Filosofie

1. Introducere

In istoria filozofiei universale putem distinge trei grupe mari de filozofii: hindusă, greacă şi occidental-europeană care, deşi se deose­besc prin specificul lor, au totuşi un fond comun de concepte, idei şi principii. Astfel, toate trei s-au format sub influenţa benefică a religiilor contemporane, mai ales a brahmanismului şi creştinismu­lui. Toate au ca obiect absolutul, realitatea ontologică, nepieritoare.

Filozofia greacă antică, născută din curiozitate, mirare şi expe­rienţă, poate fi cunoscută, mai ales primele ei forme, destul de bine în raport cu cea hindusă. Aflăm astfel de la Diogene Laerţiu că filozofia greacă a cunoscut, chiar de la început, doua „linii filozo­fice" : cea ionică iniţiată de Thales şi continuată de Anaximandru, Anaximene, Socrate, Platon, Aristotel, Zenon din Citium şi cea italică înfiinţată de poetul Pherekide, iar mai apoi reprezentată de Pytagora, Xenofan, Parmenide, Zenon din Eleea, Democrit, Epi-cur. Poporul vechii Elade este făuritorul nu numai al uneia dintre cele mai fascinante istorii de pe bătrînul continent, ci şi creatorul unei strălucite civilizaţii şi culturi unice pe Terra. Creaţiile de cul­tură ale grecilor antici stau la baza culturii europene şi universale, vechi şi moderne, cunoaşterea căreia este imposibilă fără studierea şi cercetarea valorilor create de vechii greci.

Primii filozofi greci au fost poeţii, mai bine zis, creatorii poeziei mitice, precum au fost la indieni poeţii vedici, iar la grecii -arhaici cei care, la fel ca Homer sau Hesiod, au poetizat străvechile mituri şi legende create de-a lungul secolelor de ima­ginaţia şi fantezia popoarelor. Creaţiile poetice mitice ale aces­tora exprimau, în formă de simboluri şi alegorii, adevăruri filozofice. Afirmaţia de mai sus (că poeţii au fost primii filozofi) nu trebuie înţeleasă în sensul că a existat mai întîi un stadiu dis­tinct al poeziei, apoi a apărut filozofia propriu — zisă, dar că poezia şi filozofia apar împreună, în forma complexă a poeziei mitologico-cosmologice sau epice, lirice etc, iar apoi filozofia se va constitui ca un domeniu autonom de cunoaştere şi înţelegere a lumii în ansamblul ei.

De la Homer la Thales, începuturile filozofiei greceşti sînt influenţate de această tensiune a cugetării de a se regăsi pe sine în forma gîndirii filozofice propriu — zis, exprimate încă în haina simbolico-alegorică a miturilor.

Ambii susţin acelaşi lucru — că Okeanos este mama a tot ce există, dar o spun în moduri diferite. Primul tip de cunoaştere, poetic-filozofică, are un aspect preponderent afectiv, liric, al doilea — preponderent abstract; în primul caz este vorba de ima­gini poetice, în al doilea — de concepte abstracte şi categorii. Poetul filozof trăieşte în mod afectiv sentimentul existenţial al plasării insului în univers, filozoful caută să înţeleagă această tainică comuniune în mod abstract.în fond, de la Xenofan din Colofon, poet, filozof reprezentant al liricii greceşti, la romanticii germani din sec. al XlX-lea, pasio­naţi de miturile şi legendele create de poeţii vedici sau cei ai Greciei arhaice, deosebirea aceasta a rămas esenţială. Datorită fanteziei poetice, se creează modele cosmologice, în care „realitatea trăită" a originilor este redată într-un limbaj mai plastic, ce impresionează şi emoţionează cu mult mai puternic decît cugetarea abstractă filo­zofică. După cum se ştie, Platon, marele filozof grec, dar şi poet, n-a putut renunţa în dialogurile sale filozofice la utilizarea miturilor (al peşterii, al lui Er, al inversării sensului mişcării universului), apelînd la ele cînd, vizavi de unele probleme dificile, făgaşul expli­caţiilor raţionale i se părea sec sau plin de abstracţii.

2. Filozofia antică greacă pînă la Socrate

a) Filozofia şcolii din Milet

Cetatea Miletului a fost, după cum se ştie, leagănul culturii greceşti, ca de altfel şi întreaga Ionie. Ionienii, în speţă milesienii, au transmis grecilor nu numai artele şi filozofia, dar şi ştiinţele, astronomia, geometria, poemele homerice, moneda, comerţul ş. a.

Filozofii milesieni, inclusiv Heraclit din Efes, au lansat printre primii ideea că, sub învelişul aparent al lumii există stări perma­nente, cauze, principii. Ei au fost gînditori sensibili la schimbările existenţei, la nesiguranţa şi efemeritatea vieţii, a prezentului şi viitorului; naşterea, moartea, creşterea, descreşterea, alte feno­mene similare ale naturii exercitau o influenţă considerabilă asu­pra fanteziei, spiritului şi curiozităţii lor creatoare.

Se spune că filozofia occidentală îşi are originea în sec. al VI-lea înainte de Hristos, luînd naştere la Milet, pe ţărmul Asiei Mici al Mării Ioniene. lonia, patria lui Homer, este locul de răscruce dintre Orient şi Occident. Primii filozofi din Milet — Thales, Ana-ximandru şi Anaximene — au fost influenţaţi nu numai de cultura orientală şi tradiţia homerică, ci şi de matematica Egiptului şi Babilonului, precum şi de ideile şi informaţiile recepţionate pe căile comerciale ce străbăteau lonia.

Cunoştinţele noastre despre Thales din Milet şi bazează pe diverse relatări ale altor filozofi, deoarece nici una din scrierile sale nu a ajuns pînă la noi. Pe baza acestor relatări el pare să fi fost un om extrem de capabil şi înzestrat într-o serie întreagă de domenii. După toate probabilităţile, a călătorit în Egipt pentru a învăţa astronomia, geometria şi deprinderile practice legate de măsura­rea şi amenajarea pămîntului şi apelor. Conform spuselor lui He-rodot, el a prezis o eclipsă de soare care s-a produs în anul 585 î. Hr. Cunoştinţele de geometrie i-au permis să asigure navigaţia unor corăbii şi să măsoare înălţimea unor piramide referindu-se la umbrele acestora în anumite perioade ale zilei. Despre Thales se mai spune că a avut minte ageră pentru politică. El, bunăoară, i-a sfătuit pe ionieni să înfiinţeze o singură cameră deliberativă la Teos, în inima Ioniei, şi să considere celelalte oraşe drept comu­nităţi minore. In istoria matematicii Thales este pomenit ca înte­meietor al demonstraţiei geometrice. [Sînt bine cunoscute şi aforismele lui Thales: „Cunoaşte-te pe tine însuţi", care după el este cel mai greu lucru în viaţa omului, iar cel mai uşor lucru din viaţa omului conform filozofului este „A da sfaturi altora'f.

Dar nu aceste realizări de mare amploare i-au atribuit lui Thales titlul de filozof, ci încercarea de a oferi o descriere şi o explicare raţională a lumii. Cea mai importantă schimbare realiza­tă de el în gîndirea greacă este, după Aristotel, inaugurarea cerce­tării cauzelor naturale, fizice ale lucrurilor. El stabileşte, pentru prima dată în gîndirea greacă, raporturile dintre gîndire şi exis­tenţa, dintre raţiune şi dezvoltare, ajungînd la concluzia că raţi­unea posedă capacitatea de a cunoaşte liber şi fără nici un ajutor (teză veridică); că puterea ei rezidă în chiar propriile virtuţi inte­rogative. Acest proiect raţional deosebeşte în mod semnificativ gîndirea de descrierile anterioare ale lumii, descrieri izvorîte din mitologie.

Concluzia sa exprimată laconic prin cuvintele „totul provine din apă şi se reîntoarce în apă" constituie un rezultat al observării empirice, inductive a faptelor naturale, prezentînd deci o genera­lizare, condiţionată de efortul raţiunii cunoscătoare de a reduce diversitatea lucrurilor la ceva constant, permanent, unic, iniţial, primordial. Apa, susţine Aristotel referindu-se la Thales, este cau­za materială a tuturor lucrurilor. Generalizarea aceasta se baza pe fapte de felul următor: sămînţa ce dă naştere animalelor, inclusiv omului, este lichidă; seva ce hrăneşte plantele — de asemenea; întregul univers „se hrăneşte" cu ceva ce seamănă vaporilor de apă, acesta fiind o fiinţă vie. Afirmaţia lui Thales aminteşte de spusele lui Homer despre Okeanos ca origine a tuturor celor exis­tente sau ca fiinţă ce îmbrăţişează întreaga lume. De menţionat că Thales concepe apa, natura mai mult în sensul unui izvor primor­dial şi inepuizabil al tuturor lucrurilor, ca pe ceva constant, dar în nici un caz ca pe ceva abstract, separat de cursul empiric, sensibil al lumii. Niciodată Thales n-a bănuit că afirmaţia „totul este apă" ar putea fi transformată în „totul este Unul".

