Conceptia iudaica despre creatie
"Conceptiei veterotestamentare a creatiei il constituie dependenta tuturor fiintelor de Yahve datorita faptului ca El este cauza prima a tuturos.Nu poti sa detasat complet de Creatorul tau si de cauza existentei tale. Intre realitatea existentei Sale si realitatea existentei celorlalte fiinte vazute si nevazute exista o diferenta totala noi fiind dependenti de El dar are are o libertate absotuta nefiind supus unei cauze existentiale. Nici o fiinta creata nu este pe aceeasi treapta cu El, nu exista realmente cum exista El.
In religia iudaica creatia nu este numai o doctrina explicativa a originii lumii, ci o interpretare a lumii si a istoriei, plecand de la credinta intr-un Dumnezeu unic, personal si transcendent Care isi arata puterea „ad extra„.
Iudaismul Il intelege pe Dumnezeu ca Persoana Care ii descopera acest adevar omului din ce cauza?Deoarece Persoana fiind creaza persoane. La randul sau, omul ia atitudine fata de aceasta descoperire prin actiuni de tip devotional fata de un Dumnezeu gelos. Elementul principal intalnit in conceptia iudaica consta in conservarea ideii despre unitatea lui Dumnezeu; orice doctrina pluripersonala cu privire la Acesta este exclusa. Apare astfel elementul principal in interpretarea descoperirii divine ca monoteism mono-personal. Un amanunt esential il constituie ideea despre fata ascunsa a divinitatii ebraice. Revelatia monopersonala si raspunsul omului vor fi mereu gandite din perspectiva Legamantului.
Doar revelatia poate da un raspuns la ceea ce este Yahve in natura lui intima si cum se poate El raporta la oameni. Aceasta este data omului in urma alegerii daca doreste sau nu sa-L. De fapt, alegerea este cea care, pecetluita prin Legamant, constituie faptul atasarii lui Israel de Acest Dumnezeu, care i-a conferit un statut special. Yahve este El, Dumnezeul adevarat si Unic si in Sine are puteri nelimitate, in relatie cu El, creatia se defineste ca neputincioasa si de aceea sentimentul luminosului este atat de profund, atat de caracteristic religiozitatii veterotestamentare.
Dumnezeu reveleaza un continut precis protoparintilor Adam si Eva in paradis, care constituie revelatia primordiala prin care isi fac apartenenta la revelatie toti oamenii indiferent de religiei.Aceasta nu este identica cu religia primordiala deoarece revelatia primordiala, ca si orice revelatie, intra numai ca un element component in religia paradisiaca. Aceasta religie este constituita de protoparintii Adam si Eva, subiecte religioase, care stateau in legatura cu Dumnezeu Care se revela. Revelatia primordiala a existat si a corespuns unei anumite stari, unor anumite nevoi si realitati religioase. Ea este strict legata de protoparinti. Dupa caderea lor in pacat au intervenit elemente noi religioase.
Ca sa intelegem omul in conceptia iudaica vom face apel la profetul Ieremia care, ca glas al lui Dumnezeu, spunea: "Nu deprindeti caile neamurilor si nu va ingroziti de semnele cerurilor de care se ingrozesc neamurile; ca datinile neamurilor sunt desertaciune. Cine nu se va teme de Tine, imparate al neamurilor? Numai Tie Unuia se cuvine aceasta, pentru ca printre toti inteleptii neamului si in toate regatele lor nu este nimeni asemenea Tie. Iar Domnul este adevaratul Dumnezeu, este Dumnezeu viu si imparat vesnic; de mania Lui tremura tot pamantul si neamurile nu pot suferi urgia Lui... Iar Domnul a facut cerul cu puterea Sa, a intarit lumea cu intelepciunea Sa si cu priceperea Sa a intins cerurile. La glasul Lui freamata apele in ceruri si El ridica norii de la marginea pamantului... Atunci se vede cat de nestiutor este omul, cu toata stiinta lui... Aceasta este desertaciune adevarata, rodul ratacirii si la vremea pedepsei va pierii" (Ier. 2, 3-7; 10, 12-13).
A observa care este autentica dialectica a revelatiei inseamna a intelege caile ascunse ale lui Dumnezeu, in indeplinirea planului divin. Or, lucrul acesta este imposibil, pentru ca Dumnezeu este o Persoana Care nu-si descopera voia decat atat cat este necesar si in iudaism omul nu trebuie sa stie mai mult decat ii e folositor in relatia sa cu lumea.In crestinism va aparea pentru prima data conceptia cum ca Dumnezeu se reveleaza total vietuind cu oamenii si traind printre ei revelandu-L pe Tatal.Misterul in crestinism este tocmai in faptul ca Dumnezeu doreste sa se faca om. Antropomorfismele sunt dominate de constiinta caracterului transcedent al Divinitatii. Atribuirea unei personalitati divine nu constituie o incercare de a-L defini pe Dumnezeu in Sine, ci un efort de a exprima relatia omului cu Dumnezeu. Iar aceasta relatie se deosebeste tocmai prin aceea ca pune in joc aspectele cele mai caracteristice ale persoanei. Prin urmare, cele mai clare expresii ale personalismului biblic se afla in elementele religiozitatii lui Israel ce pun in lumina caracterul personal al relatiei cu Divinitatea.
