René Descartes, născut in Franța anului 1596, simbolizează tranziția către știința moderna. Cunoașterea din trecuta a început sa fie analizata mai atent de oamenii acelor vremuri. Pentru a ii înțelege mai bine aportul adus științei, printre care si psihologiei, trebuie sa înțelegem contextul acelor vremuri pentru a vedea si motivul care a stat la baza acestor căutări intelectuale.
Spiritul mecanicist [1] este prezent in momentul in care omul a reușit sa se folosească de propriile sale invenții (pompe, scripete, macarale, roti dințate, puse in mișcare de forte ale naturii cum ar fi cele produse de căderea apei sau a vântului) pentru a ii creste puterea musculara. Geografic, aceste lucruri s-au întâmplat prima data in Europa Occidentala, devenind astfel nucleul progresului științific. In același spirit mecanicistic, universul era asemuit unui mecanism de ceasornic, aceasta metafora este caracteristica secolului XVII-lea. Filosoful Christian von Wolf spunea: ”Universul nu se comporta diferit de un ceasornic.”. Unul dintre discipolii continuând: ”In măsura in care universul este o mașina, seamănă, in aceeași măsura, cu un ceas; iar ceasul e cel care ne îngăduie, la scara mica, sa înțelegem ce se întâmpla in univers la o scara mare” (Gottsched, citat de Maurice & Mayr, 1980, p290).
Descartes a moștenit o suma considerabila de bani de la tatăl sau si a decis sa duca o viata dedicata preocupărilor intelectuale. A învățat la o școala iezuită matematica si disciplinele umaniste. Acesta a avu mai multe vise care i-au schimbat viata, unul dintre ele se întâmpla pe 10 noiembrie, când stătea singur într-o camera implicat in preocupările sale științifice. A adormit si in vis a fost mustrat pentru trândăvie de către „Spiritul Adevărului”[2] care a pus stăpânire pe mintea sa si l-a convins sa se dedice in totalitate problemei daca principiile matematice se pot aplica universal oricărei științe, generând cunoaștere certă. A decis sa se îndoiască de toate, mai ales de dogmele trecutului, si sa accepte drept adevărate lucrurile de care putea fi absolut sigur.
Problema Corp-Minte
„Sunt mintea si corpul distincte?”
Importante cercetări au încercat sa rezolve problema corp-minte, o problema dezbătuta de mulți gânditori si dezbătuta vreme îndelungata, Descartes a adus un mare aport psihologiei prin lucrările sale ce tratau acest subiect. Întrebarea ce îi frământa pe mulți dintre aceștia, era daca mintea si corpul – lumea mentala si cea fizicală – sunt distincte? Multa vreme s-a adoptat poziția dualista ce susține ca mintea (sufletul sau spiritul) si corpul poseda naturi diferite. Pana la Descartes, poziția acceptată era că interacțiunea corp si minte are loc in mod clar doar într-o direcție. Mintea poate influenta corpul, însă corpul influențează într-o măsura mai mică mintea. Punctul de vedere principal al acelei perioade era ca mintea si corpul se raportează unul la celălalt precum unei marionete si a unui păpușar. Descartes spunea ca mintea si corpul posedau esențe diferite. S-a îndepărtat de tradiție si a redefinit relația. Potrivit teoriei lui Descartes despre interacțiunea corp-minte, mintea influențează corpul, însă corpul influențează mintea mai mult decât se credea înainte. Această teorie a avut un impact puternic in acele vremuri, relația ne mai fiind una unidirecțională, ci de interacțiune mutuala (se influențează reciproc). Oamenii au devenit mai atenți asupra acestui raport si au început sa acorde mai mult interes corpului fizic. Funcții care anterior fuseseră atribuite minții au început sa fie considerate ca aparținând corpului, mintea era făcută responsabilă pentru reproducere, percepție si mișcare. Descartes a contestat aceasta opinie, argumentând ca mintea poseda o funcție unica: gândirea. O scriere a acelei vremi ne arata cum interpretau oamenii acest raport:
Daca aveți curiozitatea de a examina orgile din bisericile noastre, veți putea constata cum burduful trimite aer in cutii numite (probabil, din acest motiv) „magazii de vânt”. De asemenea, veți observa ca, de aici aerul pleacă într-un tub sau în altul, în funcție de cum își mișca organistul degetele pe claviatura. Putem compara inima si arterele mașinii noastre, care împinge suflul animal in cavitățile creierului, cu burduful, ce împinge aerul către magazia de vânt, iar obiectele externe, care stimulează anumiți nervi si determina anumite sufluri conținute in cavități sa treacă prin pori anume, cu degetele organistului, care apasă pe anumite clape si determina aerul sa treacă din magaziile de vânt către tuburile speciale (citat de Gaukroger, 1995, p. 279).