A doua afirmaţie majoră a lui Thales cu privire la natura uni­versului e că „toate lucrurile sînt pline de zei". Sensul exact al aces­tei afirmaţii nu este pe deplin clar, însă se presupune că ar însemna ca întreaga lume este pătrunsă de o anumită forţă vitală şi că toate lucrurile sînt într-un sens însufleţite sau împărtăşesc o vitalitate comună sau unificatoare. Nu se ştie dacă a propagat o legătură între apă şi „zeii din toate lucrurile", dar ar fi greu să negăm o relaţie oarecare între ele, deoarece el consideră apa drept izvor al tuturor lucrurilor.

La prima vedere, concepţia lui Thales, fondatorul primei şcoli filozofice elene din Milet, despre natura lumii pare a fi mai mult o teorie din domeniul ştiinţelor naturale decît al filozofiei. Dar con­ţinutul şi importanţa ei, din punct de vedere filozofic, sînt explicate cu o superbă luciditate de către filozoful german F. Nietzsche: „Filozofia elenă pare să înceapă cu o fantezie absurdă, cu propozi­ţia că apa este originea şi matricea maternă a tuturor lucrurilor. E oare nevoie să ne oprim acolo şi să privim lucrurile cu seriozitate ?

Da, şi anume din trei motive: în primul rînd, pentru că propoziţia enunţă într-adevăr ceva cu privire la originea lucrurilor; în al doilea rînd, pentru că o face fără nici un fel de figuri de stil ori fa­bulaţie; în al treilea rînd, şi ultimul, pentru că ea conţine (deşi numai în stare de crisalidă) ideea că totul este Unul. Primul motiv îl lasă pe Thales în tovărăşia oamenilor religioşi şi superstiţioşi; cel de-al doilea în înalţă dintre ei şi ni-1 arată că filozof al naturii. în schimb, pe baza celui de-al treilea motiv, Thales devine primul filozof grec"¹.

Prin gîndirea lui Thales, filozofia greacă ajunge la trezirea spiritului elin, care începe să reflecteze asupra lumii căutînd cauze, principii, elemente persistente dincolo de aparenţele lucrurilor. Prin el, cunoaşterea explicativ-discursivă devine metafizică, adică se depăşeşte fenomenalitatea fizică.

Un alt reprezentant al şcolii filozofice din Milet, fondată de Thales, este Anaximandru (610-546 î. Hr.). Se crede că el era doar cu cîţiva ani mai mic decît Thales. Teofrast îl descrie drept succe­sor şi elev al lui Thales. Ca şi Thales, Anaximandru îmbina calităţi de astrolog, geolog, matematician şi medic, iar ca filozof a fost primul care a îndrăznit să deseneze pe o tăbliţă lumea locuită. Ne-a rămas doar un fragment din cartea ce i se atribuie „Cu privire la natură", care, conform tuturor afirmaţiilor existente, era o operă foarte amplă, oferind o cosmologie, cu descrieri ale corpurilor cereşti şi organismelor vii, un studiu de istorie naturală, biologie, meteorologie şi astronomie, geografie şi cărţi ale lumii, conţinînd şi multe date privitoare la toate aspectele vieţii umane şi animale. Anaximandru susţinea că materia originară din care s-a for­mat lumea este apeironul, o substanţa fără limite, măsură ori definiţie. Probabil că prin această afirmaţie el avea în vedere că apeironul, sub aspect spaţial, este infinit sau că este nedefinit, deoarece nu seamănă cu nici un fel de materie din universul fizic; dar este posibil să fi acceptat ambele sensuri. El a descris apeironul ca pe un element care înconjoară nemărginit totul şi din care se nasc toate cerurile şi toate lumile: pămîntul, aerul, focul şi apa, generate din această substanţă nedefinită. Lucrurile sînt în permanentă mişcare şi ceea ce se naşte din infinit se întoarce, cînd moare, în infinit. Aşadar, Anaximandru considera că între toate lucrurile există un fel de echilibru fundamental — sau stare de dreptate — probabil prin interacţiuni între contrariile cosmice: cald şi rece, uscat şi umed.

Anaximandru afirma că pămîntul are formă cilindrică, cu o adîncime egală cu circa o treime din lăţimea sa, că pămîntul nu e susţinut de nimic, că se menţine deoarece se află la o distanţă egală de toate lucrurile.

El a făcut primele încercări de a explica originea oamenilor, susţinînd că primele fiinţe vii s-au născut în umezeala din scoar­ţele ţepoase ale arborilor şi că omenirea a apărut mai tîrziu în cursul dezvoltării vieţii organice. El argumenta o atare stare a lucrurilor şi afirma că oamenii s-au născut din alt fel de fiinţe, pentru că, în timp ce majoritatea celorlalte fiinţe se întreţin sin­gure, oamenii au nevoie de alăptare şi îngrijire de lungă durată şi că, dacă forma lor originară ar fi fost cea de astăzi, n-ar fi putut supravieţui.

Anaximandru propune un principiu metafizic ce explică as­pectele exterioare ale lucrurilor. Evoluţiile şi conflictele, interacţi­unea pe care o observăm pretutindeni în natură, constituie părţi ale unui proces de explorare şi compensare care, în cele din urmă, menţine un echilibru sau o stare de „dreptate" în ansamblu. Aceas­tă ordine se armonizează cu alte observaţii ale lui Anaximandru, că apeironul „este atît principiu, cît şi element" care „călăuzeşte toate lucrurile". Mai mult ca atît, interacţiunea contrariilor ocupă un loc important în relatările despre filozofia sa asupra naturii. Filozofia naturii, propagată de Anaximandru, i-a cîştigat susţinere, respect şi reputaţia unui intelectual de forţă, fiind un etalon de perfor­manţă intelectuală.

Ultimul reprezentant al şcolii milesiene a fost Anaximene (585-525 î. Hr.). Se consideră că punctul culminant al activităţii sale a fost atins prin anul 540 î. Hr. Diogene Laerţiu, în lucrarea Despre vieţile şi doctrinele filozofilor, afirmă că Anaximene a fost elevul lui Anaximandru. Ca şi învăţătorul său, Anaximene susţinea că principiul suprem al tuturor lucrurilor este infinitul. Dar, spre deosebire de acesta, el afirma că numitul principiu este aerul, că substanţele materiale provin din aer prin intermediul proceselor de rarefiere şi condensare a aerului.

Originalitatea gîndirii lui Anaximene constă în aceea că a pre­cizat modul în care lucrurile provin din substanţa primordială. El aprofundează ideea raporturilor dintre unitate şi diversitate, etern şi trecător, ideea dezvoltării. în această privinţă îl anticipează, într-un anumit fel, pe Heraclit din Efes.

Anaximene îşi învăţa discipolii că pămîntul este plat şi atîrnă în aer, că stelele „sînt împlîntate ca nişte cuie în cristalin", iar cor­purile cereşti se mişcă în jurul pămîntului „aşa cum se învîrteşte o pălărie în jurul capului nostru". El explica producerea cutremure­lor referindu-se la alternarea pămîntului între uscăciune şi ume­zeală. Anaximene se străduia nu numai să găsească explicaţii naturale pentru toate fenomenele, dar, prin concepţia sa că aerul ţine legate atît sufletele oamenilor, cît şi lumea, pare să sugereze o unitate organică între tot ce există, inclusiv între fiinţele umane.

