Pin It

Introducere

Filozofia (filosofia) (gr. φιλοσοφιαphilein și sophia, etimologie: dragoste de înțelepciune): disciplina autonomă a culturii având ca obiect cunoașterea formelor și proceselor gândirii. Filozofia este o modalitate de gândire și investigare, formată dintr-un ansamblu de noțiuni și idei, care tinde să cunoască și să înțeleagă sensul existenței sub aspectele sale cele mai generale, o concepție generală despre lume și viață.

Filozofia este una din principalele forme ale manifestării spiritului uman. Întrebarea cum se poate defini filozofia este chiar și ea una filozofică. Pentru introducerea conceptului putem spune că este studiul înțelesurilor și justificărilor sau credințelor despre cele mai generale sau universale aspecte ale lucrurilor, un studiu care nu este realizat prin experimente și observare atentă, ci prin formularea problemelor și oferirea soluțiilor lor, argumentarea soluțiilor oferite și discuția dialectică a tuturor acestora.

Filozofia studiază concepte generale precum existența, bunătatea, cunoașterea sau frumusețea. Pune întrebări precum "Ce este bunătatea, în general?" sau "Este cunoașterea posibilă ?". În termeni generali, filosofia este studiul critic, speculativ sau analitic al exteriorului și interiorului în plus față de studiul reflectiv asupra metodei de studiere a unor asemenea subiecte. În prezent filozofia este dominată de teme, nu de sisteme. Filozofia actuală este una orientată spre acțiunea socială, căutându-și aplicații in toate domeniile, de la afaceri si până la problemele ecologice.

Date biografice

Francois - Marie Arouet , cunoscut sub numele de Voltaire , desigur , " autorul , care , în conștiința culturală a secolului al XVIII-lea , precum și partea din spate , reprezintă cel mai bine personajul , idealurile și restricțiile ", a Iluminismului francez . Este scriitor extrem de prolific care prezintă toate genurile literare , chiar și cele mai sălbatice filosoful viu , istoric , politician , poet și scriitor . Toate aceste activități reunește spirit critic , care incaleca ironia blând și sarcasmul mai agresiv , mai ales împotriva Bisericii Catolice ( zdrobit 's din pacate a fost unul dintre sloganurile sale ) și prejudiciul , în general , pentru a preveni " om crede cu capul , folosind propria sa minte , lumânarea care luminează drumul ( de exemplu , " numit Locke ) . Voltaire Este o viață care răspunde bine la noul stil de " iluminare . Născut la Paris în 1694 , el a fost purtătorul de cuvânt al " burghezia franceză bogat , care a fost lansat pentru a lua un rol de lider în viața economică și culturală a țării .

Fiind fiul unui notar avut, Voltaire a mers la colegiul iezuit Louis-le-Grand. Aici și-a descoperit spiritul critic. Unchiul său l-a introdus în cercul deiștilor. La rugămintea tatălui său, în 1711 a început Dreptul, pe care nu avea să-l termine, interesat fiind mai mult de discuțiile intelectualilor, scriitorilor și aristocraților, ce se desfășurau în palatele sau în cafenelele din Paris. Din pricina viziunilor sale critice, pe care le reda în batjocură, a fost întemnițat în 1717 pentru unsprezece luni la Bastilia. Fiind amenințat de o nouă arestare în Franța, a petrecut un timp (din 1726 până în 1729) în Anglia. Acolo, el a fost influențat de empirismul lui John Locke Empirismus și de nou-apărutul deism. În ale sale Lettres philosophiques, a detaliat liberalismul englez (1731).

