În umbra marilor catedrale ale goticului și în liniștea plină de reculegere a mănăstirilor se dezvoltă în secolele IX-XIII o puternică și bogata gândire filosofică, ce poartă numele de scolastică. Principalele dogme ale teologiei creștine fiind odată elaborate de "părinții bisericii", urmează acum sistematizarea și sustinerea acestor dogme prin argumente logice, care să facă posibilă răspândirea lor largă în mase, precum și înțelegerea lor exactă în sensul cerut de Biserică, spre a putea feri religia oficială de pericolul ereziilor ce ar fi putut s-o submineze din interior.
,,Secole de-a rîndul istoricii filozofiei au considerat concepția gânditorilor evului mediu despre logica drept un capitol care poate merita doar un studiu, ca sa spunem asa, archeologic” 1
Logica scolasticii medievale a fost privita ca lipsita de orice valoare, fiind socotita o speculatie verbala fara nici un continut. Aceste judecati negative asupra logicii evului mediu au avut curs pîna de curand, cand cu greu au inceput sa-si faca aparitia unele lucrari speciale asupra anumitor probleme de logica din evul de mijloc si nu numai. *2
Marele istoric al logicii, I. M. Bochenski, a văzut în Evul Mediu una dintre cele trei mari perioade ale istoriei logicii.*3
Denumirea de logică, acordată acestei științe, se fixează abia în evul mediu, dar nu de la început, ci numai în urma unui întreg si lung proces de cristalizare terminologică. Disciplinele, obiectul și semnificația știintelor au suferit modificari în decursul timpului (cum este, de exemplu, cazul fizicii), dar denumirea lor a fost fixată de la început, pe când în cazul logicii, deși obiectul nu a variat, denumirea nu a fost stabilă. Abia în secolul al XIII-lea, tratatul lui Petrus Hispanus - Summulae Logicales consacra termenul de logică pentru grupul de capitole (Iraclalus) cuprinse sub acest titlu si astfel aceasta denumire se încetățenește definitiv.
Sub numele de Scolastică se întelege în general cultura evului mediu. Aceasta denumire vrea să desemneze mai întâi modul în care se predau cunoștințele în scoli, care era un mod specific de predare, privind o anumită arie de probleme. Mult timp cultura evului mediu a fost confundată cu teologia, de unde și ideea că întregul capital filozofic si logic al epocii era dominat de concepții dogmatice religioase, subordonate exclusiv scopului de a justifica credința si neavând astfel o valoare științifica obiectivă. Acesta este si motivul pentru care foarte mult timp cultura evului mediu a fost neglijată și puțin cunoscută.
Termenul scolastică este preluat din filozofia greceasca de la Teofrast, unul dintre discipolii lui Aristotel si un discipol al Școlii peripatetice adica era un sholastikos. În perioada medievală un scolastic era un profesor care preda învațătura în scoli sau cineva care asimilase aceasta învațătură în asemenea instituții. Intelectualul veacului de mijloc care are o aceeasi cultură si o aceeasi formație, este un un scolastic.
Scolastica defineşte gândirea bisericii catolice din evul mediu. Filosofia acestei epoci a stat sub influenţa lui Aristotel. Literatura acestei gândiri a încercat să pună filosofia în slujba teologiei pentru a îndreptăţi dogmele teologice prin filosofie. Dictonul scolasticii era: flosofia este slujnica teologiei.
Apare tendința de a întelege rațional religia fără ăndoiala ca această viziune ar putea fi neadevarată. Noțiunile de credință și adevar fac substanța și drama sufleteasca a scolasticii fiind definite de autor ca ,, izvorul mareției și slăbiciunii sale”. Mai ales cu începere din secolul al XIII-lea scolastica se caracterizează prin efortul susținut de a-l încorpora în sistemul gândirii teologice pe Aristotel. Dar este vorba de un Aristotel interpretat în conformitate cu interesele Bisericii. Aceasta se petrece, oarecum, în dauna platonismului ce dominase patristica și secolele imediat urmatoare, și înseamna a găsi o formulă de gândire suficient de amplă, în care să poată încăpea alături de Augustin și Aristotel. Din acestă din urmă se preia, în mod deosebit, silogismul ca instrument de demonstrație, așezat în serviciul raționalizării dogmelor.