Făcînd unele concluzii cu privire la şcoala filozofică din Milet, putem menţiona că, deşi în cadrul filozofiei occidentale milesienii marchează naşterea gîndirii ştiinţifice şi raţionale, deplasarea de la mit la raţiune nu a fost radicală. Mitul şi raţiunea se întreţeseau, influenţîndu-se reciproc, astfel încît credinţele tradiţionale despre atare elemente, ca aerul şi apa, s-au transformat treptat printr-o reflecţie şi într-o conştiinţă din ce în ce mai raţională despre lumea naturală. Schimbarea de atitudine pornea de la explicarea lumii printr-o referire la zei sau la puteri supranaturale spre explicarea ei printr-o referire la ordinea naturală a cauzelor şi a regularităţi­lor. Milesienii erau şi oameni de ştiinţă, deoarece observau lumea şi, pe această bază, îşi elaborau teoriile, dar erau şi filozofi, deoarece căutau să explice nu numai lumea, ci şi cum s-a născut ea; nu numai să descrie fenomenele, ci şi să le descopere originea lor fundamentală.

b) Heraclit din Efes (540-475 î. Hr.)

Personalitate de o profundă gîndire filozofică, aristocrat de origine, se trăgea din neamul lui Androcle şi din al Kodrizilor (regi ai Aticii). Heraclit a renunţat însă la învestitura de preot, precum fusese unii strămoşi ai săi, pentru a se consacra filozofiei. Diogene Laerţiu ne relatează că Heraclit era extrem de arogant şi dis­preţuitor şi că în cele din urmă a ajuns un mizantrop, care locuia prin munţi, hrănindu-se cu ierburi şi plante. De la el ne-au parvenit circa 130 de fragmente din scrisorile lui — mai ales epigrame şi observaţii criptice despre cosmos şi suflet.

Heraclit susţinea că lumea n-a fost creată, ci a existat dintot-deauna. Temele lui principale au fost fluxul, focul şi unitatea cos­mică. El susţinea că această ordine cosmică, după părerea lui, a existat, există şi va exista întotdeauna, că exista un foc mereu viu care se aprinde asemenea măsurilor şi tot asemenea măsurilor se stinge, că atît coerenţa, cît şi stabilitatea persistă în interiorul proce­sului de schimbare continuă. înţelepciunea constă în recunoaşterea acestei coerenţe şi unităţi a tuturor lucrurilor. Perceperea acestei unităţi fundamentale este un lucru înţelept, întrucît străbate cu ve­derea dincolo de conflictul lumii aparenţelor. De exemplu, datorită bolii înţelegem şi apreciem sănătatea şi că oboseala dezvăluie avan­tajele odihnei. Heraclit sublinia posibilitatea înrudirii contrariilor în diverse moduri. Privită dintr-un punct de vedere, o cărare poate fi considerată un urcuş, din alt punct de vedere — un coborîş. Apa sărată poate fi un rău pentru omenire, dar este bună pentru peşti. Mai mult ca atît, perechile de contrarii pot forma unităţi şi plurali­tăţi şi se pot uni cu alte perechi şi de alte unităţi complexe. Uneori, el vorbeşte de totalitatea unificată, cum ar fi Dumnezeu, imanent în toate lucrurile. Heraclit susţinea că Dumnezeu este ziua, noaptea, iarna, vara, războiul, pacea, foamea şi saţul. Cu alte cuvinte, la Heraclit întîlnim primele idei panteiste² din istoria filozofiei.

Heraclit era convins că focul reprezintă forma arhetip a mate­riei şi că lumea este un foc veşnic viu, iar părţile din el se sting şi apoi se reaprind neîncetat, conform principiului Logosului. Pentru Heraclit, focul constituia nu numai materia primă a universului, ci şi forma acestuia. El sublinia că, dacă ar înceta conflictul, lumea ar înceta să existe, că sufletele sînt şi ele foc şi că viaţa umană face parte din fluxul etern în egală măsură ca şi toate celelalte lucruri. Heraclit era convins că somnul, trezia şi moartea sînt legate de gradul de înflăcărare a sufletului. în problema cunoaşterii şi valorii acesteia Heraclit se lasă impresionat de misterul naturii sufletului. Ideea centrală a gnoseologiei sale se referă la raporturile dintre logosul universal şi raţiunea individuală. El era convins că simţurile ne înşală, dar şi că noţiunile nu sînt în stare să redea transformările şi esenţa logosului universal, deoarece constituie un produs al raţiunii individuale. Cunoaşterea profundă răsare „ca o lumină", fiind o intuiţie, o identificare între logosul individual şi cel universal. Adevărul, remarca Heraclit, stă ascuns ca într-un abis, iar înţelepţii îl caută îndelung şi îl găsesc cu greu, întrucît rezidă tocmai în puterea dorinţelor, simţurilor — acestor „răi mar­tori", deci a părţii neraţionale, întunecoase a sufletului.

în fragmentul 112 Heraclit susţine că judecata raţională gene­rează virtutea morală, înţelepciunea fiind confirmarea ideii şi fap­tei cu natura, adică cu logosul universal. Cei mai mulţi oameni, remarcă filozoful, se dovedesc a fi nişte gunoaie în privinţa virtuţii, de aceea aceştia nu merită nici măcar tratamentul acordat vitelor, îngîmfarea şi orgoliul proştilor, plăcerile trupului trebuie stinse precum se stinge un incendiu.

După succinta caracteristică de mai sus a filozofiei ionice putem face următoarele concluzii:

• gînditorii nominalizaţi au iniţiat şi au promovat o filozofie a naturii în sens de teorie explicativă despre cauzele şi principiile de dincolo de fenomenele lumii variabile;
• milesienii au iniţiat cercetarea raţională, liberă a naturii, au făcut eforturi de a descoperi originile, fiind primii filozofi ce dau expresie profundă năzuinţei spre armonie şi frumuseţe, atît de ca­racteristice spiritului elin. Tot ei au căutat în filozofie şi în artă măsura, armonia, ritmicitatea, mai bine zis, au intuit frumuseţea în natură, iar temeiul adevărului — în raţiune;
• filozofia greacă de mai tîrziu, mai bine zis o parte a ei, va fi continuarea acestor concepţii, izvorîte din plin din gîndirea lui Platon, Aristotel, din tragedia şi arta greacă — nestemate ale spi­ritualităţii greceşti;
• filozofii sus-numiţi au fost printre primii ce au înţeles că totul în lume se desfăşoară conform necesităţilor (Anaximandru, Heraclit), că necesitatea este gîndire, voinţă, dorinţă;
• milesienii au admis că întreaga natură este însufleţită, că după un oarecare timp totul revine la origine;
• gînditorii specificaţi mai sus au înţeles că omul este parte a universului şi că universul este în om, adică au intuit unitatea lumii în pofida diversităţii ei;
• unii dintre ei (bunăoară, Heraclit) au reflectat şi asupra unor probleme ce ţin de teoria limbii.

c) Pitagora şi pitagoreicienii

Pitagora (cea 560-500 î. Hr). Despre viaţa şi scrierile lui se ştiu foarte puţine şi incerte lucruri. S-a născut în Samos din Asia Mică, iar în urma unui conflict violent cu tiranul Policrates al Samosului s-a refugiat în sudul Italiei, la Crotona. Aici a înfiinţat un ordin filosofico-religios, în care obligaţia principală era de a ţine în secret învăţăturile magistrului şi cunoştinţele membrilor. Modul de viaţă al acestei comunităţi se baza pe următoarele valori: fru­mosul, utilul, convenabilul şi plăcerea. Opiniile de ordin general ale lui Pitagora erau următoarele: sufletul este nemuritor, el migrează în alte fiinţe vii, după anumite intervale de timp, ceea ce s-a întîmplat o dată se va întîmpla iarăşi şi nimic nu este absolut nou, toate fiinţele însufleţite sînt înrudite între ele.

Doctrina transmigraţiei sufletelor este numită „metempsiho­ză". Dacă sufletul este nemuritor şi dacă el migrează între persoane şi alte fiinţe vii, se impun anumite concluzii. De exemplu, că ucigînd şi nimicind fiinţe vii, ne putem ucide propria noastră speţă şi chiar pe foştii noştri prieteni şi rude. Cîteva exemple vor ilustra în mod elocvent spiritul gîndirii religioase pitagoreice: nu mîncaţi fasole; nu vă atingeţi de cocoşii albi; nu vă uitaţi în oglindă avînd o lumină alături; nu scormoniţi focul cu fierul, cînd luaţi o oală de pe foc, nu-i lăsaţi urmă de cenuşă; cînd vă sculaţi din pat, faceţi aşternutul sul şi ştergeţi urma trupului; nu lăsaţi rîndunelele să stea sub acelaşi acoperiş cu voi; nu vă lăsaţi pradă veseliei nestăpînite.