Cunoasterea lui Dumnezeu se treptat si pedagogic prin revelatiei tocmai datorita faptului ca nu doreste sa ramana ascuns. Astfel, atributele fundamentele unicitatea si imuabilitatea, sunt definitorii ca urmare a actului revelational ce exprima atat imposibilitatea oricarei conditionari exterioare a lui Dumnezeu, cat si faptul ca El se afla dincolo de orice determinare ontologica. Sfintenia ("codasim") apare astfel ca un concept prin care se observa distanta absoluta dintre Dumnezeu Cel necreat si desavarsit, si lumea creata, intru totul relativa, dependenta de Dumnezeu. Toate structurile doctrinare vor fi percepute si respectate in functie de ideea ca Dumnezeu unic este autorul tuturor elementelor, indiferent de natura lor juridica, religioasa, morala, etc, elemente capabile sa-l ajute pe individ in indeplinirea destinului sau istoric.
Deoarece in iudaismul postbiblic, actul caderii lui Adam nu a jucat un rol important, asa cum a fost el evaluat in crestinism, ideea de pacat originar, cu toate ca este cunoscuta in scrierile rabinice, este gandita cu mai putina insistenta,datorita faptului ca Dumnezeu ramane alaturi de oamenii sau alesi si de propriul sau popor care e legat fiintial de Adonai. In crestinism in schimb aceasta cadere consta in aceea ca trairea morala are ca tel realizarea binelui suprem, care se rasfrange asupra intregii omeniri si a creatiei intregi inteleasa ca opera comuna a lui Dumnezeu.
Scopul descoperirii lui Dumnezeu este acela ca omul sa ia aminte la planurile Sale si la faptul ca el are un rol precis determinat in cadrul creatiei. Autenticitatea revelatiei se verifica in masura in care omul, implinind poruncile divine ("mitvot") este capabil sa realizeze ca se afla in relatie libera cu Creatorul sau.
Mai intai, fapta se integreaza in cerinta Legii, care specifica faptul ca orice atitudine trebuie sa fie mereu o dovada a apropierii evreului de fratii sai intru credinta. Preluand principiul biblic al iubirii aproapelui "Vei iubi pe aproapele tau ca pe tine insuti" (Lev. 19, 18) , inteleptii Talmudului vor afirma ca aceasta este o lege fundamentala a Torei. Talmudul invata ca fapta care are la baza dragostea constituie idealul pe care Tora il preconizeaza, o atare conduita fiind norma ce trebuie sa se afle la baza relatiilor interumane. Urmarea acestui comandament are drept tinta atingerea desavarsirii. Fara de el, Israel nu se afla pe linia poruncilor lui Dumnezeu. El constituie un avertisment permanent facut lui Israel: "il vei iubi pe aproapele tau ca pe tine insuti. Caci Eu, Dumnezeu, l-am creat si daca tu il iubesti, eu sunt gata sa-ti dau o buna plata. Daca tu insa nu-1 iubesti, Eu sunt judecatorul vrednic de a te pedepsi". Aceasta idee este exprimata in termeni declarativi in Talmud: "Care este mesajul pe care Tora il aduce lui Israel? Luati cu voi jugul imparatiei lui Dumnezeu, intreceti-va intre voi in frica de Dumnezeu si faceti fapte de iubire unii fata de altii" (Sifra Deut. 323; 138, b).
Greseala constituie pentru evreu iesirea din perimetrul legilor pe care Dumnezeu le-a dat poporului Sau. Iertarea face parte din teritoriul moralei iudaice fiind acordata aceluia care stie sa revina la adevar prin cainta. Modelul iertarii pe care Dumnezeu o acorda celor care se caiesc de faptele lor se regaseste in traditia iudaica, cand persoanele care s-au cait au capatat iertarea si s-au reintors pe linia poruncilor divine.
Trebuie retinut ca orice retribuire a faptelor omului este restransa la viata de pe pamant, iar eshatologia devine strans legata de istoria poporului lui Israel. De aceea si fapta de orice gen care ar fi are legatura stransa cu ideea de afirmare plenara a conceptiei de popor ales, orice faptuire mentinandu-se in perimetrul acestei conceptii unilaterale. Fapta are coordonatele sale specifice, aceasta pentru ca atunci cand iudaismul vorbeste despre o fapta o are in vedere doar in legatura cu ideea de popor ales si cu mentinerea credinciosului in comunitatea celor alesi de Dumnezeu. Consecintele care decurg firesc din aceasta sunt pe masura, caci fapta, chiar daca este ancorata in traditia biblica si se mentine pe fondul universalitatii, nu are valoare intrinseca decat in cadrul restrans al idealurilor iudaice.