Fondul ideilor fiind dat si stabilit de teologie, tot ceea ce mai rămâne pe seama filosofiei, este doar efortul de a explica si argumenta dogma. În acest scop se dă o largă dezvoltare logicii sau cum numesc medievalii dialectica antica.
Dialectica medievală nu oferă însa omului un instrument de a descopen noi adevaruri ci, mai degrabă un mijloc de a circumscrie și întări prin argumentare rationale pozițiile dobăndite deja în dogmă. Fiind pusă în slujba teologiei, logica intră în contradicție cu ea însăși. Îsi contrazice menirea sa naturală. Ea nu va conduce gândirea la cunoașterea adevărului ci caută să adâncească dogma. Putem spune în concluzie că logica medievala va avea un caracter precumpanitor abstract și formalist, va fi ruptă de realitate, stoarsă de orice conținut de viață.
Toți logicienii scolastici sunt de acord în a recunoaste că obiectul cu care se ocupă logica sînt "intențiile" secunde, adica cunostința abstractă si reflexivă ori formală.
Aceste intentiones secundae sunt "formalitați" (formalitates) , sunt intelectii care se exprimă prin acte mentale în concepte, propoziții mentale și combinații de propoziții mentale, cărora le corespund cuvinte, propoziții scrise sau pronunțate. Se poate spune deci că nici unul dintre scolastici nu a conceput logica în mod exclusiv formalist, în sensul modern al cuvântului, adica privită ca un sistem de semne organizate într-un corp pe baza unor reguli date de la început.
Cîteva note caracterizante ale acestei mișcări intelectuale, identificate de Anton Dumitriu, sunt:
- Aceasta se naste în jurul și din inițiativa bisericii;
- Asimilarea filozofiei grecești în două etape: mai întâi are loc introducerea lui Platon și a neoplatonismului (în prima faza a Scolasticii) și apoi are loc introducerea filozofiei lui Aristotel;
- Unificarea ideilor pe baza gândirii grecești care a fost posibiă și prin existența unei limbi unice în cultura, limba latina;
- Unificarea terminologiei, a problemelor, un mod unitar de a le trata , un anumit vocabular terminologic și logic.
Potrivit autorului analiza scolasticii pornește de la înțelegerea în profunzime a notelor sale dominante.
Modul specific al culturii scolastice constă, potrivit autorului, în felul de a îmbina curiozitatea anticilor cu nevoile de cunoaștere ale timpului catedralelor. Astfel , prin comparație cu Orientul, în Occident apare un curent de cunoștințe pozitive care, prin natura și esenta lor, scapă vieți religioase. În acest fel au apărut mai întâi cele șapte arte liberale, apoi o morală rațională.
Această atmosferă se concretizează în învațământ prin cele șapte arte liberale, despărțite în două grupe : trivium (gramatica, retorica si dialectica), quadrivium (aritmetica, geometria, astronomia si muzica ; mai târziu s-a adaugat și medicina). Toate cunoștințele transmise de la greci de către romani sunt studiate în mod sistematic sub forma acestor șapte arte liberale și oricine a trecut prin școala are acest capital de cunostinte enciclopedice.
Apoi a urmat apariția universităților, universități celebre care există și astăzi și la care au predat figuri strălucite de învățați ai acestei epoci. Universitatea ca ansamblul profesorilor si elevilor care participă la învățământul dintr-o localitate era organizată corporativ, ca și breslele de meserii. Pe când acestea aveau trei trepte: discipol, compagnon, maestru, tot astfel Universitatea avea o structură corporativă cu trei grade: bacalaureat, licențiat, doctor.
Metodele principale de învațământ în aceste universități, oriunde s-ar fi aflat ele, erau lecția și discuția.
