Introducere

Filozofilor sofisti le revine meritul de a fi pus pentru prima data problema esentei moralitatii. Acestia au poposit insa la o solutie relativista si individualista in raspunsul la aceasta problema, fiindca pentru acestia legile, dreptul si principiile morale se fundamen­teaza pe conventional, pe traditie si pe bunul plac si ca, de aceea, aces­tea au o valoare relativa. Ba sofistii devin chiar reprezentantii nihilis­mului moral, caci ce inseamna altceva, cele ce spun ei, ca "ce este raul, daca celui care l-a faptuit nu i se pare ca este rau" ? Constient de peri­colul mare pe care-l reprezentau sofistii cu acest nihilism moral pentru comunitatea poporului grec, Socrate combate pe sofisti si face indubi­tabil dovada ca stiinta notionala constituie singurul fundament al faptei bune. A actiona drept si bine insemna la Socrate a actiona pe temeiul intelegerii esentei virtutii, virtutea fiind inteleasa ca imbinarea dintre stiinta despre ceea ce este bine si existenta. Consecinta acestei concep­tii etice a fost la Socrate afirmatia ca "nimeni nu actioneaza de buna voie nedrept, ci numai din insuficienta stiintei" despre ceea ce este bine si rau. Socrate afirma ideea ca exista un bine care obliga general-valabil pe toti oamenii, indiferent de parerile lor : este acel "Daimonion", ca glasul constiintei.

Platon continua sa adanceasca aceasta idee socratica si astfel ajunge la concluzia ca adevarata autonomie interioara, ca cel mai inalt bun al vietii omului, acesta nu si-o poate castiga decat prin stiinta despre o rea­litate suprasenzoriala, despre eterna Idee a Binelui, prin care sufletul uman devine una cu Divinitatea, care este prototipul Frumusetii si al Binelui. Cunoasterea acestei lumi suprasenzoriale devine la Platon te­meiul si tinta vietii morale. Sub influenta eticii platonice omul nu mai priveste lumea concreta ca loc al mantuirii sale si nici nu-l mai intere­seaza desavarsirea lumii date, ci ochiul filozofului se indreapta spre o minoritate de insi-filozofi, care, reusind sa infranga interesele inferioare ale lumii, sesizeaza Adevarul si Frumusetea pura. In etica platonica ac­centul cade pe o lume transcendenta si pe valorile acesteia.

Aristotel paraseste si in etica drumul trasat de marii sai inaintasi, un Socrate si Platon. El este si in etica un realist, caci el nu mai in­treaba in etica despre ideea de bine, despre moralitate ca ceva in sine si pentru sine si despre valabilitatea acesteia, ci pe Aristotel il preo­cupa viata morala reala, moralitatea ca ceva faptic. Etica aristotelica nu mai este indreptata spre cunoasterea unui ideal vesnic si neschimbabil, ci inspre intelegerea binelui ce poate fi realizat de catre oameni aici in aceasta lume, care sunt deosebiti dupa sex, stare sociala, profesiune, popor si de aceea el este altfel pentru barbat si altfel pentru femeie, pen­tru liber si pentru sclav. Pentru Aristotel este de neinteles ceea ce plato­nicii vor sa spuna cu al lor "bine in sine". Aristotel afirma ca chiar daca ar exista asa ceva, omul nu ar putea sa-l sesizeze niciodata. Binele este dimpotriva in orice arta si orice actiune ca scop al acestora : pentru medicina sanatatea, pentru arta razboiului victoria, pentru economie bogatia etc. Masura acestora este, deci, folosul, caci scopul omului nu este cunoasterea, ci fapta. Rostul eticii nu este "simpla teorie", ca noi sa stim ce este virtutea, ci ca noi sa devenim oameni de isprava. inteleptul, pentru a fi fericit, in afara de virtute mai are nevoie si de un minimum de bunuri corporale.