In acest sens, pastrand coordonatele ideii anteriore, pe linia conceptiilor de felul acesta din traditia iudaica, Talmudul afirma ca doar cei drepti vor invia. Doar ocazional se accepta ca dreptii dintre neamuri vor invia si ei. Conceptia iudaica despre fapta trebuie inteleasa in totalitatea ei, acesta pentru ca atunci cand Israel se gandeste pe sine ca popor ales, el iese din perimetrul celorlalte popoare pentru a se afisa pe sine ca o realitate ce cuprinde adevaruri mai presus de intelegere. Odata cu inceputurile istorice, fapta capata o conotatie cu totul aparte, caci exemplul lui Avraam, tatal credintei, arata ca dimensiunea atitudinii religioase urmate de orice credincios trebuie sa fie in concordanta cu faptuirile predecesorilor sai in ale credintei.
Pentru a putea intelege conceptia despre lume prezentata in invatatura iudaica, trebuie aprofundate teme care vizeaza raportul omului cu Dumnezeu, cu destinul sau cu viata. Trebuie precizat ca limba ebraica in care a fost scris Vechiul Testament nu cunoaste nici un cuvant care sa desemneze existenta trupului separat de suflet. Conceptia iudaica despre om era foarte clara: persoana umana este o unitate indestructibila.Insa, pentru a face deosebire intre ceea ce apartine omului ca fiinta pamanteasca, creata si ceea ce face sa stea in raport direct si aparte cu Dumnezeu, evreii foloseau doi termeni. Pentru a desemna materialitatea, pamantescul din om, ei foloseau notiunea de carne, concretizand o realitate comuna tuturor animalelor. Este materia vietii fara de care mintea evreului nu poate concepe existenta. Este imposibil pentru un evreu sa vizualizeze in vreun fel spiritul fara de trup (nu numai ca rezultat al atitudinii normale in fata vietii empirice, ci si ca o consecinta a poruncii divine care incerca sa-l fereasca pe evreu de experientele idolatre).In acelasi timp, omul nu este privit doar ca materie, - carne - caci aceasta nu l-ar face deosebit fata de celelalte animale. Notiunea de suflet apare sub mai multe aspecte, in contexte diferite, ceea ce arata ca existenta omului ca un organism psiho-fizic era o realitate si nu un subiect de speculatii sau controverse. Termenul cel mai des intrebuintat este acela de "nephesh", principiul de viata care se prezinta ca rezultatul unirii fiintiale dintre trupul creat din tarana si sufletul divin (energie divina si nu emanatie din Fiinta divina): "Atunci, luand Domnul Dumnezeu tarana din pamant, a facut pe om si a suflat in fata lui suflare de viata si s-a facut omul fiinta vie" (Fac. 2,7).
Trebuie precizat ca omul nu poseda un "nephesh", ci el era un "nephesh". Omul era o unitate de putere, de viata si nu o creatura rupta in trup si suflet ca valori inegale. "Nephesh" apare si cu intelesul de locas al simturilor si al dorintelor si al inteligentei. in foarte multe texte, termenul se identifica cu personalitatea umana: expresii ca "sufletul meu" sau "sufletul tau" pot fi "eu" sau "tu".Alaturi de termenul "nephesh", limba ebraica foloseste termenul de "ruah" - darul lui Dumnezeu, iar acela care il poseda in intregime este insusi Yahve. In nici un caz acest termen nu apare ca opus al termenului "nephesh", ci cel mai mult paralel cu el. Exemplele urmatoare ne lamuresc intr-o oarecare masura: "Sufletul meu Te-a dorit in vreme de noapte, duhul meu nazuieste catre Tine... " (Isaia 26, 9); "Drept aceea nu voi pune straja gurii mele, ci voi vorbi intru deznadejdea duhului meu si ma voi plange intru amaraciunea inimii mele" (Iov 7, 11).
Gandirea acesta a evoluat in mod natural ca si celelalte conceptii referitoare la relatia omului cu Dumnezeu, viata de dupa moarte si nemurirea. Despartirea omului in trup si suflet (minte) este o atitudine complet straina gandirii iudaice. Chiar daca este prezentata ca simbol al slabiciunii in Vechiul Testament, in opozitie cu atotputernicia lui Dumnezeu, carnea ca element constitutiv al naturii umane nu apare ca impuls catre pacat, asa cum apare in gandirea greaca si in scrierile evreiesti apocrife. Desi viata spirituala se detaseaza de cea materiala atat prin continut cat si prin scop, in interiorul persoanei umane ele raman strans unite. Dualismul suflet-trup este strain Vechiului Testament.
Nemurirea in conceptia iudaica
Ca fenomen existential, nemurirea la evrei sufera mai multe modificari de-a lungul timpului, odata cu dezvoltarea unei gandiri mult mai responsabile si mai individualiste. Posibilitatea omului de a influenta destinul sau, precum si relatia sa cu Dumnezeu au constituit principalele mijloace de manifestare religioasa necesare aprofundarii temelor doctrinare de baza.Iudaismul, va dezvolta o eshatologie greu de definit. Pentru un evreu, mult mai importanta era soarta poporului lui Israel, decat soarta sa proprie. Exista un tip de nemurire, referitor la faptul ca omul poate sa traiasca prin urmasii sai. Dar acest tip de nemurire depinde in mare parte de inaintasi, de urmasi si de soarta poporului lui Israel. In perioada de inceput a acestei atitudini, sacrificiile aduse propriilor stramosi au avut un rol deosebit de important. Cel decedat impreuna cu descendentii sai alcatuiau o familie nu numai pe pamant, ci si in lumea de dincolo. Sacrificiile erau aduse de obicei de fiul celui decedat. Dar, toate aceste ritualuri au fost considerate ca idolatre si condamnate, in a doua jumatate a secolului al VII-lea i.d.Hr. In Deuteronom se spune: "Voi sunteti fiii Domnului Dumnezeului vostru; sa nu faceti crestaturi pe trupul vostru si sa nu va tunde ti parul de deasupra ochilor vostri pentru morti! (Deut. 14, 1).