Dualismul cartezian afirma ca o persoana este o substanță imateriala cu totul distincta de corpul sau. Corpul uman, ce include in enumerarea organelor sale si creierul, este caracterizat doar de proprietăți fizicale, pe când persoanele au doar proprietăți mentale. Dupa părerea mea, dualismul a dat naștere la o noua serie de întrebări: daca mintea si corpul sunt substanțe distincte, care este relația lor? Cum interacționează intre ele, independent sau se influențează reciproc?
Descartes a înaintat trei argumente, cunoscute in istoria filosofiei drept argumentul îndoielii, argumentul separabilității (sau al conceperii) si argumentul divizibilității.
In favoarea primului argument, cel al îndoielii, Descartes se folosește de legea marelui matematician Leibniz, pentru a sugera diferențele dintre doua obiecte si când se poate afirma ca doua obiecte sunt de fapt unul singur: daca X este identic cu Y, atunci X si Y au exact aceleași proprietăți. Doua pahare expuse la vânzare pe galantar pot fi caracterizate de exact aceleași legi fizicale (calitate, dimensiuni, forma), dar ele nu pot fi identice din punct de vedere numeric, ele nu sunt unul si același lucru. Nu la fel putem sa afirmam despre fostul meu autoturism pe care l-am înstrăinat. Acesta a fost al meu si se putea spune ca este in proprietatea mea, dar dupa momentul înstrăinării, acesta a încetat sa fie al meu deșii putem sa ii oferim in continuarea automobilului toate trăsăturile fizicale ce îl caracterizează, el fiind numeric egal. Un alt exemplu este cel al Luceafărului de Dimineață si cel de Seară. Pot sa mă îndoiesc ca exista corpul meu, dar nu mă pot îndoii ca exista prezentă o substanță gânditoare. Totuși, daca corpul ar fi numeric egal cu mintea atunci corpul si mintea ar avea exact aceleași proprietăți, însă corpul are o proprietate pe care mintea nu o are, deci mintea nu este identică cu corpul. Punctul slab al acestui argument este ca a te îndoii de ceva nu este o proprietate autentica a acelui ceva, in cel mai bun caz este o proprietate a celui care se îndoiește.
Dupa Descartes, interacțiunea corp-minte este una imateriala, lipsita de calități fizicale, dar care este capabila de procese cognitive printre care se numără gândirea. Altfel spus, deșii mintea nu are nici una din trăsăturile lumii fizicale, are capacitatea de a gândi, ceea ce e o trăsătura ce distinge mintea de lumea fizicală. Întrucât mintea gândește, percepe si voiește, trebuie sa influențeze corpul, dar si corpul trebuie sa influențeze mintea. Când mintea decide in privința deplasării dintr-un loc in altul, decizia e pusa in practica de mușchi, tendoane si de nervii ce permit semnalului să ajungă la aceștia. Când corpul este stimulat, sa zicem de o lumina puternica sau de oricare alt stimul extern, mintea va fi cea care recunoaște si interpretează aceste date senzoriale, găsind răspunsul potrivit la cerințele mediului exterior.
Argumentul separabilității spune ca daca pot concepe ca o entitate X este separata de entitatea Y, atunci este posibil ca prima entitate (X) sa existe fără sa fie nevoie sa existe si cea de a doua (Y), prin urmare pot concepe că corpul meu este separat de mine. Tăria argumentului sta in afirmația ca tot ceea ce pot concepe este posibil, rezultând faptul ca este posibil ca eu să exist fără sa existe corpul meu. Daca cele doua entități pot exista fără implicarea uneia dintre ele, atunci este posibil ca eu sa exist fără sa existe corpul meu, eu ne fiind identic cu corpul meu.
Cu toate acestea argumentul cel mai convingător, acela ca daca putem concepe o stare de lucruri pe care sa o numim Z, atunci Z este posibila, nu funcționează decât in unele cazuri, nu in toate. Cineva poate sa conceapă ca autoturismul meu este in continuare al meu si dupa ce a fost înstrăinat, dar aceasta concepție este imposibila, autoturismul este a al cuiva.