Lecția era expunerea unui text, aceasta nefiind numai un simplu rezumat sau o parafrazare a textului, ci comentariul personal al profesorului, ceea ce, dealtfel, explica aparitia atâtor comentarii în evul mediu.
Discuția era un fel de concurs dialectic, sub conducerea unuia sau mal multor profesori, la care participanții din localitate sau veniți din alte părti aveau voie sa propună, la o problemă dată, soluțiile ce li se păreau mai potrivite.
În această atmosferă plină de efervescență logica capătă caracterul de artă liberală.
O alta notă specifică scolasticii medievale este dată de problemele ridicate și de menirea sa. Pe cînd la greci atât problemele cât si soluțiile sînt variate, în evul mediu problemele ramân tot timpul aceleași și numai soluțiile variază, uneori fiind direct opuse. Aceasta a facut în general sa fie creată o percepție negativă asupra scolasticii medievale ,,limitată exclusiv la autoritatea papală și a bisericii în general” .
Totuși, și în această epocă au apărut minți luminate, cu tendința de a se descatușa. Cel mai bun exemplu de autor este cel al lui Albert Magnus care afirma ca în ceea ce priveste credința și morala, l-ar crede pe Sf. Augustin dar în probleme de medicină ar crede mai curând pe Hippocrate sau Galenus.
O alta caracteristică a scolasticii este atitudinea rațională. Albertus Magnus spunea ca: "filozoful trebuie ca tot ce spune să spună cu rațiune" (id quod dieit, di cere cum ratione). Chiar dacă există un nivel inaccesibil rațiunii, se impunea o perfecta cunoastere a instrumentului logic, de unde amploarea cercetarilor logice în aceasta epoca. În aceste condiții ,,pe de o parte evul mediu este mistic și teologic, pe de altă parte este raționalist si logicist. Pe latura ei mistica, scolastica este atasata traditiilor asiatice, pe latura ei rationalista logicista ea ramîne fidela traditiei greco –romane”. 4
În aceste condiții Evul mediu nu mai apare ca o epocă de certitudini si de credinte dogmatice absolute.
Chiar daca autoritatea atât aceea ecleziastică, cât și aceea politică făceau să se impună punctul de vedere oficial, nu e mai putin adevarat ca s-au afirmat o multime de gânditori progresisti. Potrivit lui Herman Ley prin scolastică se ,, caută să pună în legatură relatiile dintre cunoașterea mereu crescânda a naturii, dintre ateism, elementele conceptiei materialiste despre lume, și lupta dintre clasele sociale din acel timp”. Astfel, după el, evoluția filozofiei occidentale a fost "rezultatul rezistentei claselor oprimate împotriva exploatatorilor săi"
Principalele izvoare ale logicii scolastice sunt:
b. Scriitorii prescolastici occidentali,
c. Logicienii crestini orientali,
d. Logica filosofilor sirieni.
Urmărind periodizarea scolasticii medievale autorul constată existența a 3 perioade:
1. Prescolastica sau filozofia epocii Renașterii carolingiene, care aparține în fond secolului al IX-lea cu urmările lui în secolul al X-lea.
2. Scolastica timpurie, de la începutul secolului al XI-lea pâna la sfârșitul secolului al XII-lea.
3. Scolastica matură (germanii numesc aceasta perioada Hoehseholostik) , de pe la anul 1200 pîna la anul 1340, epoca marilor sisteme.
4. Scolastica târzie , de la 1340 pâna la începutul Renasterii, perioada în care gândirea medievală pare să se fixeze mai mult pe trecut, dar pregătește, în același timp, Renașterea.
Această periodizare este destul de artificială si nu corespunde unor caracteristici bine definite si determinate. De aceea studiul autorului se axeaza pe diferite zone si etape urmari[1]nd contributia unor grupari sau personalități la evoluția logicii.
Importanța logicii in scolastică:
- Formarea conceptiei scolastice, care pare inchegata la sfarsitul sec. XIII, este rezultatul cunoasterii cartilor de logica ale lui Aristotel.
- Logica va fi începutul învatamintului scolastic.