Cartea Pildele lui Solomon se preocupa de modalitatile in care se poate obtine nemurirea in aceasta viata: "Pe cararea dreptatii este viata si pe calea pe care ea o insemneaza nemurirea, iar calea nebuniei duce la moarte" (Pilde 15, 24); "inteleptul merge pe cararea vietii ce duce in sus ca sa ocoleasca drumul iadului ce duce in jos" (Pilde 12, 28); "... cel fara de lege este rasturnat de rautatea lui, iar cel drept gaseste scapare in ne-prihanirea lui" (Pilde 14, 32). Gustav Oehler interpreteaza aceste texte ca o exprimare a credintei intr-o nemurire ce vine ca rezultat a ceea ce lasa omul dupa sine - urmasi si o amintire care sa dainuie in timp.[1]
Cu timpul gandirea aceasta a fost abandonata. Rolul hotarator in aceasta privinta l-au jucat Profetii, care prin predica lor au chemat la intalnirea cu Dumnezeu nu numai grupurile de oameni si natiunile, ci pe fiecare individ in parte.
Pe langa toate acestea, trebuie sa amintim schimbarea de optica a evreului referitoare la soarta omului in Seol. Monoteismul care se consolideaza nu poate accepta existenta unui spatiu in afara influentei lui Yahve. Exilul babilonian a contribuit mult in aceasta privinta. Nimic nu apare mai jalnic decat starea omului in Seol. Or, daca omul a gustat aici bunatatile comuniunii lui Dumnezeu, nu poate ramane prada unei existente umbroase in Seol. "Dumnezeu suspina dupa munca mainilor Sale", fiindca nu poate influenta in mod direct existenta in adancurile iadului. Cu timpul insa, monoteismul ii va asigura lui Yahve stapanirea si asupra Seolului si relatia cu fiecare individ care subzista acolo.
Toate acestea vor duce la dezvoltarea unei gandiri despre nemurirea individuala, care va fi exprimata mai ales de Iezechiel si Ieremia. La inceput, mantuirea era conceputa numai in interiorul neamului, intr-un nationalism ingust, in cultul rezervat numai Templului din Ierusalim. Apoi, ea va depinde de cunoasterea lui Dumnezeu, de dialogul personal cu El, de iubirea dezinteresata pentru El. "Dar iata, legamantul pe care-l voi incheia cu casa lui Israel, dupa zilele acelea, zice Domnul: voi pune legea Mea in-launtrul lor si pe inimile lor voi scrie si le voi fi Dumnezeu, iar ei imi vor fi popor. Si nu se vor mai invata unul pe altul, si frate pe frate zicand: Cunoasteti pe Domnul! ca toti de la sine Ma vor cunoaste de la mic la mare, zice Domnul, pentru ca Eu voi ierta faradelegile lor si pacatele lor nu le voi pomeni" (Ier. 31, 33).
Ieremia aminteste idei care au mai fost enuntate de cei dinaintea lui: atotputernicia lui Dumnezeu, stapanirea asupra intregii creatii si a istoriei, bunatatea Lui. Iezechiel vorbeste despre raspunderea personala a individului si spune ca oamenii pot fi drepti sau nelegiuiti. Daca acestia din urma staruiesc in rautatea lor, vor muri, dar daca se pocaiesc vor trai; nu se poate pune problema de a plati pentru altul, fie ca este vorba de parinti fie ca este vorba de popor, de natiune, in felul acesta Iezechiel va incerca sa-i elibereze pe evrei de povara unei relatii prea stranse cu inaintasii lor, punand accentul pe relatiile personale cu Dumnezeu. Se vor depasi conceptiile vechi si mai pesimiste din Iov si Eclesiast, in care soarta celui bun nu difera cu nimic de soarta celui rau. Este elaborata ideea dependentei pacatului de suferinta si a bunastarii de binefacere: "Dar eu stiu ca Rascumparatorul meu este viu si ca El, in ziua cea de pe urma, va ridica iar din pulbere aceasta piele a mea ce se destrama... "(Iov . 19,21-27)
Mircea Eliade face comparatie intre profetiile eshatologice si mesajul marilor profeti de dinaintea Exilului. Pentru profetiile eshatologice nu era primordiala transformarea radicala a omului si o noua calitate a existentei, ci o era noua. Speranta intr-o era noua nu a lipsit marilor profeti, orice eshatologie preluand ideea ca lucrarea divina este prin excelenta singura in stare sa sanctifice existenta umana. Viata si experientele religioase difera de la o epoca la alta si la fel s-a intamplat si cu profetii.Ceea ce este de remarcat este ca formele de nemurire individuala apar strans legate de necesitatea implinirii unor norme morale. Nemurirea apare ca o comuniune cu Dumnezeu, ca o "mantuire". Este incercarea de a dobandi sfintenia, fericirea si libertatea, toate in izvorul lor care este Dumnezeu. Mantuirea apare in iudaism ca purificare de pacate. Daca pacatul este intinare, mantuirea este purificatoare; daca pacatul este decadere, mantuirea presupune restaurare, iar daca pacatul este o departare de Dumnezeu, mantuirea este o apropiere de El.[2]
In privinta realizarii mantuirii, profetii Vechiului Testament sunt unanimi in a recunoaste ca sacrificiile si prescriptiile au fost total ineficiente. In strafundul celui care aducea jertfa nu intervenea nici o imbunatatire. In viziunea profetilor, numai Dumnezeu este realizatorul mantuirii, al eliberarii de pacat a evreilor. Dumnezeu nu-l va lasa pe om prada pacatului, ci il va izbavi prin trimisul Sau - Mesia.