Fundamentul virtutii nu este asadar intelectul, ci facultatea de a dori. Desigur ca si pentru Aristotel daruirea neprecupetita instinctelor si scopurilor inferioare este ceva animalic, ce injoseste pe om. Omul trebuie sa duca o viata virtuoasa, fiindca el si poate sa faca acest lucru, datorita faptului ca este o fiinta rationala. Aristotel accentueaza si el ca virtutea nu consta nici in bogatie, onoare sau alte bunuri materiale, ci exclusiv in "activitatea virtuoasa sau rationala a sufletului". Virtutea nu este data odata cu intelegerea, ci ratiunea trebuie sa ordoneze na­zuintele, afectele si instinctele din care urmeaza actiunile umane. Virtutea este definita de Aristotel ca fiind aptitudinea castigata prin exerci­tiu, asadar aptitudinea de a actiona intotdeauna conform cu ratiunea, ceea ce inseamna la acest filozof a tine mereu calea de mijloc, calea in­tre extreme. Virtutea este "o actiune de vointa facuta cu precugetare si care consta in pastrarea drumului de mijloc, ales de ratiune in mod liber, in urma unui discernamant".

Virtutea are deci trei insusiri fundamentale :

a) Virtutea este o actiune de vointa facuta cu precugetare, adica o actiune libera, precugetata;

b) Ea consta in pastrarea drumului de mijloc, adica drumul intre doua extreme, intre mult si prea putin, ce nu mai sunt virtuti si lipsuri pentru om;

c) Virtutea pretinde un discernamant inainte de savarsirea faptei. Asa de exemplu darnicia este virtutea ce tine echilibrul intre a fi risi­pitor si a fi zgarcit; vitejia este linia de mijloc intre indrazneala nebu­neasca si lasitate ; dreptatea tine calea de mijloc intre a savarsi nedrep­tatea si a suferi nedreptatea.

Aceasta linie de mijloc - ce se confunda cu fapta morala - este nespus de greu de fixat, de aceea Aristotel intelege sa lase toata povara aceasta pe seama elitelor umanitatii, in seama inteleptilor, desavarsiti, superiori. Asa se face ca atunci cand este pusa intrebarea care fapta poate fi numita morala si pe care trebuie s-o implineasca fiecare muri­tor, Aristotel raspunde scurt: "Priviti pe cei alesi ai genului omenesc, pentru ca vazandu-i in mod nemijlocit, sa-i urmati".

Date biografice

Aristotel s-a nascut la Stagira (motiv pentru care i se mai spune Stagiritul), un oras din peninsula Chalcidica, in nordul Marii Egee. Tatal sau, Nicomah, a fost medicul regelui Macedoniei, Midas al II-lea, tatal lui Filip al II-lea si bunicul lui Alexandru Macedon. Mama sa, pe nume Phaestis, provenea din familie aristocratica.

Ramas orfan de copil, Aristotel оsi petrece primii ani la Stagira si Pella, iar la 17 ani intra оn Academia lui Platon, unde rămвne 20 ani, mai оntii elev apoi profesor; dupa moartea lui Platon, оn 347 о.Hr., a plecat la Assos, оn Misia devenind consilierul tiranului Hermias. De fapt este оnceputul unei serii de calatorii pentru cunoasterea si studiul formelor de stat si de conducere existente la acea perioada. Оn 343 о.Hr., a fost chemat la Pella, la curtea lui Filip, pentru a desăvirsi educatia tanarului Alexandru (cel care avea să rămвnă оn istorie ca Alexandru cel Mare). Оn ceea ce priveste оnfătisarea sa, se stie ca avea ochii mici, picioare subtiri, vorba cepeleagă, оnsă avea оmbrăcăminte plăcută, tunsoare minunat de оngrijită si inele cu pietre scumpe de o rară frumusete. Referitor la viata sa personala se afirma ca s-a оndragostit de amanta (concubina) prietenului sau, s-a casatorit cu ea, si-i aducea daruri care se aduceau doar divinitatilor. Оn 340 о.Hr. s-a оntors la Stagira, dar nu pentru multa vreme. Pacea impusa de Macedonia cetatilor grecesti i-a dat prilejul sa revina la Atena, unde a оnfiintat propria lui scoală – Liceul (Lykeion sau scoala peripatetica), scoala ce va rivaliza cu Academia lui Platon. Va preda aici timp de treisprezece ani si оsi va continua neobosit cercetările. Оn 323 о.Hr., odată cu moartea lui Alexandru, la Atena a rabufnit vechea dusmănie fată de macedoneni. Aristotel s-a refugiat la Chalkis, in insula Eubeea, unde a murit un an mai tirziu. La conducerea scolii оi succede Theofrast, cel mai important discipol al sau.