- Necesitatea de a începe cu logica a fost aratata în mod explicit de catre toti gânditorii scolastici. De exemplu Thomas de Aquino va spune ca învatamîntul trebuie sa se înceapă de la logică, pentru ca toate celelalte științe depind de ea.
Cei mai renumiți învățați scolastici ai secolelor al XI-lea și al XII-lea au fost Anselm de Canterbury, teologul și logicianul Pierre Abélard, precum și clericul Roscelin de Compiègne, care a întemeiat școala nominalistă. Ca urmare a dezvoltarii contactelor cu contactul cu bizantinii şi arabii are loc un un avânt cultural la curtea lui Carol cel Mare. Pastratorii culturii greco-romane, intr-o lume barbara si barbarizata, erau irlandezii si englezii. Acestora se adreseaza Carol cel Mare în încercarea lui de a introduce învatamîntul în imperiul pe care-l crease. Avea loc astfel ,,renasterea carolingiana” a culturii.
Din perioada de aur a scolasticii din secolul al XIII-lea sunt de menționat dominicanii Toma din Aquino și Albertus Magnus, precum și călugărul Roger Bacon, prelatul italian Bonaventura și scoțianul John Duns Scotus, toți aparținând ordinului franciscanilor. Un reprezentant important al nominalismului a fost William Ockham, un fin logician, care a analizat critic întreaga filosofie scolastică.
În Spania, scolastica a avut o perioadă înfloritoare în secolul al XVI-lea cu dominicanul Francisco de Vitoiria și iezuitul Francisco Suárez.
În anul 1879, Papa Leon al XIII-lea a încercat să readucă în actualitate tezele scolasticii, în special învățăturile lui Toma din Aquino (Neotomism), dând naștere unui curent ce a fost denumit Neoscolastică, care a avut răsunet în scrierile gânditorilor francezi Jacques Maritain și Étienne Gilson.
Sursele de inspiratie pentru debutul si dezvoltarea scolasticii au fost, pe lânga fondul Greco-roman, scriitorii prescolastici, scrierile logicienilor arabi, sirieni sau iudaici și nu în ultimul rând surse bizantine. Dintre autorii cei mai remarcabili cu preocupari de logica pot fi amintiti: Gerbert de Aurillac, Alkindi, Ibn Yunus, Avicena, Averoes si altii.5
Avand in vedere etapele de început a scolasticii europene autorul acorda o importanta deosebita surselor de inspiratie ale gandirii scolastice. Astfel se apleaca asupra perioadei carolingiene apoi asupra influentelor persano-sirieno-arabe continua cu influentele ebraice si in final asupra contactelor cu lumea bizantina.
Imparatul Carol cel Mare vrand sa asigure statului sau statutul de centru al lumii europene occidentale invita la curtea sa pe cativa dintre pastratorii culturii Greco-romane din acea parte a Europei: ganditorii irlandezi si englezi. Astfel ajung in statul Carolingian invatati precum Alciun sau Ioan Scotus Erigena.
Primul dintre acestia organizeaza scolile laice si bisericesti. Sub influenta sa se formeaza, in sec. IX, centre culturale importa[2]nte la Fulda, Saint Galesa, Corbie s.a.. Ca autor al unor manual, Alcuin pune accent pe ,,cele 7 arte liberale”vazuti ca ,,cei 7 stalpi ai teologiei”. Tot el vorbeste de ,,dulceata matematicilor”intr-o scrisoare adresata lui Carol.
Erigena, invatat chemat la curtea Frantei de catre Carol cel Plesuvtraduce operele lui Dionisie Areopagitul. Pentru logica sunt considerate importante comentariile sale la cartile lui Marcianus Capella, glosele la ,,Opuscula Sacra” a lui Boetius si ,,Solutiones Prisciani”.
Gerbert de Aurillac(papa Silvestru al II-lea)sustinea importanta studierii logicii pentru rezolvarea divergentelor dintre oameni sau diferite problem folosind argumentele dialectice. In cursurile pe care le-a sustinut apela la problemele de logica din opera lui Porfir sau Aristotel. De asemenea a realizat si un mic tratat ,,Despre utilizarea rationamentului si ratiunii”.