In Crestinism
In conceptia crestina despre crearea omului, accentul cade pe dihotomia fiintei umane. Omul a fost creat de Dumnezeu cu trup si suflet. Trupul si sufletul, in unire, dau fiinta umana, este adevarat ca trupul isi are rolul sau fiintial nespus de important pentru viata pamanteasca a omului, dar principiul esential, baza eu-lui sau a personalitatii, a existentei constiente continue si individuale ramane sufletul.
Trasaturile principale ale invataturii crestine despre lume presupun unitatea fiintiala dintre trup si suflet; ea accentueaza in mod special valoarea persoanei umane, mai ales in perspectiva destinului ei si faptul ca aceasta valoare se realizeaza in comunitatea umana constituita ca rezultat al acceptarii lui Iisus Hristos ca Domn si Mantuitor. Nu gasim tratate in Noul Testament decat tangential probleme ca originea sufletului, relatia dintre activitatea sufletului si cea a lui Dumnezeu (har si libertate), etc.
Sfintii Parinti despre trup si suflet.
Sfantul Ioan Damaschin afirma despre suflet ca este o substanta vie, simpla, necorporala, prin natura sa invizibila ochilor trupesti, nemuritoare, rationala, spirituala, fara de forma; se serveste de un corp organic si ii da acestuia putere de viata, de crestere, de simtire, de nastere. Nu are spirit deosebit in el, ci spiritul sau este partea cea mai curata a lui. Caci ceea ce este ochiul pentru trup, aceea este spiritul in suflet. Sufletul este liber, schimbator, adica schimbator prin vointa, pentru ca este zidit. Pe toate acestea le-a primit si existenta, precum si de a exista prin fire in acest chip.[3]
Sfantul Grigore de Nazianz accentueaza faptul ca sufletul este natura invizibila a omului, chipul lui Dumnezeu in om, ceea ce il face pe om sa apartina taramului spiritual.Ca orice fiinta creata, sufletul este rezultatul unei "cauze creatoare", adica Dumnezeu, Care este inceputul oricarei existente. Fiind chip al lui Dumnezeu in om, sufletul a fost creat neschimbabil, in vreme ce trupul a fost supus schimbarii. Ideea stabilitatii ("mone") sufletului a fost preconizata de Sfantul Grigore de Nazianz, care intelege prin acest termen "caracterul inalienabil de a fi acelasi, caracter a carui natura nu admite nici o prefacere".Deoarece sufletul este creat, nu poate fi cauza proprie, insusi actul crearii exclude de la sine notiunea de preexistenta. Dupa Sfantul Grigore de Nazianz, desi sufletul nu este preexistent, el este totusi vesnic ("aidos"), intelegand prin vesnic, ceea ce deriva in mod sigur dintr-un principiu dar fara de sfarsit.[4]
Sufletul este - in intelegere crestina - esenta creata, vie, intelectuala, care da corpului organic si sensibil putere de viata si facultatea de a percepe cele sensibile, atat cat dureaza firea receptiva pentru acesta. Aceasta definitie cuprinde elementele fundamentale ale sufletului in insasi fiinta sa.Intre trup si suflet nu exista numai o legatura fiintiala, adica sufletul nu impartaseste cu trupul numai puterea vitala, ci si facultatea de a percepe, gratie simturilor, lumea inconjuratoare. Trupul si sufletul au o origine comuna: amandoua vin de la Dumnezeu, trupul prin parinti, sufletul prin creare de la Dumnezeu. Aceste parti constitutive ale omului apar si se dezvolta in dependenta una fata de cealalta. Unirea sufletului cu trupul se face in mod tainic si de nepatruns pentru mintea omeneasca.