Ca şi filozofii din Milet, Pitagora a creat o cosmogonie, dar centrul ei, precum şi al întregii sale gîndiri, diferă foarte mult de cel al filozofilor din Milet, în mare măsură datorită preocupărilor sale matematice, precum şi misticismului său intelectual. în timp ce filozofii din Milet puneau întrebări cu privire la originile şi mecanismul cosmosului, Pitagora medita asupra religiei, asupra sufletului omenesc şi a mîntuirii sale. In timp ce milesienii obser­vau fenomene fizice, Pitagora se aprofunda în studii de aritmetică şi geometrie. Tocmai aceste studii de matematică unesc diferitele tendinţe ale filozofiei sale şi sînt caracteristice sub toate aspectele gîndirii lui.

Aristotel ne relatează că Pitagora susţinea că principiile tutu­ror lucrurilor sînt mai degrabă numerele decît atare elemente ca aerul şi apa. El ne mai descrie şi tabla pitagoreică a contrariilor. Acest tabel oferea zece principii care constituie contradicţiile con­siderate a guverna treburile omeneşti: limita şi lipsa acesteia, par şi impar, masculin şi feminin, imobil şi în mişcare, drept şi curb, lumină şi întuneric, bun şi rău, pătrat şi lungueţ. Pentru Pitagora, numărul este atît materia, cît şi sensul cosmosului. El susţinea că par şi impar luate împreună produc unitatea, iar această unitate produce numărul care constituie izvorul tuturor lucrurilor. După cum ne informează Aristotel, pitagoricienii atribuiau lucrurilor numere precise. De exemplu, căsătoria era cinci, pentru că cinci reprezintă suma lui trei — primul număr masculin — şi doi — primul număr feminin. Unu reprezintă un punct, doi — o linie, trei — o suprafaţă şi patru — un corp geometric, alcătuite dintr-o can­titate corespunzătoare de puncte. Astfel, existau numere „pătrate" sau „alungite", după cum erau aranjate punctele. Zece era un număr sacru, care era suma primelor patru numere întregi — unu, doi, trei şi patru.

Dacă vom concepe punctele, liniile şi suprafeţele drept unităţi care formează totul în natură şi fiecare din aceste unităţi ca repre-zentînd un număr, vom înţelege cum concepea Pitagora numărul drept sursă a tuturor lucrurilor. El vedea cerul ca o gamă muzicală, stelele ca producătoare de armonii si sufletele în armonie cu cerul. El menţiona că gamele muzicale se pot exprima numeric, aceasta fiind o altă raţiune de a considera numerele drept fundamentale, drept sursă principală în cosmos. Pitagoricienii afirmau că nici pămîntul (pe care-1 considerau sferic), nici soarele nu constituie centrul universului. Spre exemplu, Filolai susţinea că atît pămîn­tul, cît şi soarele se rotesc în jurul unui foc central (Hespia, casa lui Zeus) şi că lumea respiră aer din nemărginirea care o înconjoară.

Studiul pitagoreic al numărului şi al relaţiei sale cu universul fizic, în special cu muzica şi astronomia, a generat o ciudată îmbi­nare de misticism şi dezvoltare reală a matematicii. Sub aspect pur matematic, geometria pitagoricieniană cuprindea mai multe din­tre cărţile lui Euclid, fireşte inclusiv şi „teorema lui Pitagora", care a dovedit că pătratul ipotenuzei unui triunghi dreptunghic este egal cu suma pătratelor catetelor.

Se consideră, de asemenea, că Pytagora a dovedit că latura şi diagonala unui pătrat sînt incomensurabile, fapt ce i-a făcut pe vechii greci să abandoneze în geometria lor conceptele de număr şi măsurători. Nu încape îndoială că Platon, trăind un secol mai tîrziu, a fost profund influenţat de matematică şi de cercetările profunde asupra sufletului efectuate de pytagoreici în sec. al Vl-lea î. Hr.

d) Filozofia eleată. Parmenide şi Zenon. Melissos din Samos

O altă şcoală a filozofiei italice a fost cea din Elea. Reprezen­tanţii principali ai ei au fost Xenofan, Parmenide, Zenon şi Melissos. învăţătura eleaţilor reprezintă un pas nou în dezvoltarea filozofiei Greciei antice, în elaborarea categoriilor ei. La ionieni substanţa e fizică, la pitagoreici — matematică, iar la eleaţi e de acum filozofică, deoarece această substanţă reprezintă existenţa. Se poate spune că formarea filozofiei antice ia sfîrşit în şcoala eleaţilor, deoarece anume acolo protofilozofia devine filozofie.

Parmenide (activ între 501-492 î. Hr.). El a fost cetăţean al lo­calităţii Elea din sudul Italiei şi se zice că a elaborat pentru oraş nişte legi excelente. A fost o figură majoră a filozofiei presocratice şi membrul cel mai de seamă al grupului de gînditori din cadrul şcolii eleaţilor. Şi-a expus gîndurile în versuri, sub forma unei reve­laţii provenite dintr-o sursă divină. Fragmente din poemul lui (cir­ca 150 rînduri) se păstrează în scrierile lui Simplicius. Poemul are un prolog şi două teme principale: „Calea adevărului" şi „Calea aparenţei sau a opiniei".

Comentatorii susţin părerea că poemul lui Parmenide este extrem de greu de tradus şi chiar de înţeles. Realitatea este, după el, un plin necreat şi atemporal, este invizibil, imobil, acelaşi pre­tutindeni şi se desăvîrşeşte ca masa unui glob bine rotunjit din toate părţile, la fel de echilibrat în toate direcţiile, dinspre centru. Mobilitatea sa neschimbătoare reprezintă un contrast puternic cu concepţia pytagoreică, conform căreia realitatea constă în schim­barea contrariilor şi este nelimitată. „Calea adevărului" lui Parme-nide tratează probleme sesizate de raţiune, adică de subiectele înşirate pe coloana din stînga a tablei pitagoreice a contrariilor, iar „Calea aparenţei" — probleme ce ţin de simţuri. Parmenide pla­sează următoarea afirmaţie chiar la începutul introducerii: „Aici îmi închei expunerea şi gîndirea veridică privitoare la adevăr. De aici înainte, învăţaţi credinţele muritorilor, ascultînd de ordonarea amăgitoare a cuvintelor mele".

Greşeala celor ce călătoresc pe „Calea adevărului" este că stăruie asupra contrariilor. Perechea fundamentală de contrarii o constituie lumina şi întunericul. Toate celelalte lucruri derivă din această pereche. Parmenide condamnă cu severitate pe toţi cei care se bazează pe simţuri şi descrie în detaliu erorile acestora, susţinînd că dacă ni se vor descrie toate posibilităţile erorii, vom fi mai greu păcăliţi de materializările ei concrete.

In pofida dificultăţii mai multor probleme din operele lui Parmenide, există mai multe aspecte extrem de interesante în filo­zofia lui. în primul rînd, deosebirea pe care o face între raţiune şi simţuri a fost şi rămîne fundamentală pentru filozofia occidentală. Afară de aceasta, „Calea adevărului" a fost descrisă ca una din primele încercări de a raţiona, de Ia limbă la logică, la viaţa lumii. Cu siguranţă, lucrarea a inserat pentru prima oară probleme filo­zofice privind deosebirea dintre ceea ce poate fi susţinut prin raţi­une şi ceea ce poate fi perceput de simţuri. în plus, Parmenide a fost descris ca „părintele idealismului", deoarece realitatea „Căii adevărului" poate fi concepută ca imaterială. El a afirmat materi­alitatea mărginită a Ceea ce Este. E mai mult un materialist mo­nist, decît un idealist. El nu susţine ideea că realitatea e o gîndire şi că nu poate fi sesizată cu adevărat decît prin gîndire.

Zenon eleatul (490-430 î. Hr.). El a fost cel mai strălucit elev al lui Parmenide şi s-a afirmat în istoria filozofiei prin mijloacele demonstraţiei logice, consecinţele principalei teze filozofice ale magistrului, adică prin: unitatea şi imuabilitatea existenţei. După cum se ştie de la Platon, Zenon ar fi scris o singură lucrare cu scopul de a apăra ideile lui Parmenide şi de a combate filozofia lui Heraclit şi a atomiştilor. Platon mai afirmă că Zenon ar fi introdus retorica în filozofia greacă, el fiind considerat de marele filozof atenian „născocitorul dialecticii". După unele informaţii, Zenon ar fi primul filozof grec ce şi-a plătit convingerile prin suferinţe fi­zice şi moarte, deoarece, bănuit de tiranul Nearchos că ar fi fost implicat într-un complot, el şi-a muşcat limba, scuipînd-o în faţa tiranului, fiind astfel sigur că acesta nu va afla nimic.