Ca deist și francmason, Voltaire a practicat criticismul în fiecare formă a religiei instituționale, dar și în neînțelegerile politice. El s-a autonumit Theist, un om cu credința în Dumnezeu, dar care a renunțat la creștinism. Când a fost emis un nou mandat de arestare împotriva lui în 1734, el a fugit în Lorena. Din 1734 până în1748, a trăit cu prietena sa Émilie du Châtelet la Castelul Cirey în Champagne. Aici și-a scris memoriile, tratatele de științe naturiste, istorie și politică, dar și opere dramatice și poetice. Prin mijlocirea Madamei de Pompadour la curțile regale, Voltaire a fost numit istoriograf și acceptat în Academia FrancezăFrederic cel Mare, care aparținea el însuși spiritelor iluminate ale secolului XVIII, l-a luat cu el în 1750 la Potsdam, unde și-a putut exprima credințele sale anticlericale și unde a putut lucra la o istorie universală, a putut colabora la Encyclopédie a lui Denis Diderot și unde a putut scrie primele articole pentru Dictionnaire philosophique portatif. Totuși, Voltaire a ajuns la contradicții cu Friedrich al II-lea, așa încât a fost necesar să părăsească Potsdamul în 1753. Voltaire a continuat să se îngrijească de corespondența cu Friedrich cel Mare . În 1755s-a stabilit lângă Geneva, unde și-a petrecut pe proprietatea sa din Ferney ultimul deceniu ca "înțeleptul din Ferney".

Voltaire a rămas celebru pentru ocara sa periculoasă. Când au fost îndepărtați jumătate din caii grajdurilor regale din motive economice, el a propus ironic, că ar fi fost mai bine să fi fost eliberați jumătate din măgarii de la curtea regală. Pe de altă parte a devenit cunoscut și pentru toleranța sa. Astfel și-a exprimat odată punctul său contradictoriu față de un adversar: "Părerea dumneavoastră mi se pare respingătoare, dar m-aș lăsa omorât, pentru ca dumneavoastră să puteți să v-o exprimați." Concepția sa politică se întemeiază pe armonia dintre monarhii care dețin puterea politică și filozofii care dețin înțelepciunea. De asemenea, Voiltaire reprezintă spiritul cel mai înalt al epocii sale, doctrina sa fiind unul din fundamentele Revoluției din 1789. Voltaire a fost împreună cu Jean-Jacques Rousseau un inițiator al Revoluției franceze. Mari realizări îi sunt atribuite și ca istoric iluminist. În Dictionnaire philosophique (1764) și-a imaginat Senzualismul.

Voltaire si Filosofia luminilor

“Iluminismul este ieşirea omului din starea de minoritate pe care el trebuie să şi-o reproşeze lui însuşi.Minoritatea  este incapacitatea de a se folosi de propriul intelect, fără a fi călăuzit de altcineva.Sapere aude! Ai curajul de a te servi de propia ta inteligenţă! Acesta  este cuvântul de ordine al iluminismului[...]  Dar eu aud din toate părţile strigându-se:- Nu gândiţi!- Ofiţerul spune:-Nu gândiţi, ci faceţi instrucţie!- Funcţionarul de la finanţe:-Nu gândiţi, ci plătiţi!- Omul din biserică:-Nu gândiţi, ci credeţi!”

Asumarea spiritului renascentist, dar mai ales evenimentele ştiinţifice şi filosofice din secolul al XVII- lea (descoperirile lui Issac Newton, empirismul anglo-saxon, raţionalismul cartesian, panteismul spinozist, scepticismul  lui Pierre Bayle, dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii) au fost în măsură să redea omului încrederea în natură, în raţiune şi în posibilitatile ei creatoare. Aşa a luat fiinţă mişcarea de educare a maselor, hotărâte să lupte împotriva  corupţiei regalităţii şi a dogmatismului catolic , curentul  filosofic şi literar care a dominat Europa secolului al XVIII-lea : iluminismul.                                                                                                                        Unda seismului iluminist porneşte din Anglia, odată cu reforma constituţională şi revoluţia din 1688, trece în Franţa şi ulterior în Germania, epicentrul rămânând Franţa, respectiv Parisul. Obligaţiile fiscale imposibil de onorat, instituite în urma războaielor purtate de Ludovic al XVI -lea, pedeapsa cu moartea prin ardere pe rug pentru delicte minore(furt , vrăjitorie, ateism, erezie, critici la adresa bisericii sau a regelui), răsfăţul aristocraţilor şi al clericilor, siluetele marchizelor şi marchizilor ,dansând menuet cu cârlionţii perucilor presăraţi cu pudră, ospeţele, risipa de la curte, mizeria ţăranilor, foamea,fumul trupurilor arse pe rug, fac din Franţa acelei vremi un spaţiu al celor mai stranii paradoxuri. Strigătul tinerilor nevinovaţi care-şi aşteptau bătrâneţea în beciurile Bastiliei, zăngănitul lanţurilor şi zgomotul infernal al uşilor de fier forjat, gemetele celor ce în ritm de bice trăgeau la galere au ajuns la Cerul Raţiunii.                                 