In ceea ce priveste crearea trupului, intalnim o interventie directa si extraordinara a lui Dumnezeu care il modeleaza ca pe o statuie neinsufletita, pentru ca apoi prin suflul Sau sa-i daruiasca viata. Crearea trupului uman devine astfel rezultatul lucrarii divine.In iudaism, trupul este prezentat ca locas al sufletului, omul avand datoria de a-l ingrijii ca atare, "caci sanatatea trupului este mai buna decat bogatia" (Eccl 30, 15-16).In crestinism, Mantuitorul isi compara trupul cu un templu (Ioan 2, 19-20). El este supus mortii (Matei 27, 58-59).Trupul nu traieste decat prin suflet (Iac. 2, 26). El este denaturat si degradat de pacat, ceea ce supara si pe Dumnezeu (Rom. 1, 24;). In drama mantuirii, trupul joaca un rol efectiv. Mantuitorul Iisus Hristos a fost rastignit cu trupul pe cruce pentru pacatele oamenilor. "Impreuna cu El a fost rastignit si omul pentru ca trupul pacatului sa fie dezbracat de puterea sa in asa fel incat sa nu mai fie robii pacatului"(Rom. 6, 6). Prin eliberarea de pacat omul a fost eliberat si de servitutea mortii (Rom. 18, 23), caci "daca Duhul Celui ce a inviat pe Iisus Hristos dintre cei morti locuieste in voi..." (Rom. 7, 11), "trupul starii noastre smerite va fi facut asemenea trupului slavei Sale" (Filip. 3,21).
Viata omului se desfasoara in trup. Atata timp cat omul se afla in trup, el are viata pe pamant. Fiind purtatorul vietii omenesti, trupul este organul de actiune. Sufletul lucreaza prin madularele din care este compus, madulare care formeaza un tot unitar (cf. Rom. 12,4; I Cor. 12, 12-26). In miscarea sa, trupul nu trebuie lasat in voia intamplarii, deoarece nu se poate impotrivi singur pacatului. Daca vom vietui potrivit trupului, vom muri; iar daca ucidem cu duhul faptele trupului, vom fi vii (cf. Rom. 18, 13). Trupul este organul in care se manifesta conduita noastra morala. Apostolul neamurilor ne indeamna sa aducem trupurile noastre ca pe o jertfa vie, sfanta si placuta lui Dumnezeu (cf. Rom. 12, 1), "caci la judecata vom fi judecati dupa faptele noastre pe care le vom savarsi in trup" (II Cor. 5, 10). Atunci cand va avea loc invierea universala, cand vor invia dreptii si pacatosii, toti vor invia cu trupurile cu care au trait pe pamant (Fapte 14, 15). Asa cum Iisus Hristos, Care este prototipul invierii omenirii, a inviat cu trupul cu care a trait, tot asa se va intampla si cu oamenii.Prin inviere, trupurile vor participa la nemurire (Luca 20,26), deoarece puterea mortii va fi definitiv zdrobita odata cu invierea generala (I Cor. 15, 26). Prin urmare, in crestinism, trupul este recunoscut ca parte integranta sau componenta esentiala a personalitatii umane complete.
Legat de inviere trebuie sa vorbim despre viata viitoare in viziune crestina. Credinta in vesnicie, in nemurire ca act personal se bazeaza nu atat pe natura inerenta a eu-lui spiritual (desi acest aspect are un rol important), cat pe credinta intr-un Dumnezeu personal, preocupat de soarta fapturilor Sale. in al doilea rand, crestinismul vede in viata din lumea aceasta o parte integranta a vietii vesnice. Nemurirea incepe cu viata pamanteasca, temporala, iar printr-o viata conforma normelor divine, omul poate invinge timpul cu trecerea sa permanenta si neintrerupta si poate trai vesnicia inca de pe pamant. Cu cat omul raspunde mai repede chemarii lui Dumnezeu, cu atat teama de timp dispare, el traind in eternitate. De aici, libera alegere a omului de a raspunde sau nu, mai repede sau mai tarziu, chemarii divine.
Concluzii
Crestinismul invata ca omul este facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Chipul este pecetea lui Dumnezeu in om; asemanarea este lucrarea omului pentru a se inalta spre Creatorul sau. Numai de om depinde daca va reusi sau nu. Dumnezeu ii da posibilitatea de a face lucrarea aceasta. Prin intruparea Fiului Sau, prin Patimile, moartea si invierea lui Iisus Hristos, omului i se da posibilitatea de a trece prin toate aceste etape pentru a ajunge la statura barbatului desavarsit, Care este Iisus Hristos. Omenirea a cazut din cauza pacatului protoparintilor; prin venirea lui Dumnezeu, omul se naste a doua oara, Iisus ridicand pacatele lumii. Posibilitatea indumnezeirii omului este data cu generozitate de catre Tatal prin Fiul in Duhul Sfant.