Argumentul divizibilității spune ca toate corpurile au proprietatea de a fi divizibile, de a se putea separa prin diviziune, in bucăți ce îl alcătuiesc. Însă eu nu am proprietatea de a fi divizibil, daca X este identic cu Y, atunci si X si Y au exact aceleași proprietăți (conform legii lui Leibniz). Prin urmare, corpul meu are o proprietate pe care eu nu o am, eu ne fiind identic cu corpul meu. Acest argument este unul circular, pleacă de la premisa ca eu nu sunt divizibil si se bazează pe premisa pe care dorește sa o si demonstreze, aceea ca corpul meu are o proprietate pe care eu nu o am, deci sunt diferit de corpul meu. Totuși Descartes aduce un sprijin acestui argument, arătând ca daca aș pierde un membru sau un organ, as pierde o parte a corpului, dar nu din mine ca si persoana. Acest lucru este tocmai ceea ce trebuie dovedit, ca eu nu sunt identic cu corpul meu (revedem circularitatea argumentului).
Pentru a își putea completa teoria despre interacțiunea corp-minte, Descartes avea nevoie sa localizeze partea fizicală a corpului unde acesta interacționează cu mintea. El privea mintea ca pe un întreg, ceea ce înseamnă ca aceasta interacțiune se concretizează într-un singur punct. Credea că interacțiunea se produce undeva in creier deoarece cercetările pana la acea data arătau că senzațiile pleacă spre creier, iar mișcările își au originea tot acolo. Pentru Descartes părea evident ca punctul de interacțiune al funcțiilor minții trebuie sa fie creierul, iar singura structura unica si unitara a creierului (ce nu este divizata si nici duplicata) este glanda pineala sau conarium-ul, pe care Descartes l-a ales ca punctul pentru interacțiune.
Descartes a folosit termeni medicali pentru a descrie aceasta interacțiune corp-minte, el sugerând ca mișcarea suflurilor animale prin tuburi nervoase „impresionează” glanda pineala si că, pornind de la această impresie, mintea naște senzații. Altfel spus, o cantitate de mișcare fizicală produce o cantitate mentala. Există și un fenomen reciproc, mintea poate impresiona glanda pineala (într-un fel pe care Descartes nu îl explica), prin schimbarea într-o direcție sau alta, impresia poate influenta curgerea spiritelor animale către mușchi, acest lucru dând naștere la mișcarea fizicală.
Modul in care Descartes alege sa prezinte teza sa si tipul de explicație oferit pentru acea vreme, ne oferă o imagine a informațiilor ce stau la baza teoriilor sale, datorita limbajului si explicațiilor oferite. Platon a prezentat concepția sa despre tipurile de suflete si cum trebuie oamenii să își aleagă meseria in funcție de acesta si cum arata din punctul sau de vedere cea mai buna forma de organizare a unei cetăți. Descartes a folosit același concept despre suflet ca si Platon, mergând pe domeniile științifice definite de Aristotel. Totuși nu putem spune ca nu s-a debarasat de dogme, creând un fel de tabula rasa pe care apoi a organizat-o adăugând doar lucrurile care puteau fi explicate si demonstrate cu certitudine. Dualismul este startul, sau alt fel spus, cărămidă fundamentala a înțelegerii lumii de către om într-o maniera științifică. Chiar daca dualismul a fost contestat si combătut cu succes de dualismul non-cartezian care la rândul sau a fost contestat de altele, succesul dualismului stă în înșiruirea logica si constructiva a ceea ce a urmat dupa acesta.
BIBLIOGRAFIE:
- Dumitru Gheorghiu, Note de Curs – Introducere in Filosofia Mintii, UTM-Facultatea de Psihologie, 2013
- René Descartes – Principles of Philosophy, Springer, 1984
- Duane P. Schultz, Sydney Ellen Schultz – O istorie a psihologiei moderne, Ed. Trei
- Stephen Gaukroger – Descartes: an intellectual biography, 1995
- http://www.wikipedia.org/
- http://www.descopera.org/
- http://www.coursera.org/
[1] Mecanicism: doctrina potrivit careia procesele naturale sunt determinate mecani si pot fi explicate prin legile fizicii si chimiei.
[2] Asa cum a interpretat el mai tarziu.