Secolele XI-XIIeste o perioada in care apar numeroase controverse in jurul unor problem de logica si chiar tratate care cuprind in intregime logica aristotelica precum: ,,Dialectica” lui Abelard (1079-1142), ,,Metodologicus” de Ioan de Salesbury (1180).
In aceeasi perioada se face diferenta dintre logica vetus si logica nova ca urmare a patrunderii din lumea orientala a unor carti de provenienta stoica prin filiera araba. Odata cu aceasta se profileaza disputa asupra naturii conceptelor generale care a dat substanta asa numitei dispute a universaliilor.
Urmarind influenta araba autorul explica mai intai contextul istoric – cultural si apoi ilustreaza contributia acestora in privinta logicii. Contactul sirienilor si arabilor cu gandirea Greco-romana este legata de raspandirea crestinismului si de nevoia adeptilor orientali de a intelege Noul Testament sau scrierile patristice. Fara sa iasa din cadrul religios ganditorii orientali ajung sa cunoasca operele lui Euclid, Arhimede, Teofrast s.a.. Arabii, evreii ca si crestinii au incercat sa sprijine teologia pe filosofia greaca si in special pe operele lui Aristotel. Sirienii au ajuns sa transmita eronat ca opere ale lui Aristotel scrierile altor autori neoplatonicieni (Plotin si Proclus). Interesanta este incercarea unor filosofi arabi de a impaca ideile aristotelice cu unele idei ale lui Platon. Trebuie de asemenea tinut cont de tipologia gandirii arebe care este dominata de gustul pentru juxtapuneri, paralelisme, tonuri de alb si negru.
In sistemul filosofilor sirieni logica era impartita in 9 parti si fiecare era considerata autonoma. Aceasta organizare a fost preluata de arabi iar cel mai important centru de filosofie se gasea la Bagdad. Dintre cele mai ilustre figuri sunt remarcati: Alkindi(873), Ibn Yunus(870-940), Alfarabi(870-950).
Ultimul dintre acestia afirma suprematia filosofiei fata de religie, nu accepta ideea creatiei ,,ex nihilo”, iar logica pentru el are trei intelesuri: in mente, cum voce si virtus. De asemenea a afirmat ca argumentarea este instrumentul logicianului si implica 2 aspecte: arta argumentarii si utilitatea ei. Pentru el logica are ca scop invatarea principiilor pentru a ajunge de la cunoscut la necunoscut. In plus este un filosof si un logician complex pentru studiile facute asupra sofismelor noncategorice (ipotetice si disjunctive), aplicarea rationamentelor inductive, aplicarea silogismelor categorice in rationamentele prin analogie, contributii importante in problema viitorilor contingenti.
Avicena (980-1037) supranumit ,,Al 3-lea Aristotel” sau ra’is(printul) a fost un medic si filosof arab care il integreaza pe Aristotel si il completeaza cu neoplatonismul.Pentru acest ganditor logica avea ca scop sa avanseze stiinta. Prin studiul cuvantului se ajunge la esenta lucrului si de aici se poate vorbi de un aspect sermocinal al ideilor sale. Logica, in opinia acestuia, trebuie sa aibe ca subiect intentiile secunde pe langa intentiile initiale. In privinta universaliilor le socoate in 3 moduri predictia necesara, predictia posibila si predictia probabile si de aceea aceasta e vazuta mai degraba o problema a metafizicii. Tot el abordeaza studiul categoriilor, teoria definitiei, judecatii, silogismului, demonstratiei, topicei sau sofisticii.
Filosoful Algazali (1059 – 1111) studiaza propozitiile ipotetice iar Averoes (1126-1198) afirma ca logica este principiul tuturor stiintelor (modus).