Originalitatea gîndirii lui Zenon rezidă în metoda sa de redu­cere Ia absurd, care a primit denumirea de aporii. La propriu ter­menul de „aporie" înseamnă Ioc foarte strimt, prin care nu se poate trece sau se trece cu mare dificultate, el mai înseamnă pro­blemă, adică ceva fără soluţionare, dificultate în care se află gîndirea cînd îşi pune probleme ce-i depăşesc puterile. Zenon a descoperit două serii de aporii: contra mişcării (dihotomia, săgeata, Ahile cel iute de picior şi broasca ţestoasă, stadionul) şi contra pluralităţii (aporia mărimii, a numărului, a spaţiului, a grămezii).

Aporiile din prima categorie sînt mai importante, fiind mai cunoscute şi mai mult comentate şi în Antichitate, şi în ziua de azi, iar, dintre acestea, aporia despre Ahile şi broasca ţestoasă a rămas celebră. Ele aveau menirea să demonstreze adevărul tezei lui Parmenide despre imuabilitatea existenţei.

Aporiile din categoria a doua aveau rolul de a demonstra ade­vărul celeilalte teze principale a Iui Parmenide, că existenţa este unică; luate împreună, aceste opt aporii aduc un plus de claritate ontologiei magistrului său Parmenide.

Referitor la aporiile contra pluralităţii vom expune mai jos argumentele lui Zenon. Ceea ce este mare la infinit este şi mic pînă la nimic; acestea, pentru că multiplul divizibil are părţi, părţi ce au, la rîndul lor, alte părţi şi tot aşa Ia infinit, dar, întrucît nu putem merge Ia infinit fără a săvîrşi o eroare logică, este necesar să ne oprim, fiind nevoiţi să acceptăm că toate sînt nemărginit de mici şi infinite ca număr. Dar, ceea ce n-are mărime, grosime, masă etc, nu există, aşa că părţile ce nu pot fi părţi (adică împăr­ţite) sînt exact „nimic", poate un „nimic mai mare", dar tot „ni­mic", în alt sens, multiplul divizibil este nemărginit de mare, deoarece părţile, pentru a fi părţi, trebuie să aibă mărime, să fie adică la o anumită distanţa unele de altele, între o parte şi alta fiind o alta şi aşa la infinit. Să ne limităm la aceasta şi să acceptam, din „nevoie logica", că multiplul este nemărginit de mare. Conclu­zia lui Zenon este că multiplul divizibil este şi nemărginit de mare şi, totodată, mic, ceea ce, fiind contradictoriu, nu este adevărat, deci nu poate exista. Ce există aşadar ? Unitatea. Astfel, adevărul tezei lui Parmenide despre existenţă ca Unul este demonstrat. în genere, raţionamentul lui Zenon, care a stat la baza aporiilor din această categorie, a fost următorul: dacă nu există multiple, este contradictoriu să admiţi că există multiplicitate, deci este adevărat să susţii Unitatea.

Mai ingenioase şi mai subtile sînt aporiile din prima categorie, care se bazează pe următoarea schemă generală de raţionament: daca ar exista mobile, lucruri mişcătoare, ar exista şi mişcarea, dar este contradictoriu să admiţi că mişcarea este (din moment ce mobile nu sînt), aşa că este adevărat să susţii că există imuabili­tatea (repaosul etern).

Povestea lui Ahile şi a broaştei ţestoase este cea mai celebră aporie a lui Zenon, menită sa indice că mişcarea e imposibilă. Să presupunem o alergare pe o sută de metri, în care broaştei ţestoase i se dă un avans de cincizeci de metri faţă de Ahile, care nu poate ajunge din urmă broasca, deoarece pînă ajunge la punctul de pornire al acesteia, P, broasca se deplasează în PI, iar pînă cînd ajunge Ahile acolo, ea a înaintat în P2 şi aşa mai departe. Distanţa dintre ei se va micşora ad infinitum pe parcursul deplasării lor, dar nu va dispărea niciodată. în această aporie, raţiunea pare să con­trazică experienţa a ceea ce se întîmplă pe lume. Cele mai dis­cutabile aporii ale lui Zenon au fost soluţionate prin calculul diferenţial, iar soluţiile lor le găsim în lucrarea lui B. Russell Cunoştinţe despre lumea noastră exterioară. Zenon nu trebuie con­siderat un simplu născocitor de enigme. Problema expusă în apor­iile sale este profundă şi veşnică: cum să unim aparenţa de realitate, simţurile de raţiune. De acea în ultimul timp argumen­tele lui s-au bucurat de o mare atenţie.

Ultimul reprezentant al şcolii eleate a fost Melissos din Samos, care a propagat ideea infinitului spaţial. Parmenide interpreta eternitatea drept prezent veşnic şi neschimbat, iar Melissos — ca pe o continuitate temporală. Acest filozof nu este altul decît ami­ralul ce a comandat o flotă samiană în lupta victorioasă împotriva atenienilor în 441-440 î. Hr.

3. Perioada clasică a filozofiei greceşti

In sec. al V-lea î. Hr. Atena devine centrul întregii vieţi spiri­tuale a Greciei. Valorile spirituale şi sociale elene create — poezia tragică, ideile filozofice, instituţiile şi teoriile democraţiei ateniene vor deveni în scurt timp componente fundamentale proprii întregii lumi greceşti. Acestea vor fi apoi, prin mijlocirea romanilor, pre­luate de întreaga lume civilizată. Un mare rol în crearea acestui tezaur l-au jucat filozofii greci din perioada clasică sau socratică.

a) Anaxagoras din Clazomene (500-428 î. Hr.)

Timp de 30 de ani a trăit la Atena şi este defacto fondatorul şcolii filozofice ateniene. învăţătura sa Anaxagoras o formulează sub forma unei ipoteze cosmogonice, conform căreia lumea, la etapa ei iniţială, era într-o stare statică, fiind alcătuită dintr-un număr infinit de particule imperceptibile. într-un anumit mo­ment ele au început a se mişca sub formă de cerc. Această mişcare a fost transmisă de un agent exterior — raţiunea univer­sală, în centrul lumii el plasează pămîntul şi consideră că luna şi alte planete, în afară de soare, sînt locuite. Anaxagoras susţine că orice lucru este un amestec de părţi calitativ diferite, acesta constituind, totodată, imaginea amestecului iniţial, primordial. Gîndul său filozofic de bază poate fi exprimat prin următoarea formulă: totul este în tot. La origine totul exista într-un amestec atît de complet încît nu pot fi percepute calităţile acestui fel de amestec. Există, spune el, ceva comun în fiecare lucru, altfel nu ne-am putea explica cum, de exemplu, din necarne poate să apară carne, din nesînge sînge etc. Gnoseologia anaxagoreică are de rezolvat dificultatea legată de ideea necorporalităţii sufletului. în această ordine de idei acest filozof nu accentuează suficient deosebirea radicală dintre spiritual şi corporal. în schimb, el distinge foarte clar cunoaşterea senzo­rială de cea raţională în sensul că cea din urmă nu are a face nimic cu corporalitatea. Cunoaşterea, în opinia lui, se bazează pe un fenomen de contrast — rece-cald, plăcere-durere etc. Anaxagoras poate fi considerat şi sceptic, deoarece susţinea că simţurile sînt înşelătoare, gîndirea este slabă, iar adevărul este ascuns ca într-o fîntînă întunecoasă.

Ca şi Heraclit, Anaxagoras concepe sufletul individual drept manifestare a spiritului universal, aşa că el este nepieritor, în măsura în care este „parte" a spiritului. Ideile lui Anaxagoras despre suflet şi natura acestuia vor înrîuri gîndirea lui Platon şi Aristotel şi chiar a unor sfinţi părinţi ai bisericii creştine.

Anaxagoras susţine că omul este un microcosmos, scop al întregii lumi însufleţite. Acest filozof este considerat un precursor îndepărtat al teoriei pangenetice, teorie conform căreia părţile embrionului s-ar naşte simultan. într-adevăr, această teorie fizio­logică are puncte de tangenţă cu concepţia sa filozofică. Astfel, deoarece „totul este în tot", germenul conţine părţile, deci toate organele fătului se pot forma simultan. Sămînţa din care apare omul este un „amestec total" de părţi de os, carne, sînge etc, părţi existente deja în acest amestec, căci în caz contrar acesta n-ar avea de unde să apară. Aşadar, Anaxagoras susţine ideea identităţii de compoziţie — bază unică a fiinţelor şi lucrurilor, ideea proporţiei amestecurilor secundare, a ordinii introduse de spiritul universal, a independenţei spiritului de materie.

