. Fiind impuşi de necesităţile economiei oamenii se includ în anumite relaţii necesare pentru funcţionarea producţiei sociale. Utilitatea economică cu necesitate impune oamenii la colaborare, instaurare şi menţinere a relaţiilor economice.
6.Lumea subtil-vibratilă şi rolul acesteia în dezvoltarea socială.
Evoluţia civilizaţiei a determinat apariţia, apoi şi dezvoltarea ulterioară a unui nou fenomen - a fenomenului lumii subtil-vibratile sociale. În studierea lor e logic a evidenţia trei tipuri de structuri şi corespunzător trei tipuri de mecanisme: iniţiale (structurile străvechi de la care porneşte evoluţia sistemelor), obţinute (apărute pe parcursul evoluţiei sistemelor). Aceste două genuri de structuri şi mecanisme se pot numi de bază. Ele se observă cu “ochiul liber” şi se deosebesc chiar la diferenţierea “rudimentată“ a obiectelor. De asupra acestor fenomene se plasează structurile şi mecanismele subtil-vibratile, adică structurile cele mai superioare care sunt foarte sensibile faţă de progres şi pe care revoluţia informaţional-tehnologică contemporană le-a lansat pe primul plan, le oferă rolul cheie în evoluţia ulterioară a sistemelor sociale.
Lumea subtil-vibratilă socială include în sine mecanismele şi structurile politice, economice, juridice, intelectuale, psihologice, de moralitate, spirituale care asigură protecţia socială şi inviolabilitatea persoanei, condiţiile pentru autodeterminarea ei şi acţiunea efectivă asupra progresului social. Acestea sunt în primul rînd structurile şi mecanismele proprietăţii şi pieţii intelectuale (informaţionale); structurile şi mecanismele opiniei publice şi publicităţii; structurile care formează elita intelectuală a societăţii şi mediul de activitate vitală a ei; structurile şi mecanismele conştiinţei de masă, ale bunului simţ, potenţialului de creaţie al naţiunii; structurile şi mecanismele religiei şi moralităţii, eticii, simbolicii de stat, memoriei sociale şi tradiţiilor, structurile psihologiei sociale etc.
Care sunt particularităţile fenomenelor subtul-vibratile?
Revoluţia informaţional-tehnologică schimbă radical factorii, condiţiile şi scopurile progresului social. Resursa de bază a omenirii o constituie acum informaţia, iar mijlocul decisiv în procesul de coexistenţă şi dezvoltare îi aparţine intelectului social. Nucleul tehnologiei de reînnoire devine ingineria cunoştinţelor (tehnologiile informaţionale). Moştenirea socială, selecţia intelectuală, transformarea cunoştinţelor în forţă motrică, reducerea entropiei sociale - acestea-s pîrgiile care formează actualmente axa istorică a progresului social.
Structurile şi mecanismele sibtile sunt legate de obiectele nemateriale (intelectuale, spirituale, morale) şi prin aceasta se manifestă “fineţea” lor principală. Fenomenele nominalizate în organismul social constituie structurile vibratile. Instituţiile opiniei publice (presa, radioul, televiziunea), religiile, curentele politice şi diverse asociaţii, astfel de pături specifice ale populaţiei cum ar fi studenţimea, savanţii, scriitorii, pictorii, compozitorii primii se includ în mişcare, încep tot mai puternic “a vibra” în prezenţa fenomenelor anomale în socium, tentativelor antisociale. În aşa mod structurile remarcate ca şi cum trezesc din somnolenţe toată societatea.
Aşadar, cele mai importante particularităţi ale structurilor subtil-sociale le constituie esenţa lor spirituală, intelectuală, mai bine spus conţinutul, tendinţa acestora de a menţine şi dezvolta potenţialul intelectual al societăţii, bazele morale ale vieţii. A devenit clar că anume aceste structuri şi mecanisme asigură cele mai avansate niveluri ale tehnologiilor informaţionale, bazate pe intelectul artificial, graţie cărora se desfăşoară pe scară largă informatizarea societăţii. Structurile subtile se şi numesc “fine”, fiindcă ele reflectă un grad mai superior de diferenţiere a societăţii, asigură posibilitatea de a concepe domeniile latente (camuflate) ale practicii sociale. Rolul decisiv l-au jucat mecanismele şi structurile subtile şi în lupta pentru renaşterea naţională a ţărilor postsovietice din anii 1988-1991.
Intelectul, ca element primordial creativ al progresului, repreznită un apanaj nu numai al individului izolat, dar şi al oricărul socium, fie că e societatea în întregime sau o componentă a acesteia (naţiunea, partidul, întreprinderea etc.). Apare problema ce vizează intelectul colectiv, care devine la etapa contemporană factorul principal în supravieţuirea şi progresul civilizaţiei. Cu alte cuvinte, saltul (“revirimentul”) cognitiv se manifestă prin faptul că ştiinţele socio-umanistice examinează nivelurile informaţionale (cognitive) de activitate ale sistemelor sociale, care, la rîndul lor reprezintă nu altceva decît nivelurile de funcţionare ale intelectului.
Cognitologia socială are obiectul său de studiu mecanismele de creaţie a cunoştinţelor în societate, adică ea studiază intelectul colectiv. Cognitologia capătă un statut filosofico-metodologic şi se manifestă nu numai ca o ştiinţă specială, dar şi ca o bază a unei noi concepţii despre lume. Această concepţie e interpretată de noi ca intelectualism şi reprezinţă o viziune nouă asupra dezvoltării sociale. Printre factorii de bază ai dinamicii social-economice se evidenţiază cei informaţional-comunicativi, adică cei intelectuali, iar drept subsistem principal al economiei naţionale este sfera prelucrării, acumulării, translării şi utilizării cunoştinţelor, adică a informaţiei semantice. Relaţiile informaţionale, care apar în această ordine de idei, se interpretează ca un nou model de relaţii sociale, ca relaţii de bază şi care determină alte raporturi sociale.
Modul de abordare informaţional (cognitiv) ne oferă posibilitatea de a concepe aprofundat situaţia actuală a societăţii noastre, care se caracterizează nu pur şi simplu prin rămînerea în urmă faţă de ţările civilizate, dar printr-o entropie socială extrem de avansată. Doar modul de abordare informaţional e bazat pe viziunea entropică a realităţii. Entropia e logic a o interpreta ca o măsură a deformărilor, ireglementării sociale, necorespunderii posibilităţilor în realizarea scopurilor puse. Astfel deformările, dezordinea, tendinţa spre haos într-adevăr cresc obiectiv, de sine stătător, iar ordinea, consolidarea, armonia, dimpotrivă, constituie întotdeauna un rezultat al eforturilor subiective orientate spre un anumit scop. Pentru cognitologie mecanismul dezvoltării forţelor de producţie devine problema centrală şi acest organon se pomeneşte a fi după natura sa informaţională. Moştenirea (succesiunea) socială şi selecţia intelectuală constituie mecanismele care creează axa evoluţiei omenirii.Aşadar, intelectualismul istoric, iniţiat de cognitologie, corespunde cerinţelor contemporaneităţii şi el dacă nu va înlocui materialismul istoric, apoi îl va completa esenţial. Totodată, nu trebuie uitat faptul că purtătorul de bază al cunoştinţelor în societate este intelectualitatea. În toată lumea actualmente se înregistrează o creştere rapidă a intelectualităţii, iar în ţările cele mai dezvoltate, cum este Japonia, această “pătură“ a depăşit după număr clasă muncitoare şi ţărănimea luate împreună.