Din cele mai vechi timpuri oamenii au fost preocupati sa reglementeze relatiile dintre ei prin norme care sa aiba ca scop protejarea fiecarui individ al comunitatii, a comunitatii ca întreg sau a anumitor segmente ale acesteia (familie, trib, ginta, popor, natiune, etnie, organizatie etc.).

Asemenea norme trebuie sa aiba câteva caracteristici fara de care sansa lor de a se impune este putin probabila: sa delimiteze, pentru toti si pentru fiecare în parte obligatii, interdictii, permisiuni; sa fie recunoscute de toti sau de cel putin o majoritate; sa prevada sanctiuni pentru impunerea lor în folosul comunitatii. Este de retinut faptul ca chiar si în cele mai autoritare si opresive regimuri politice ale istoriei, caracteristicile de mai sus ale reglementarilor s-au mentinut, chiar daca acestea au convietuit cu norme de conduita impuse împotriva vointei majoritatii, în folosul unei persoane sau al unei minoritati.         

La baza constituirii acestor norme au stat întotdeauna valorile promovate în diferite momente istorice si în diferite arii de convietuire umana, constituite în baza conceptiilor dominante vehiculate în societate despre sursa, valoarea si sensul existentei umane. S-au constituit, astfel, o multitudine de perechi valoare-norma destinate sa diriguiasca viata indivizilor si a comunitatilor umane în conformitate cu idealul uman si cu sistemul de interese promovat la un moment dat.                                                

Din multitudinea acestor perechi, s-a desprins o categorie aparte, identificata ca apartinînd de sfera de preocupari a eticii: sfera moralei. Natura acestei sfere este data de problematica omului, raportata la sensul si semnificatia, valoarea si scopul fiintei umane, de valori, norme, atitudini si manifestari raportate la categoriile de "bine" si "rau", toate acestea promovate, sustinute si aparate sub sanctiunea opiniei publice si a propriei constiinte.

1. Delimitari conceptuale.

Unul dintre cele mai importante puncte de pornire în studiul eticii îl reprezinta întelegerea corecta a sensului si semnificatiei termenilor cu care aceasta opereaza. Aceasta, deoarece la nivelul simtului comun, precum si în unele studii, analize, interpretari sau discursuri moralizatoare, în lucrari stiintifice sau articole de presa termenii de baza ai domeniului moral sunt adesea utilizati în mod inadecvat.                                                                

Un prim mod de utilizare inadecvata este stabilirea unui raport de identitate între etica si morala, ca notiuni, sau între etic si moral ca atribute ale unor persoane, actiuni, comportamente.                                                           

Un al doilea mod inadecvat este utilizarea înpreuna, în acelasi timp si sub acelasi raport, a celor doi termeni, sub forma binomului "etic si moral" sau "etico-moral", sugerând cuprinderea lor sub acelasi gen proxim, neidentificat, însa.

Pentru înlaturarea acestor neajunsuri vom preciza originea termenilor, precum si evolutia acestora spre semnificatia pe care au capatat-o astazi în cele mai multe dintre studiile etice.                                                         

Termenii etica si morala au, la începuturile utilizarii lor, anumite similitudini. Ei provin din doua culturi diferite dar, în devenirea lor istorica, aflate într-un proces de permanenta influenta: cultura greaca si cea latina.  Astfel, termenul etica provine din filosofia greaca (ethos = lacas, locuinta, locuire si ethicos = morav, obicei, caracter), în timp ce termenul morala provine din limba latina (mos-mores-moralis = obicei, datina, obisnuinta). Chiar daca initial cei doi termeni au circulat cu relativ acelasi înteles, filosofia moderna si contemporana le-au separat semnificatiile, astfel ca cei mai multi eticieni considera etica drept disciplina filosofica ce studiaza morala, în timp ce aceasta din urma are semnificatia de obiect al eticii, fenomen real, colectiv si individual, cuprinzînd valori, principii si norme, aprecieri si manifestari specifice relatiilor interumane si supuse exigentei opiniei publice si constiintei individuale. Aderenta la acest punct de vedere nu este unanima, ea fiind mai pregnanta în rândul filosofilor cu afinitati spre cultura greaca, în timp ce romanistii au preferat, o vreme, sa interpreteze stiinta despre morala cu acelasi termen : filosofia morala sau pur si simplu morala, cu sensul de stiinta. În filosofia contemporana, însa, interpretarea eticii ca stiinta despre morala a devenit predominanta, drept pentru care ne-o asumam si noi, în cadrul acestui curs.

2. Obiectul eticii

Înca din explicatiile date termenilor de baza ai eticii am stabilit ca obiectul eticii îl constituie morala. Fie ca acceptam acest punct de vedere, fie ca îl preferam pe cel care denumeste stiinta despre morala ca Filosofie morala sau Morala, obiectul sau de studiu ramâne acelasi: întreaga sfera a moralei, cu determinatiile sale teoretice, axate pe întelegerea categoriilor etice fundamentale, a binelui - reper fundamental al moralitatii si categorie etica fundamentala si cu determinatiile sale practice, legate de problematica fundamentala a vietii morale.                                                                          

În Problemele de etica propuse elevilor de liceu, V. Macoviciuc defineste etica drept "teoria filosofica si/sau stiintifica asupra moralei, adica ansamblul constructelor conceptuale prin care se explica structura, temeiurile si rigorile experientelor practico-spirituale ce constituie planul moralitatii traite, reale". "Riguros vorbind - mai spune autorul - morala este obiectul de studiu al eticii, chiar daca în întrebuintarea lor cotidiana cei doi termeni pot avea aceleasi semnificatii" (7, p.207).                                       