Opera lui Aristotel

Intr-un timp relativ scurt, Aristotel a realizat o opera filozofica destul de vasta. In ceea ce priveste lucrarile aristotelice nu mai este de mare importanta ordinea acestora, ca la Platon, ci mai ales problema autenticitatii acestora. Dupa caracteristica lor literara acestea se im­part in trei grupe.

1. Lucrarile editate de Aristotel insusi. Acestea au o forma dialogica si isi au originea in epoca in care Aristotel apartinea Academiei platonice. Din nefericire acestea s-au pierdut, nemairamanand decat cateva fragmente razlete.

2. Colectii facute cu ajutorul elevilor sai pentru trebuintele cursu­rilor in "Lykeion". Acestea cuprindeau materia cea mai diferita. Este instructiva in aceasta privinta lucrarea "Constitu­tia ateniana" gasita si editata in 1892 de Kaibel si de Wilamowitz care n-ar fi decat o parte dintr-o opera monumentala ce   purta   titlul Politeia.

3. Lucrari pur stiintifice. Acesteia ni s-au pastrat in intregime si au forma expozitiva, in forma unor prelegeri, ele continand neglijente sti­listice suparatoare si locuri extrem de obscure, explicabile prin moartea neasteptata a autorului, care l-a impiedicat de a le mai revedea. Aceste scrieri se impart in :

a)   Scrieri cu caracter logic ce au fost adunate in epoca bizantina sub titlul Organon (unealta spirituala). Aici sunt grupate : Categoriile (moduri ale existentului) ; Analitica priora (despre silogisme) si Anali­tica posteriora (despre argumente, definitii si impartiri) ; Peri arimineias (De interpretatione, despre principiu si judecata) si Topica, ce repre­zinta un fel de indreptare pentru arta de a discuta si o colectie a sofis­melor sofiste,   pe   care Aristotel   le   combate,   descoperindu-le   erorile logice.

b)   Scrieri din domeniul stiintelor naturii :     Fizica (in opt carti), Despre cer (4 carti), Despre nastere si disparitie (2 carti), Meteorologie (4 carti), Despre suflet (3 carti), Istoria mare a animalelor (10 carti) si asa-zisa Parva naturalia.

c)   Scrieri etice. Opera principala este Etica Nichomachiana (in 10 carti), numita asa dupa Nicoimachos, fiul lui Aristotel din a doua casa­torie.   Eudemos,   un   elev   al   lui   Aristotel,   a   preluat   aceasta   etica, si este   cunoscuta sub   numele de Etica   Eudemica. In afara de aces­tea mai este cunoscuta o a treia, care nu este decat o prelucrare a ce­lorlalte doua de mai sus, si este cunoscuta sub numele de Etica mare (Magna moralia). Aristotel a mai scris si o lucrare de etica practica sau aplicata cu titlul Politica (in opt carti), ce a ramas neterminata. Tot aici mai amintim un dialog "Eudemos", care s-a pierdut.

d)   Scrieri din domeniul esteticii : Retorica (in 3 carti) si Poetica.

e) Scrieri cu caracter filozofic general : Metafizica (in 14 carti).