Din păcate, astfel de evenimente nu sunt singulare. Istoria  nu este altceva decât un imens fluviu sanguin în care din antichitate şi până în zilele noastre spumega sângele vărsat în numele unor zei contrafăcuţi , indiferenţi,  reali , închipuiţi sau substituiţi.                                 

Cronologia omului este intim legată de istoria instrumentelor de tortură, dacă nu cumva coincide cu ea.  Ce sunt altceva crucea, roata, stâlpul , ştreangul, fierul roşu , uleiul încins, eşafodul, ghilotina, rugul , camera de gazare, scaunul electric decât vârste ale neantului fiinţei?             

În decursul istoriei, oamenii au preferat  să-şi încrucişeze săbiile,  nu conceptele, să scoată cuţitul nu argumentul.  Dacă celălalt nu i-a împărtăşit ideea, nebunia, zeul , adevărul lui, omul a aprins rugul, a scos iasca,cremenea şi amnarul , chibritul , bricheta , substanţa explozivă sau mai nou racheta.                                                                                                                                

 În ochii oricărui fanatic religios , în ochii oricărui  fundamentalist  sau mistic delirant, razele fervorii iau formă de jungher. Paradoxal, în proximitatea filosfiei n-a curs niciodată  sânge, nu  s-au organizat autodafe-uri, aşa cum s-a întâmplat la umbra templelor.Din această perspectivă , afirmaţiile lui Cioran din Genealogia fanatismului, deşi pe alocuri exagerate par a avea totuşi oarecare îndreptăţire:”Într-un spirit  arzător regăseşti un animal de pradă deghizat;niciodată nu te poţi feri îndeajuns de ghearele unui profet….Depărtaţi-vă de el când înalţă vocea, chiar în numele cerului , al cetăţii, sau al altor pretexte: satir al singurătăţii voastre, el nu vă iartă că trăiţi dincoace de adevărurile şi maniile sale; isteria sa , bunul său, el vrea să vi-l împărtăşească, să vi-l impună şi să vă desfigureze. O fiinţă posedată de o convingere şi care nu caută să o comunice celorlalţi e un fenomen străin pământului , unde obsesia mântuirii face viaţa de nerespirat. Priviţi în jurul vostru: pretutindeni-larve care predică;fiecare instituţie este purtătoarea unei misiuni;primăriile îşi au absolutul lor, ca şi templele; administraţia, cu regulamentele sale- o metafizică pentru maimuţe…”                                     