Anton Dumitriu considera importante aceste contributii la dezvoltarea logicii medievale si afirma ca logica araba este nu doar o ,,logica greaca in vesmant alb” ci are o contributie aparte prin: solutia trimodala a universaliilor, conceptia intentiilor, conceperea logicii ca un modus, preocuparile pentru Poetica, Retorica, Analiticele Secunde, teoria consecintelor, a supozitiilor ori a intentiei. 6
Urmarind influentele iudaice autorul ne gazduieste in mediul spaniol unde are loc o miscare a filosofiei prin care ganditorii evrei fac speculatii bazandu-se pe ideile platoniciene si aristotelice. Astfel Avicebron a realizat un tratat filosofic ,,Izvorul vietii” in care s-a ocupat de studierea materiei si formei. Alti filosofi arabi comenteaza ideile lui Porfir din ,,Isagoge” sau rezuma doctrina logica a timpului. Problema centrala a preocuparilor acestor filosofi evrei era de a realiza un acord intre credinta si ratiune. S-au distins in acest sens aitori precum: Isaac Ebreul, Abraham Bar Hiyya, Abraham ben David, sau Maimonide. Nu trebuie insa omis faptul ca evreii au prin traditie o contributie aparte legata de existenta celor ,,13 silogisme rabinice”. Formularea acestora este legata de numele lui Rabi Elisha, seful scolii din Chefar Aziz la nivelul anului 106 d. Hr.
Contactele cu Bizantul a avut a influenta cu dublu sens. Pe de o parte filosofii scolastici au preluat operele lui Aristotel in original iar Bizantul a preluat solutii scolastice in logica formala si terminologia laica apuseana.
Ca si autori ai unor lucrari de logica Anton Dumitriu consemneaza pe Photios, Michael Pselos, Ioan Italos, Eustratios, Nikephoros Blemmydes, Georgios Pahimeres. In sec. al XIV-lea se ivesc doua grupari de filosofi: una cu adepții lui Aristotel și a școlii peripatetice și alta cu adepții lui Platon.
Cel care insa a contribuit cel mai mult in sintetizarea și cristalizarea gandirii logice medieval a fost insă Petrus Hispanus, învățat spaniol care a ajuns papă cu numele de Ioan al XXI-lea, autor al tratatului ,,Summulae Logicales” (sec. al XIII-lea). Prin aceasta lucrare acesta a surprins gândirea logică a timpului, rezultat al unui lung process de fixare.
Prefacerile social-economice și politice petrecute în sânul societatii medievale fac ca aceasta sa se afle dupa secolul al XIII-lea catre capatul de drum al existentei sale. Se constituie noua clasa, a burgheziei orasenesti, care nu se va putea afirma decat invingand prin lupta tenace si rabdatoare cadrele medievale de organizare ale vietii. Concomitent cu procesul de dezorganizare a societatii medievale, asistam la nașterea unei noi mentalitati despre lume si viata, revolutionara intai in continut si apoi si in forma.
Scolastica, ca etapa a filosofiei europene, este una de reconstituiri si descoperiri ale unor noi sensuri ale cunoasterii si implicit ale logicii. Subordonarea filosofiei si logicii de catre teologie este doar unul dintre aspectele [3]acestei etape prea putin cunoscute a cărei perceptii fiind moștenită de la inceputul sec. al XIX-lea.
BIBLIOGRAFIE:
- Dumitriu A. – ,,Istoria logicii” – Ed. Did. Si Ped. – 1975 (cap. XIV- XV)
- https://ro.wikipedia.org/wiki/Scolastic%C4%83
- https://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/filosofia-medievala/scolastica-71688.html
- https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/logica-juridica/obiectul-si-importanta-logicii/
- https://valentindedu.wordpress.com/2008/10/07/principiile-teologice-ale-filosofiei-scolastice/
- http://convorbiri-literare.dntis.ro/ADAMUTmar7.html
4 Dumitriu Anton – Istoria logicii – editura Didactică și Pedagogică – cap. XIV – pag. 298-299
5 - Dumitriu Anton – Istoria logicii – editura Didactică și Pedagogică – cap. XV – pag. 301
6 - Dumitriu Anton – Istoria logicii – editura Didactică și Pedagogică – cap. XIV – pag. 309