Opera lui Aristotel are o istorie foarte interesanta. Aristotel a lasat manuscrisele sale prin testament lui Teofrast, care, la randul lui, le-a la­sat unui oarecare Nelsus, un elev al lui Aristotel. Strabo istoriseste ca, pentru a le salva de furia de colectionar a printului de Pergamon, opera aristotelica a trebuit sa fie ascunsa intr-o pivnita umeda, unde a zacut 13 ani si ca de acolo a fost adusa abia pe la 100 i.Hr. la Atena, si de aici, prin Sulla, la Roma. Aceasta relatare priveste numai manuscrisele lui Aristotel, fiindca in secolul al III-lea i.Hr. operele acestuia erau cu­noscute. In 50 i.Hr. a aparut la Roma o editie noua a tuturor lucrarilor aristotelice sub ingrijirea lui Andronicos din Rodos. Aceasta editie con­stituie temeiul traditiei aristotelice, cunoscut si astazi. Ea a aparut mai intai in limba latina, cu un comentariu al arabului Averroes, in Venetia (1489), apoi in limba greaca (1495). Dupa aceea studiul filozofiei aristo­telice a fost neglijat pana in secolul al XIX-lea, cand incepe sa renasca iarasi. In acest secol cea mai completa editie a operelor aristotelice o constituie editia Academiei de stiinte din Berlin, care a aparut in 5 vo­lume (1831-1870). Apoi a aparut marea editie a aceleiasi Academii a Comentariilor grecesti (Commentaria in Aristotelem Graeca) in 23 de volume si 3 volume supliment. O alta editie a textelor aristotelice, inso­tite de un aparat critic, a fost publicata in "Bibliotheca Teubeneriana".

"Politica" si "Etica Nicomahica"

Doua din cele mai cunoscute tratate ale sale, "Politica" si "Etica Nicomahica", apartin domeniului practic al filozofiei. Lucrarile nu sunt "practice", în sensul ca nu sunt manuale didactice. Din contra, ele abunda în analize si în argumente, bazându-se mai mult pe cercetari istorice si stiintifice. Ele sunt lucrari de filozofie practica; "practica", deoarece scopul sau telul lor nu este de a oferi adevarul, ci de a schimba faptele.

Oamenii se disting de alte animale prin faptul ca poseda ratiune si putere de gândire. Oamenii "contin ceva divin - ceea ce numim intelect este divin", iar intelectul nostru este "divinul înauntrul nostru". Într-adevar fiecare dintre noi este un adevarat intelect, "caci el [intelectul] reprezinta ceea ce natura umana are mai nobil si mai elevat".

Activitatea intelectuala nu este suficienta. Oamenii nu sunt indivizi izolati. "Omul", scrie Aristotel, "este din natura un animal social". Aceasta remarca nu este un aforism facut la întâmplare, ci o mostra de teorie biologica. "Animalele sociale sunt acelea care au o singura activitate în comun; asa sunt oamenii, albinele, viespile, furnicile si cocorii.". "Si aceasta însusire este caracteristica omului, spre deosebire de toate vietatile, asa ca singur el are simtirea binelui si a raului, a dreptului si a nedreptului si a tuturor celorlalte stari morale. Comunitatea unor fiinte cu asemenea însusiri creeaza familia si Statul".

Primul lucru demn de pus în evidenta în legatura cu ideea aristotelica de Stat este marimea acestuia. "Caci, daca din zece oameni nu s-ar putea constitui o cetate, o suta de mii n-ar mai constitui o cetate." El nu si-a schimbat niciodata parerea ca micile orase-state erau cea mai propice - si cea mai naturala - forma de societate civila.

Un Stat, oricum ar fi el constituit, trebuie sa-si fie suficient siesi si sa atinga telul pentru care el exista. "Bunastarea", care este telul Statului, este identificata cu "eudaimonia" (fericirea), care este scopul individului. Statele sunt entitati naturale si, asemenea altor obiecte naturale, au un scop sau un tel. Notiunea de scop al Statului este legata de alt ideal înalt. "Principiul fundamental al constitutiilor democratice este libertatea [...] Cea dintâi forma a libertatii este de a conduce si de a fi condus, în mod succesiv [...] Alta forma a ei este dreptul lasat fiecaruia de a trai dupa cum îi place".

Dar libertatea este sever restrânsa în Statul lui Aristotel. Ea este un prerogativ al cetatenilor, însa o mare parte a populatiei nu avea cetatenie. Femeile nu erau libere, existau sclavii. Potrivit lui Aristotel, unii oameni sunt sclavi de la natura, si deci este permis de fapt sa fie subjugati. Cetatenii puteau detine sclavi, asa cum puteau poseda si alte forme de proprietate. "Evident", scrie el, "e mai bine ca proprietatea sa fie privata, dar oamenii trebuie sa o puna în comun la folosinta." Dar el adauga imediat: "Este sarcina legiuitorului de a veghea ca cetatenii sa faca astfel.". Statul lui Aristotel nu va dispune de mijloacele de productie; el nu controleaza direct nici economia. Dar legiuitorul vegheaza ca regimul economic al cetatenilor sa fie guvernat potrivit.