Natura omului in budism
Spre deosebire de hinduism din care isi trage originea, budismul este o religie a conditiei umane, care se straduieste sa puna bazele unul stil de viata prin care omul sa fie smuls din drama metafizica a durerii fiintiale (pe care o traieste datorita propriei sale activitati). Intalnim in antropologia religioasa budista, doctrina despre karma si samsara, ca fiind elemente esentiale in explicarea originii omului.In centrul atentiei ganditorului budist se afla suferinta. Insusi Buda, dupa ce a ajuns la iluminare, isi incepe predica sa din Benares: "adevarul nobil despre suferinta este: nasterea este suferinta, imbatranirea este suferinta, boala este suferinta, moartea este suferinta, durerea, nelinistea si disperarea sunt suferinta, unirea cu ceea ce nu iubesti este suferinta, separarea de ceea ce iubesti este suferinta, a nu obtine ceea ce doresti este suferinta".[5]
Adevarul nobil al originii suferintei este acesta: este setea dupa existenta, care duce la renastere si redevenire, insotita de pofta lacoma. Ea gaseste mereu placere in cele de aici si de acolo, adica setea de placere, setea de existenta si devenire si setea de non-existenta (auto-devenire).Adevarul nobil al suprimarii suferintei este acesta: stingerea totala a setei acesteia prin parasirea ei, prin renuntarea la ea si prin eliberarea de ea, prin detasarea de ea.Adevarul nobil despre Cararea care duce la suprimarea suferintei este acesta: este pur si simplu acea carare nobila cu opt perspective, adica: "cugetare dreapta, gandire dreapta, vorbire dreapta, fapta dreapta, traire dreapta, stradanie dreapta, stare dreapta a mintii, meditatie dreapta".[6] Notiunea de suferinta este mult mai complexa si mai profunda decat se pare la prima vedere. Prima si cea mai simpla semnificatie a suferintei este aceea de durere, mizerie, mahnire; tot ceea ce este opus fericirii (suhka). In acelasi timp, suferinta mai are si o semnificatie metafizica, sugerand de lipsa de perfectiune. Budismul primar nu a promovat ideea unei entitati sau fiinte fixe, care sa stea la baza realitatilor si sa le determine natura. Singurele lucruri care exista sunt fenomenele substantiale, numite dharmas. [7] Iluminarea lui Buda consta in descoperirea esentiala ca suferinta umana are o singura cauza: dorinta de a fi; in alte cuvinte, este atasat de viata. Dupa ce a descoperit aceasta piatra filozofala, am putea spune, Buda mediteaza inca sase saptamani asupra lantului cauzalitatii, prin care el incearca sa explice originea suferintei, dar si metoda de suprimare a ei.
Structura dinamica, a "lantului cauzalitatii" este:
1. Avidya - ignoranta, necunoastere, nestiinta;
2. Samskarah - activitate;
3. Vijnana - constiinta.
4. Namarupa - nume si forma; minte si itrup.
5. Sadayatanam - cele sase cimpuri, adica cele cinci simturi si mintea obiectele lor;
6. Sparsa - unirea sexuala (dintre barbat si femeie);
7. Vedana - sentimentul;
8. Trsna - setea, dorinta (tanha);
9. Upadana - atasarea de viata;
10. Bhava - devenire (concepere);
11. Jati - nastere (renasterea);
12. Jaramarana - batranetea. si moartea.[8]
Ele nu stau numai la baza vietii de pe pamant, ci constituie elementele fundamentale care cauzeaza atat vietile anterioare, trecute, cat si pe cele care vor veni. Este adevarat ca ele folosesc ca exemplu starea fiintiala de acum a omului, asa cum aceasta se contureaza pe pamant, dar o pun in permanenta legatura cu ceea ce a fost si cu ce va fi, formand astfel cu trecutul si cu viitorul un fragment din insiruirea vesnica a procesului nasterilor si al mortii. Avidya isi gaseste punctul de plecare la viata anterioara pe care o descrie ca ignoranta, a carei urmare fireasca este activitatea. In alte cuvinte, aceasta vrea sa insemne ca activitatea din viata anterioara, stimulata de ignoranta, este cea care da nastere in mod direct vietii prezente. Punctul de pornire in gandirea lui Buda referitor la viata este legatura dintre viata antecedenta, trecuta si cea noua. Din nefericire nici asupra acestui punct care pare atat de simplu nu exista un consens. Cercetatorii in acest domeniu nu arata precis care a fost punctul de vedere al lui Buda asupra acestei legaturi. De altfel ei sunt pusi aproape in imposibilitate de a face acest lucru, deoarece Buda a fost preocupat mai ales de felul in care durerea sau suferinta (dukkha) ar putea fi suprimata. Punctul de plecare al vietii pamantesti este, dorinta inconstienta de a trai. Scopul budismului este de a descoperi metoda prin care aceasta dorinta fiintiala empirica poate fi suprimata.
Concluzii
În micul sat Sarnath se afla un frumos si rar muzeu. Acolo se afla si ruinele unor vechi manastiri Buddhiste si un templu pentru rugaciune. Dar cel mai fascinant lucru îl constituie picturile murale din cladirea centrala (a oficiilor), reprezentând scene din viata lui Gautama Buddha, printul devenit cersetor pentru Dumnezeu. Budistii cred cu adevarat ca stapânul lor, Buddha, a coborât din cer pentru a salva omenirea lucru pe care si noi crestinii il credem despre Mantuitorul si Salvatorul nostru. Picturile murale reprezinta sufletul lui Buddha ca traind în cer, unde el era una cu Dumnezeu de la începutul timpului . Acolo a asteptat clipa când avea sa se descopere oamenilor. Acea zi, dupa cum cred Budistii, a sosit în anul 583 î.d.Hr. Sufletul lui Buddha, numit Bodhisattva, si-a parasit caminul ceresc pentru a primi chip si fire de om.Nu stim cum se face ca invatatura budista este cat se poate de apropiata de cea crestina si ca pana si din punct de vedere istoric simti ca totul e atat de similar.Te face sa-ti pui intrebari fara raspuns. Nararea picturala de aici de la Sarnath poate fi vazuta de toata lumea. Ea înfatiseaza nasterea miraculoasa pentru care Dumnezeu a ales-o mai dinainte pe regina Maha Maya , sotia regelui Sudhodanna Gautama din tribul Sakya din valea Gangelui, în Himalaya. Pictura înfatiseaza vestirea nasterii si nasterea copilului în gradinile Lumini si vorbeste despre prezicerea mai marelui vrajitorilor, ca acest întâi nascut fiu, Siddharta Gautama, avea sa-si abandoneze dreptul sau la tron, daca vreodata ar face cunostinta cu suferinta din lume. Hristos e cel care face cunostiinta cu suferinta omului si pe care o schimba.Hristos e cel care se naste din Fecioara pentru a salva omul nu doar de suferinta ci si de moarte.