Filozofia lui Anaxagoras va fi reluată de un urmaş al acestuia, Archelaos, despre care Sextus Empiricus susţinea că ar fi fost un precursor al lui Socrate în probleme de morală. Archelaos va apropia filozofia lui Anaxagoras de cea a milesienilor.

b) Empedocle din Agrigent (490 - 435 î. Hr.)

Conform relatării lui Aristotel, Empedocle era mai tînăr decît Anaxagoras, însă opera filozofică ar fi creat-o înaintea celei anaxa-goriene. Ca şi în cazul lui Pitagora, despre viaţa lui Empedocle dis­punem de foarte puţine date, deoarece viaţa sa, de altfel şi moartea, i-au rămas învăluite într-o atmosferă de legendă şi mis­ter. Se presupune că ar fi murit în craterul vulcanului Etna, aruncîndu-se de bună voie, sau fie căzînd în mod întîmplător. Filozoful era pasionat de cunoaşterea misterelor cerului şi ale pămîntului, era un adversar al tiraniei, refuzînd chiar coroana regală a propriei cetăţi şi consacrîndu-se filozofiei.

Empedocle admite existenţa a patru elemente materiale : apa, aerul, focul şi pămîntul aflate sub puterea a două forţe personifi­cate mitic — dragostea şi ura. El, de fapt, împacă ontologia eleată cu cea heracliteană, încercînd să înţeleagă cum din pluralitatea originară apare diversitatea reală a lucrurilor, deoarece cele patru elemente admise sînt imuabile din punct de vedere calitativ. După Empedocle, elementele primordiale sînt formate din particule dis­puse precum cărămizile într-un zid şi această dispunere pur me­canică, precum şi numărul particulelor, generează deosebirile calitative dintre lucruri. Combinarea particulelor, ca şi separarea lor, se produce în virtutea celor două puteri contrare — dragostea şi ura, între care există o opoziţie alternantă de genul unui multiplu.

Naşterea cosmosului, sau cosmogonia, după el, are loc prin separarea aerului ce este „străpuns" apoi de foc în două direcţii opuse „sus" şi „jos". în direcţie „sus" se naşte astfel cerul, iar în direcţia „jos" — pămîntul. Cerul este ca o sferă ce înconjoară pămîntul. Iubirea şi ura sînt cauze eficiente şi, totodată, personifi­cări ale unor forţe divine ce unesc şi separă cele patru elemente. Nici una din cele două puteri nu o neutralizează complet pe cealaltă, căci astfel dezvoltarea ar înceta. El consideră că există patru faze cosmogonice — unitatea, separarea treptată, separarea completă şi unirea treptată. în fazele de unitate şi separare com­pletă, fiinţele individuale sînt un nonsens, ele neexistînd decît în celelalte două faze, în care cele două puteri menţionate se luptă cu aceiaşi sorţi de izbîndă. Lumea noastră, precum şi altele asemănă­toare ei, nu poate exista decît între cei doi poli extremi. Empedocle susţine că lumea prezentă este una a urii crescînde.

Este adevărată opinia că acest gînditor a intuit ideea evoluţiei, idee preluată apoi de Epicur şi Lucreţiu. Apariţia vieţii el o explică prin conceptele de separare şi amestec. în apariţia şi metamorfoza vieţii ar exista două stadii, stadiul de „început", în care, datorită discordiei „încordate" pînă la maximum, au putut exista pe pămînt părţi de fiinţe întîmplătoare, fără nici o legătură între ele. Cîndva, a existat deci o lume haotică, primitivă, în care toate sînt purtate la întîmplare de către ura ce le respinge peste tot — în apă, în aer, pe pămînt, deşi fiecare pare a-şi căuta partea complementară, între­gitoare. Cel de-al doilea stadiu se caracterizează prin slăbirea pu­terii urii şi ivirea firavă a iubirii, în care, drept consecinţă, apar cele mai curioase, neaşteptate şi întîmplătoare făpturi: capete lipite direct de trupuri, trupuri cu mai multe braţe sau cu ochi fixaţi direct pe piept sau pe coapse, trupuri de om cu capete de vacă, feţe de om cu trupuri de vită.

Trupul omului este pămînt, învelitoare de carne, fiind muritor, descompunîndu-se în elementele din care s-a format. Sufletul, spune Empedocle, este divin, nemuritor, el a căzut în trup, iar după moartea acestuia, el este nevoit să peregrineze prin alte trupuri de oameni şi animale. Empedocle, ca şi Pitagora, afirmă foarte clar, înaintea lui Platon, că sufletul este oaspete străin (un prizonier), spirit ce vine în trup fiind trimis de altundeva.

c) Atomismul — Leucip şi Democrit

Atomismul filozofic reprezintă, într-un anumit sens, continu­area logică a teoriei lui Empedocle despre elemente. După cum scrie Diogene Laerţiu, fondatorul atomismului grec ar fi fost Leucip. Aristotel nu făcea nici o deosebire între afirma]iile lui Leucip şi ale lui Democrit, tratîndu-i împreună. Mai mult decît atît, Epicur, un discipol al lui Democrit, crede că nici n-a existat un filozof cu numele Leucip.

Noi însă împărtăşim opinia că Leucip a existat şi că el este fondatorul atomismului.

Leucip, originar, ca şi Thales, din Milet, emigrează în Eleea unde-1 cunoaşte pe Zenon şi abia după anul 450 î. Hr. pleacă în Abdera (Tracia) unde deschide o şcoală filozofică, avîndu-1 în scurt timp ca elev pe Democrit. Leucip, asemenea profesorului său Zenon eleatul, susţine că existenţa în sine este imuabilă şi că exis­tenţa este separată de existenţă prin „spaţii goale", dar, spre deosebire de acesta, care conchidea că pluralitatea nu există, Leucip admite atît multiplicitatea, cît şi mişcarea.

Ceea ce numeşte Leucip atomi, sînt particule indivizibile, imuabile, cifrîndu-se la un număr nelimitat, nu posedă nici o cali în domeniul eticii Democrit menţiona că valoarea morală supremă este fericirea, care rezidă în buna dispoziţie, liniştea, cal­mul şi veselia sufletului. Frumuseţea corpului are ceva animalic dacă este lipsită de spirit, ne învaţă Democrit. El avea o atitudine negativă faţă de familie (un fenomen întîlnit destul de frecvent printre filozofi), considerînd că bărbaţii nu trebuie sa vină în con­tact cu femeile, dar dacă cineva se va căsători, apoi să-şi aleagă o soţie simplă, mică şi tăcută.

În pofida faptului că multe din concepţiile lui Democrit pot fi criticate, totuşi atomismul a jucat un rol deosebit de important în dezvoltarea filozofiei greceşti şi a exercitat o influenţă covîrşitoare în secolele următoare. Teoria modernă a atomului, deşi se deose­beşte în multe privinţe de atomismul grecesc, dar recunoaşte că provine din el. în aceeaşi ordine de idei mai pot fi stabilite legături interesante între atomismul lui Democrit şi cel logic, propovăduit de B. Russell la începutul sec. XX. Atît Democrit, cît şi Russell afirmă că realitatea este funciarmente plurală, dar Democrit se bazează pe o concepţie a atomilor fizici indivizibili, iar Russell pe atomi logici indivizibili.

d) Sofiştii şi sofistica

Apariţia sofisticii a fost generată de marea răsturnare socială produsă prin trecerea de la Statul-cetate la Statul imperial, bazat pe regimul democratic dinamic de guvernare a lui Pericle (sec. V î. Hr.). La începuturile sale, termenul de sofişti era folosit pentru a desemna pe cei ce cunoşteau excelent artele şi ştiinţele vremii (retorica, muzica, geometria, armonia, ritmul, meteorologia etc), ei fiind intelectualii „luminişti" ai epocii care posedau tot ce era esenţial în ştiinţă. Sofiştii credeau că prin arta oratorică oricine putea învăţa virtutea politică spre a dobîndi succesul individual în cetate. Cu timpul, pe măsura extinderii sofisticii, termenul capătă un alt sens, desemnînd pe cel sau pe cei ce aveau iscusinţa de a năs­coci şi inventa orice, privitor la orice — fapt ce demonstrează că valoarea filozofiei fusese deja grav compromisă de către sofişti. Socrate şi Platon i-au dispreţuit pe sofişti, mai ales din motivul că primeau sume de bani în schimbul învăţăturilor lor, numindu-i „negustori de înţelepciune". După cum apreciază Aristotel, sofistul ar fi un logician impostor al cărui scop era inducerea în eroare cu bună ştiinţă a celui care se lasă, datorită credibilităţii sale naive, prins în subtile capcane dialectice. Filozoful român T. Maiorescu menţiona că sofistica este o artă deosebit de subtilă, arta de a dove­di orice independent de premisele de la care pleci şi cel ce o stăpîneşte, sofistul, poate încheia orice dispută în folosul său, nu întru aflarea adevărului. Sofistul, după T. Maiorescu, ocoleşte cu dibăcie şi chiar şterge graniţele dintre adevăr şi minciună, dreptate şi nedreptate, bine şi rău, moral şi imoral şi nu rareori el permută aceste graniţe după bunul-plac cu scopul de a face min­ciuna credibilă.