Aristotel descrie foarte detaliat diversele moduri în care Statul poate reglementa viata cetatenilor. Fiecare restrictie, oricât de bine intentionata ar fi în scopurile ei, este o îngradire a libertatii. În afirmatia lui Aristotel ca "toti cetatenii apartin Statului" se poate întrevedea germenii totalitarismului. Statul sau este extrem de autoritar.

Concluzie

Etica lui Aristotel nu se reduce numai la lucrarile desfasurate in capitolul anterior, dar totusi acestea sint cele mai semnificative in acest sens. In Etica Nicomachiana Aristotel descrie pe omul superior in felul urmator : "Omul superior este o personalitate, care traind in mijlocul vietii, nu este nici timid, nici temerar ; care este masurat in placeri ; care nu este nici incapatanat, nici slab ; care este cu inima deschisa prie­teneste catre lumea ce-1 inconjoara, fara sa fie mandru, inaltandu-se pe sine ; care pretuieste valoarea bogatiei, dar care nici nu-si leaga sufletul de ea, nici nu o risipeste ca un usuratic ; care se supune de bunavoie legilor, dar care in anumite cazuri concrete, cand ele nu sunt in acord cu constiinta sa, le completeaza cu toata cuviinta; care nu dispretuieste buna parere a lumii despre sine, dar nici nu o supraevalueaza ; care nu jubileaza in fericire si in furtunile vietii nu da inapoi".

Toate aceste virtuti ce sunt practicate in viata de toate zilele sunt numite de Aristotel "virtuti etice" sau practice. Ele sunt dirijate de acea parte a intelectului pe care Aristotel il numeste "nus patheticos", asadar acea parte ce stapaneste activitatile influentate din exterior. Mult mai superioare decat acestea sunt activitatile intelectului, care isi au va­loarea lor in ele insesi si pe care Aristotel le numeste "virtuti diano-etice". Este vorba despre activitatile artistice si -mai ales cele stiintifice. Sunt doua asemenea virtuti: intelepciunea si desteptaciunea practica. Intelepciunea este cea mai inalta dintre toate virtutile morale. Iar acea parte a ratiunii umane care exercita aceasta activitate libera este numita de Aristotel "nus poieticos".

Scopul suprem al vietii virtuoase este fericirea sau "evdaimonia". Aceasta fericire urmeaza sa fie sustinuta de sentimentul de placere, caci "fericirea fara placere ar fi o vorba goala", de aceea binele suprem nu poate fi gandit fara de placere, fiindca zice el "atunci ar fi posibil ca cineva sa fie fericit fara ca totusi sa traiasca multumit". Fericirea consta in sentimentul de placere ce urmeaza din fapta buna si constiinta ca ra­tiunea stapaneste peste simturile inferioare. Cea mai inalta placere este aceea produsa de activitatea libera a ratiunii, asadar produsa de cea mai inalta virtute : intelepciunea. Cel mai bun loz pe care si-l poate dori omul in aceasta lume este acela al cercetatorului dupa adevar, al filozo­fului, care, refugiat in imparatia bucuriilor pe care le naste activitatea ratiunii, se ridica deasupra micimilor vietii terestre si ajunge la constiin­ta naturii si a menirii sale divine. Dar si aceasta stare este dependenta de anumite situatii externe, ca sanatatea corporala si spirituala a inte­leptului, idee ce tradeaza tendinta realista si relativista aristotelica. Bi­nele si virtutea nu mai sunt ca la Platon valori absolute, ci ele sunt ceva relativ, dependente de raporturile si situatiile reale ale vietii.

Bibliografie

1. http://ro.wikipedia.org/wiki/Aristotel
2. www.e-scoala.ro
3. http://plato.stanford.edu/entries/aristotle-ethics/
4. Valeriu Capcelea, "Etica" , Editura "ARC", 2003