Secolul luminilor validează acel tip de filosof, pregătit să parieze pe principiile raţionalismului cartezian şi pe exigenţele empirismului englez.Autoritatea adevărurilor revelate ca şi a religiilor  care le administrează este sistematic subminată. Dacă nu practica un ateism radical precum Diderot, filosoful iluminist  era cel mult deist, preferând să se raporteze la divinitate  ca la un ingenios arhitect. Realitatea micro- şi macroscopică ,întreaga coerenţă cosmică de la celule la aştri, funcţionează  în baza unor norme raţionale, stabilite de Dumnezeu şi prin urmare nu poate fi  decriptată decât cu ajutorul raţiunii.Filosoful luminilor nu mai scrie tratate de teodicee ,se abţine să afirme asemenea lui Leibniz că :”Această lume este cea mai bună cu putinţă  dintre toate  lumile posibile “. Filosoful luminilor alungă din istorie Dumnezeul abscons al Evului mediu, divinatea rigidă din tratatele scolastice,  încărcată cu atribute  pe care evidenţele istorice le infirmă. Omul luminilor îşi ia în mâini în mod aproape prometeic propriul destin,  întelegând faptul că Dumnezeu a creat universul, dar nu ne face temele de casă. Filosofia luminilor este marcată de câteva  dominante, de câteva noţiuni cheie:lumină( din lat. lumen )[iii], libertate, egalitate , fraternitate, raţiune , natură(din lat. nascor, nasci,natus  sum = a  naste , a creste)[iv], devenire istorică şi progres. Raţiunea clasică teoretizată de Descartes, Spinoza şi Leibniz se epuiza  în probleme metafizice, pe când raţiunea la care fac apel filosofii iluminişti este în esenţa ei  mai practică , abordează realităţile sociale şi politice.                                     

Iluminismul german (Aufklärung): Alexander Gottlieb Baumgarten, Johann Heinrich Lambert, Gotthold Ephraim Lessing, Hermann Samuel Reimarus, Johann Nicolaus Tetens, Christian Wolff ş.a.                                                                                   

Iluminismul Italian (Illuminisimo): Cesare Beccaria, Ferdinando Galiani, Antonio Genovesi, Ludovico Antonio Muratori, Mario Pagano, Pietro Verri, etc.

În studiul de faţă ne propunem să trecem în revistă reprezentanţii iluminismului francez, urmând să ne oprim asupra vieţii şi gândirii uneia dintre cele mai emblematice personalităţi ale acestui curent:Voltaire.                                                                                                  

Montesquieu (1689-1755) separã dreptul natural de dreptul divin dar şi cele trei puteri: legislativã, executivã şi judecãtoreascã. Rousseau (1712-1778) promite sã redea omului modern cele douã drepturi naturale pierdute: libertatea şi egalitatea, sugerând soluţia “Contractului social”.

Denis Diderot (1713-1784) editeazã între 1747 şi 1766, împreunã cu d’Alembert Enciclopedia, manifestul luminilor. Deşi fãcuse printre altele şi studii de teologie, Diderot evolueazã spre un naturalism ateu. Neagã un principiu suprem, inteligent, ordonator în condiţiile în care universul este o masă haotică. Cât depre religie, fondatorul Enciclopediei va spune că aceasta nu este decât o “metafizică plată ţi tristă.”   

Etiene Bonot de Condillac (1715-1780) renunţã la cariera preoţeascã şi pune bazele  senzualismului. Helvetius (1715-1771), La Metrie (1709-1751) şi baronul D’Olbach (1723-1789) avanseazã idei filosofice materialiste şi evident ateiste care vor face posibili pe Lamark şi pe Darwin.                   

Condorcet (1743-1794) teoretizeazã şi încurajeazã progresul, eliminând factorul transcendent din devenirea moralã a individului[v].

Omul este pentru iluminişti o fiinţã perfectibilã al cãrei drum cãtre progres este deschis atunci când acceptã sã fie luminat de raţiune. Cunoaşterea umanã nu are limite.                       

Filosofia iluministã intrã în saloane şi cafenele, devine un ideal universal, înceteazã  sã mai fie apanajul unui grup restrans de teologi catolici. Refuzã sa mai fie  ancila teologiae (servitoarea teologiei) ca în Evul Mediu transformându-se într-o ancila rationis(servitoare a raţiunii). Filosoful trebuia sã gândeascã independent şi sã-şi prezinte gândurile într-o manierã inteligibilã, aproape  popularã. Pentru a se bucura de eficienţã şi success, cartea trebuie sã fie, dupa Voltaire, “curieux, amusant, moral, philosophique” (atractivã, amuzantã, moralã şi filosoficã).