în concluzie la cele relatate mai sus despre sofistică, vom încer­ca să arătăm şi unele laturi pozitive ale ei. Meritul sofiştilor consta în faptul că ei pregăteau, cu ştiinţă sau nu, straturi mai largi ale demosului în vederea participării în viaţa publică a cetăţii, fiind ast­fel un fel de îndrumători, de învăţători populari. Ei au scos filozofia şi ştiinţele din cadrul îngust al şcolilor filozofice propriu-zise, răs-pîndindu-le pe străzi şi chiar din cetate în cetate. Marea însemnă­tate pe care le-a căpătat dialectica, retorica, gramatica la sfîrşitul epocii antice se datoreşte, în mare măsură şi sofiştilor. Sofiştii s-au manifestat şi ca umanişti, deoarece au separat omul de zei, trans-formîndu-1 în măsură a toate cîte sînt şi nu sînt (Protagoras).

Primul filozof care s-a considerat sofist a fost un elev al lui Democrit — Protagoras din Abdera (485-411 î. Hr.). Aproape toţi sofiştii erau străini, veniţi la Atena, fiind atraşi de existenţa libertă­ţilor democratice, libertăţii cuvîntului şi a gîndirii. Diogene La-erţiu scria despre Protagoras că adunase atît de mulţi bani de la lecţiile predate elevilor săi încît ar fi putut să-şi comande propria statuie din aur în mărime naturală. Lui îi aparţine celebra expresie despre care am pomenit mai sus: „Omul este măsura tuturor lucrurilor a celor care sînt cum că sînt a celor care nu sînt cum că nu sînt."

Aceasta înseamnă că orice cunoştinţă este subiectiv-individuală, că nu este posibilă o ştiinţă de valoare universală şi necesară, precum susţinea Socrate ce era adversarul sofiştilor. Afirmaţia în cauză denotă că sufletul este măsură, deci senzaţie, plăcere, do­rinţă, adică adevărul rezidă în ceea ce este simţit ca plăcut şi dorit. Protagoras nu se referă, desigur, la om în genere, la omul abstract ca subiect gnoseologic, ci la omul concret, individual, subiect psi-hofizic, cu trăirile lui subiective, singure adevărate, trăiri iscate de împrejurări concrete, legate de fapte şi evenimente concrete. Protagoras este, prin afirmaţiile sale, străbunul oricărui senzua­lism gnoseologico-moral. Legile morale, codurile morale, normele şi obiceiurile nu au nici o valoare generală, ele fiind variabile de la o cetate la alta, de la greci la barbari.

Plecînd de la mobilismul heraclitic, conform căruia totul este în schimbare, Protagoras consideră că despre unul şi acelaşi lucru pot fi emise păreri opuse, contradictorii, aceasta neafectînd cu nimic aparenţa lor de adevăr. Dacă subiectul, cu trăirile lui, este măsură, atunci obiectul este doar numai în măsura în care se raportează, cît se raportează şi cum se raportează la acesta. Senza­ţiile sînt schimbătoare tocmai de aceea că sînt provocate de lucruri schimbătoare. Concluzia sa relativistă şi subiectivistă privitoare la adevărul-aparenţă este că „totul este adevărat". Adevărat este cum apare ceva fiecăruia, nu cum este în sine. Nici chiar ade­vărurile aritmetice nu scapă acestei viziuni relativiste, extreme, căci pentru Protagoras adevărul nu este, ci doar înseamnă trezirea unei păreri subiective care este făcută să devină adevărată prin mijloacele argumentaţiei.

Omul măsură a lui Protagoras, ca şi cel cu finalitate şi scop, de care vor vorbi ulterior Aristotel sau Kant, nu este decît o himeră, căci el nu poate cunoaşte nimic fără rest şi nici depăşi limitele zădărniciei, aspiraţiei spre un absolut irealizabil. El este aşa, deoa­rece a rămas singur, fără Dumnezeu, s-a crezut Lucifer de cînd a apucat calea greşită a lui Protagoras, autoproclamîndu-se „Măsu­ra". De aceea Platon va corecta această eroare prin afirmaţia „Centrului divin", adică Dumnezeu este măsură a toate.

Este lesne de înţeles de ce majoritatea sofiştilor au manifestat un interes aparte pentru problemele ce ţin de teoria limbii, deoa­rece în practică ei au fost maeştri neîntrecuţi ai artei folosirii cuvîn-tului. De aici rezultă şi preocupările unor sofişti pentru studiul polisemantismului, polifuncţionalităţii cuvintelor greceşti. Spre exemplu, Prodicos face o clasificare a substantivului grec după gen; el susţine că toate cuvintele sînt neanalizabile, deoarece fiecare dintre ele reprezintă un ansamblu, o sumă a altor cuvinte, modificate fonetic. Aceasta este o intuiţie lingvistică formidabilă, cu atît mai valoroasă cu cît Prodicos a ajuns la ea numai pe baza studierii limbii greceşti. Alţi cîţiva sofişti, cu preocupări sistemati­ce de teorie a limbii, au clasificat sunetele în interiorul şi la sfîrşitul cuvintelor sau silabelor în: vocale, sunete continue (de la sfîrşitul cuvintelor) şi sunete oclusive (de la începutul silabei).

e) Socrate, învăţătura şi metoda socratică (470-399 î. Hr.)

Socrate s-a născut la Atena în familia unui sculptor şi unei moaşe. Posibil că o vreme a practicat meseria tatălui său, după care se apucă să studieze scrierile filozofilor greci. Numele lui Socrate este probabil cel mai bine cunoscut în cultura occidentală. Din scrierile sale nu ne-a lăsat nici una şi cele mai multe dintre cunoş­tinţele noastre despre acest filozof provin din dialogurile scrise de Platon, care era profund influenţat de Socrate şi care i-a dezvoltat ideile într-o asemenea măsură încît e imposibil să ne dumirim exact unde se încheie gîndirea lui Socrate şi unde începe cea a lui Platon. Totuşi anumite idei fundamentale, un anumit mod de abor­dare, precum şi o metodă întru totul specifică pot fi atribuite lui Socrate, chiar dacă sînt îmbrăcate în cuvintele lui Platon. Princi­pala lui metodă filozofică era maieutica — o solicitare şi o punere sub semnul îndoielii a credinţelor pentru a stabili adevărurile şi a dezvălui inconsecvenţele.

Socrate a studiat filozofia cosmologică a acelei epoci şi s-a implicat în numeroase dezbateri publice, mai ales cu sofiştii, care răspîndeau înţelepciunea practică, predau oratoria şi discutau orice problemă pe care doreau s-o pună în circulaţie cetăţenii atenieni.

Socrate a devenit celebru prin punerea la îndoială a acestor profesori sofişti cu întrebările sale eclectice şi prin faptul că adese­ori a contribuit la înfrîngerea ruşinoasă a argumentelor lor destul de facile. El era interesat profund şi în mod constant de proble­mele umane şi etice. După cum ne mărturiseşte Platon, Socrate caută să convingă fiecare om că trebuie să privească în adîncul fiinţei sale, căutînd virtutea şi înţelepciunea înainte de a se ocupa de interesele personale şi cercetînd Statul înainte de a se ocupa de interesele acestuia.