Dictionarul de filosofie (1978) propune urmatoarea definitie: "Disciplina filosofica care studiaza problemele practice si teoretice ale moralei".(9, p. 246), în timp ce în Dictionarul sau de filosofie, Didier Julia prefera sa denumeasca disciplina cu termenul Morala, definind-o ca "stiinta binelui si a regulilor actiunii umane" si ca "stiinta a scopurilor vietii, a principiilor de actiune" (8, p. 217, 218).                                                        

G. E. Moore, în Principia Ethica , sustine ca "problema cum trebuie definit "bun" e cea mai importanta problema a eticii. Ceea ce e semnificat de cuvântul "bun" e, de fapt, (cu exceptia opusului sau, "rau") singurul obiect simplu de cercetat specific eticii" (1, p.30). Autorul subsumeaza acestei categorii centrale a eticii termeni precum "virtute", "viciu", "datorie", "corect", "trebuie", precizând ca atunci când formulam enunturi ce cuprind acesti termeni, sau când discutam adevarul lor, discutam probleme de etica (1, p. 27).                                                                                                   

Ideea de bine este prezenta ca obiect al reflexiilor etice înca de la Platon si Aristotel, acesteia adaugându-i-se, de-a lungul istoriei filosofiei, o problematica devenita traditionala:                                                          

·  cercetarea originii si esentei moralei;                                            

·  definirea si determinarea notiunilor de datorie, virtute, sensul vietii si fericirea etc.;                                                                                         

·  elaborarea si fundamentarea teoretica a unor sisteme de norme morale (coduri);                                                                                                      

·  cercetarea valorilor si normelor morale specifice unor profesiuni (deontologia);                                                                                            

·  cercetarea comportamentelor si atitudinilor morale individuale si colective (sociologia moralei);                                                                             

·  cercetarea istoriei moralei si inventarierea doctrinelor etice;                     

·  studiul raporturilor dintre etica si celelalte stiinte;                                 

·  fundamentarea gnoseologica si analiza logica a judecatilor si normelor etice (metaetica).                                                                            

Diferitele curente filosofice adauga acestei problematici preocupari mai specializate, specifice acestor curente, cum sunt problemele subiectivitatii morale (autocunoasterea si responsabilitatea individului) la Socrate, ierarhia valorilor morale la Platon, "ratiunea practica", "libertatea si demnitatea umana" la Kant, raportul dintre "morala subiectiva si morala colectivitatii" la Hegel, "criza moralei" la Nietzsche, morala si "comunicarea" la M. Buber si E. Levinas etc.

3. Etica - disciplina filosofica si stiintifica

Una din problemele care se pot pune în legatura cu statutul eticii este aceea a justificarii ei ca disciplina filosofica si stiintifica.                         

Argumentele potrivit carora etica este o disciplina filosofica sunt urmatoarele:                                                                                                       

·  a aparut si s-a dezvoltat pe tarâmul filosofiei, fiind parte componenta a operei majoritatii filosofilor importanti pe care i-a dat istoria filosofiei;                                                                                                              

·  are la baza o conceptie generala asupra existentei, fiind indispensabila unei filosofii despre om;                                                                

·  desfasoara un demers sintetic si conceptualizant, categoriile sale fiind de aceeasi înaltime conceptuala cu categoriile filosofice;                         

·  abordeaza realitatea ca relatie a subiectului cu obiectul, la nivelul maxim de interpretare, propriu filosofiei.                                                       

Exista suficiente argumente pentru a demonstra ca etica este o disciplina stiintifica:                                                                               

·  are un obiect propriu de studiu: morala;                                             

·  îsi revendica o modalitate proprie de abordare, fiind, prin excelenta, o disciplina axiologica si normativa;                                                                        

·  este de-sine-statatoare si nu se pierde în peisajul diversificat al stiintelor si nici nu ramâne la nivelul simtului comun;                                          

·  tinde spre o explicatie conceptual-logica a obiectului sau. 

Bibliografie:  

1. Valorile si adevarul moral, Selectie, traducere si note de Valentin Muresan; Editura Alternative, 1995.                                                   
2. Nicolae Bellu, Morala în existenta umana, Editura Politica, Bucuresti, 1989, p. 50-63                                                                  
3. J.S. Mill, Utilitarismul, Editura Alternative, 1994.                     
4. Teorii ale dreptatii, Editie îngrijita de Adrian Miroiu, Editura Alternative, 1996.                                                                                     
5. A. Macintyre, Tratat de morala. Dupa virtute, Editura Humanitas, Bucuresti, 1998, p. 62-101.                                                                
6. T. Catineanu, Elemente de etica, vol. I, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1982, p.24-60, 77-85.                                                                        
7. V. Macoviciuc, Probleme de etica, în Filosofie, manual pentru licee si scoli normale, Editura Didactica si pedagogica R.A., 1992, p. 207-223.
8. Didier Julia, Dictionar de filosofie, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1996, p. 103, 217-219.                                                         
9. Dictionar de filosofie, Editura Politica, Bucuresti, 1978, p. 246-247.
10. C. Lazar, Autoritate si deontologie, Editura Licorna, 1999, p. 38-60