Termenul de Filosofie analitică cu componenta sa principală, Filosofia limbajului, se referă la suma curentelor filosofice din secolul al XX-lea, care au pornit de la ipoteza unei logici noi creată de Gottlob Frege și Bertrand Russel, având ca obiect principal limbajul natural și artificial, precum și relațiile acestuia cu realitățile non-verbale, care ar putea avea consecințe filosofice generale, contribuind la analiza conceptelor și la clarificarea ideilor. Aceste tendințe vin în opoziție evidentă cu curentele derivate din filosofia idealistă germană, în special cu Hegelianismul și dialectica. Filosofia analitică s-a răspândit după cel de-Al doilea război mondial mai ales în Anglia și în Statele Unite ale Americii sub diferite nume ca Analiză lingvistică, Empirism logic, Pozitivism logic, Neorealism, care desenează particularitățile diverselor școli.
Filosofia analitică reprezintă o dezvoltare a neopozitivismului și își propune ca sarcină centrală cercetarea expresiilor naturale și a vorbirii comune, în perspectiva folosirii conceptelor filosofice pe baza unei metodologii științifice, refuzând orice formă de speculație metafizică. Diversele curente se deosebesc în ceea ce privește alegerea procedeelor analitice. Astfel unele direcții ale filosofiei limbajului își propun cercetarea anumitor cuvinte și propozițiuni, în vederea obținerii unei definiții clare a terminologiei filosofice. Altele, dimpotrivă, sunt în căutarea unor criterii care să permită deosebirea dintre o exprimare cu semnificație clară și una lipsită de sens. În fine, un ultim grup își concentrează atenția asupra elaborării formale a unui limbaj simbolic pe baze matematice, care să permită în mod efectiv tratarea problemelor filosofice. “Despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă.”21 (Ludwig Wittgenstein) Filosofia analitică – mişcare filosofică complexă apărută la începutul secolului al XX-lea, întemeiată de B. Russell (1872-1970) şi G.E. Moore (1873-1958) – îşi propune să realizeze o cunoaştere a lumii în ansamblul ei în competiţie cu cunoaşterea ştiinţifică şi cea comună. În viziune analitică, adevăratul obiect al filosofiei ar fi limbajul, iar unica sa metodă – analiza logică a acestuia. Toate problemele filosofice sunt, prin urmare, reduse la probleme de limbaj, filosofia devenind o activitate de clarificare a gândirii prin analiza logică a limbajului. Expresia acestui program este sintetizată în celebrul "Tractatus Logico – philosophicus" al lui L. Wittgenstein: “Scopul filosofiei este clarificarea logică a gândurilor. Filosofia nu este o doctrină, ci o activitate. (…) Rezultatul filosofiei nu sunt “propoziţiile filosofice”, ci clarificarea propoziţiilor. Filosofia trebuie să clarifice şi să delimiteze riguros gândurile, care altfel sunt, ca să zicem, tulburi şi confuze.”
În consecinţă, limbajul, din mijloc de a privi spre lucruri, devine el însuşi ţinta privirii filosofului care înlocuieşte transparenţa obişnuită a limbajului cu o opacitate programatică şi intenţionată. Russell susţine că studiul gramaticii ar fi capabil să arunce mai multă lumină asupra problemelor filosofice decât presupun de obicei filosofii, iar Wittgenstein declară că limbajul maschează gândirea; în condiţiile în care cele mai multe întrebări şi propoziţii ale filosofilor ar fi un rezultat al neînţelegerii logicii limbajului nostru, întreaga filosofie este redusă la critica limbajului. După R. Carnap, problemele ce preocupă filosofia nu ar trebui să se refere la natura ultimă a existenţei, ci la structura semiotică a limbajului ştiinţei. Pentru a se înlătura numeroase dificultăţi ce apar în definirea cunoaşterii, este acceptată, programatic sau tacit, ideea că modelul exemplar de cunoaştere nu poate fi propus decât de cea ştiinţifică. În demersurile sale, ştiinţa se îndepărtează cel mai mult de interese, ocazii, presiuni conjuncturale, mentalităţi culturale, cucerindu-şi procesual o independenţă robustă faţă de opinii, credinţe, prejudecăţi, înclinaţii subiective ce aparţin cercetătorilor.