Divinul în fiecare Om
Hotarârea sa finala a fost de asa natura încât crestinii ar gasi-o greu de înteles sau de justificat, deoarece printul si-a abandonat copilul, pe Rhula, si pe sotia lui – pe care o iubea foarte mult – si a fugit din casa tatalui sau într-o noapte, în cautarea lui Dumnezeu este tocmai invatatura pe care a promovat-o Mantuitorul nostru fara echivoc-sa renuntam la totul pentru a-L cauta. Desi crestinii ar putea-o numi parasire, budistii se refera la ea reverentios, numind-o “noaptea marii renuntari”.Exista divinitate în fiecare om. Fiecare om este un Bodhisattva – unul ce poarta în sine esenta nemuritoare a sfinteniei. De aici urmeaza o alta întrebare sau aflam o mare lectie – “Nu este viata lui Buddha legenda fiecarui om?” Si noi, de asemenea, ne-am nascut într-un palat – palatul lui Dumnezeu, Împaratul nostru. Si noi am venit pe lume purtând în inimile noastre asemanarea cu Dumnezeu. Ocrotiti pentru o vreme de jocul lumii, niciodata nu ne duce gândul la destinul si la sensul vietii pâna ce nu vedem, cum a vazut Gautama, suferinta, batrânetea si moartea. Apoi începem sa ne întrebam despre viata. Ne uitam în jurul nostru si de asemenea vedem pe cel care si-a lipit inima de Dumnezeu si care s-a împacat cu o filozofie spirituala. Omul lui Dumnezeu este foarte senin, foarte asezat, e cel mai bine dotat pentru a stapâni viata. Fericirea lui este fericire interioara; taria lui este tarie interioara.
Bibliografie
- www.hinduwebsite.com The History of Buddhism
- Harvey, Peter (1990). An Introduction to Buddhism: Teachings, History and Practices. Cambridge University Press
- Skilton, Andrew (1997). A Concise History of Buddhism. Windhorse Publications
- Williams, Paul (1989). Mahayana Buddhism: the doctrinal foundations
- Gethin, Rupert (1998). Foundations of Buddhism. Oxford University Press.
- .Richard D. Lewis, Să cunoaștem mai bine popoarele lumii (Editura Niculescu, 2005)
- Nicolae Achimescu, India, religie și filosofie, ed. Tehnopress, pg.299
- Nicolae Achimescu, India, religie și filosofie, Non-eul, pg. 302
- Vincențiu Pal, Teme din istoria religiilor pentru învățământul liceal, Editura , 1997
- [www.adherents.com/Religions_By_Adherents.html#Buddhism]
- Constantin Dupu, O istorie a bisericii creștine Vol. 1, Ed. Metanoia, 1993, p. 72.
- http://firstnewtestament.netfirms.com/5th_century.htm
- Sf. Grigorie de Nazians Citat de pe http://firstnewtestament.netfirms.com/5th_century.htm
- Constantin Dupu, O istorie a bisericii creștine Vol. 1, Ed. Metanoia, 1993, p. 72.
- Dr. Philip Schaff, History of the Christian Church ii. 346. Citat de pe http://firstnewtestament.netfirms.com/5th_century.htm
- http://firstnewtestament.netfirms.com/5th_century.htm
- Sf. Grigorie de Nazians. Citat de pe http://firstnewtestament.netfirms.com/5th_century.htm
[1] Carti online pe http://www.ccel.org/ccel/oehler/ot_theol.html
[2] Matei Călinescu, Despre Ioan P. Culianu și Mircea Eliade: amintiri, lecturi, reflecții, ediția a II-a, revazută și adaugită, Iași, Editura Polirom, 2002,PAG,66
[3] In Catholic Enciclopedia http://www.newadvent.org/cathen/08459b.htm
[4] Dr. Philip Schaff, History of the Christian Church ii. 346. Citat de pe http://firstnewtestament.netfirms.com/5th_century.htm
[5] Nicolae Achimescu, India, religie și filosofie, ed. Tehnopress, pg.299,pag76
[6] Harvey Peter, An Introduction to Buddhism: Teachings, History and Practices. Cambridge University Press (1990) pag98.
[7] Gethin Rupert, Foundations of Buddhism. Oxford University Press (1998),pag511
[8] http://www.hinduwebsite.com/buddhism/history_of_buddhism.asp