După cît se pare, Socrate era un om cu principii personale şi sociale desăvârşite, care l-au costat viaţa. în anul 406 î. Hr., fiind membru al comisiei senatoriale, a refuzat cu mult curaj să par­ticipe la solicitarea a opt condamnaţi (acuzaţi de neglijenţă în exercitarea atribuţiilor lor) de a fi judecaţi toţi împreună. Un asemenea proces ar fi fost contrar legilor ateniene. Doi ani mai tîrziu, a refuzat să participe la conspiraţia unui grup de uzurpatori denumit „Cei treizeci", pentru a acţiona împotriva unor cetăţeni de vază. „Cei treizeci" au pierdut puterea, dar în anul 400 î. Hr. Socrate a fost deferit justiţiei de regimul democratic proaspăt restabilit, fiind acuzat că nu se închină zeilor statului, că introduce practici religioase neobişnuite şi corupe tineretul. Pedeapsa pen­tru aceste „crime" a fost moartea. Probabil că cei ce-1 acuzau pe Socrate au presupus că el se va exila de bună voie din Atena pen­tru a se sustrage acuzaţiilor. Dar el a preferat să se supună judecă­ţii şi să-şi susţină singur apărarea. A fost găsit vinovat, iar apoi, conform legilor ateniene, i s-a dat prilejul de a-şi propune singur modul de execuţie a pedepsei. El a refuzat s-o facă, propunînd în schimb să i se dea gratis de mîncare în fiecare zi. Atunci juraţii, supăraţi, au votat în favoarea pedepsei cu moartea. în cursul lunii care s-a scurs de la pronunţarea sentinţei pînă la executarea ei, pri­etenii au organizat fuga lui Socrate. El însă a refuzat din nou, susţinînd că ar fi contrar simţului datoriei, precum şi principiilor sale, să evite ceea ce a hotărît Atena. Şi-a petrecut ultima zi din viaţă discutînd cu doi prieteni, Cebes şi Simmias, despre nemuri­rea sufletului. A primit singur moartea bînd otravă.

Cine se încumetă —asemenea lui Socrate care a avut naivi­tatea sa-i creadă buni de la natură — să le arate oamenilor sincer cum sînt şi cum n-ar trebui să fie, că ar trebui vindecaţi de multe boli ale sufletului, dar mai ales de aceea a prostiei, a neştiinţei acela îşi asumă un mare risc, cel al sacrificiului suprem, al martiru­lui. Cazul lui Socrate poate servi deci un exemplu de sacrificiu pen­tru filozofie, pentru un „mănunchi" de convingeri.

Socrate este filozoful care întemeiază ştiinţa moralei bazată pe autoritatea raţiunii teoretice, luînd ca punct de plecare principiul: „Cunoaşte-te pe tine însuţi". Sursa adevăratei ştiinţe este cunoaşterea de sine, iar necunoaşterea este izvorul tuturor relelor şi viciilor. El sublinia că nimeni nu greşeşte de bună voie, ci numai din neştiinţă şi din necunoaşterea esenţei noţiunilor morale. Socrate este, ca teoretician al ştiinţelor morale, un optimist şi raţionalist, deoarece este convins că toţi oamenii sînt, prin natură educabili, fiind buni de la natură, dorindu-şi binele propriu şi nicidecum răul.

La Socrate virtutea este identică cu binele. Aceasta este marea idee a învăţăturii lui, la care s-ar putea face următoarea obiecţie: dacă oamenii înclină natural spre binele propriu şi dacă binele este identic cu virtutea, ar însemna că oamenii pot fi virtuoşi de la sine astfel că nici chiar învăţătura şi metoda socratică nu şi-ar mai avea rostul. Este cert însă că Socrate nu avea în vedere, precum sofiştii, binele individual, ci binele ideal, suprem.

Metoda socratică comportă următoarele aspecte: ironia, ma­ieutica, inducţia şi definiţia. în esenţă, metoda socratică ne învaţă două lucruri importante: cum să ne eliberăm de falsul şi inautenticul din noi înşine (ironia şi maieutica) şi cum să recunoaştem adevărul pentru a intra în posesia lui (inducţia şi definiţia). Socrate era convins că adevărul se află ascuns în sufletul fiecăruia, dar, întrucît majoritatea oamenilor nu ştiu să-1 descopere, el zace aco­lo tăinuit, aşa că mulţi mor fără a fi bănuit măcar că pot să trezească în ei înşişi un cît de slab licăr din această lumină divină proprie logosului universal. De aceea Socrate credea că trezirea, scoaterea la iveală a adevărului este doar o problemă de dibăcie numită de el maieutică, arta moşitului, ce presupunea relaţia ma­gistru - elev.

învăţătura şi metoda lui Socrate au avut o mare însemnătate. El este primul filozof grec ce s-a preocupat de statuarea univer­salului ca temei filozofic al ştiinţei morale dar, de fapt, al oricărei ştiinţe. El credea că universalul este virtutea morală, posibilă de cunoscut, învăţată şi practicată concomitent. Acest universal poate căpăta diferite forme: în domeniul voinţei înseamnă curaj, în cel al sensibilităţii — cumpătare, în cetate —justiţia, iar raportată la zei, virtutea este pietatea. Este meritorie încercarea lui de a stabili, pentru prima oară, condiţiile posibilităţii teoretice: esenţialitatea,

Necesitatea, universalitatea oricărei ştiinţe şi în această privinţă poate fi asemuit filozofului german Im. Kant. El a fost un maestru al artei folosirii dialogului filozofic, fapt ce explică reflecţiile sale asupra precisei folosiri a cuvintelor, asupra necesităţii ordinii în limbă şi gîndire. Spiritul învăţăturii socratice va rodi din plin în filozofia lui Platon, strălucitul său discipol, şi parţial în filozofia „micilor socratici" sau a „socraticilor unilaterali".

f) Şcolile socratice: cirenaicii şi cinicii

Aceste şcoli se raportează la învăţătura socratică, deoarece acceptă teza fundamentală propagată de Socrate, conform căreia cercetarea universului fizic nu epuizează toate înţelesurile filo­zofiei. Cît priveşte „micii socratici", aceştia nu reuşesc să menţină unitatea şi armonia doctrinei magistrului, exagerînd fie latura ei ascetică (cinicii), fie cultivarea excesivă a plăcerii sensibile (cire­naicii). Stăruind pînă la exces asupra unui sau altui aspect, socrati­cii unilaterali au „explicat" însuşi temeiul unitar al doctrinei socratice astfel: cinicii alternează cumpătarea şi stăpînirea de sine socratică pînă la un ascetism strident şi orgolios, iar cirenaicii ajung să naufragieze într-un senzualism supărător şi grosier.

Şcoala cirenaică a fost întemeiată de Aristip cel bătrîn, repre­zentată apoi de o serie de filozofi, precum Aristip cel tînăr, Anni-keris, Hegesias etc. Şcoala s-a mai numit şi hedonistă (din grec. — hedone = „plăcere"), deoarece susţinea că plăcerea sensibilă tre­buie să fie scopul ultim al vieţii înţeleptului. Aristip cel bătrîn susţine că ceea ce trebuie să cultive înţeleptul este plăcerea (hedo­ne) şi binele pe care acesta îl procură. Plăcerea înseamnă, după el, ceea ce provine din senzaţii agreabile. Singura preocupare cu ade­vărat folositoare înţeleptului este de a selecta, de a trăi numai sen­zaţiile care-i produc plăcere şi de a le evita, pe cît e posibil, pe cele despre care se ştie deja că sînt aducătoare de durere. în acest sens, experienţa trecută trebuie să fie cea mai bună învăţătoare/Cel care nu este în stare să înveţe din durerile şi suferinţele trecute sau ale altora, în sensul de a le ocoli cu virtute nu este vrednic să tră­iască. Viaţa unui astfel de om devine o succesiune de suferinţe şi pentru el ar fi bine să aleagă sinuciderea ca o salvare, sfătuieşte Hegesias. Filozofia lui Aristip povăţuieşte să ne aducem aminte de ceea ce s-a numit bucuria şi plăcerea clipei de faţă, fără a regreta trecu­tul şi fără a dori viitorul imprevizibil, aducător mai curînd de neli­nişte şi teamă decît de calm şi linişte sufletească. O astfel de filozofie este ispititoare, dar nedorită la o vîrstă cînd fascinaţia plăcerilor trupeşti este greu de înfruntat, mai mult ca atît, ea răpeşte cele mai nobile aspiraţii sufleteşti, sărăceşte idealurile, slăbeşte puterea voinţei, limitează personalitatea, slăbeşte carac­terul, ruinează, în cele din urmă, psihicul şi trupul.

Unii urmaşi ai lui Aristip au susţinut ideea că etica trebuie să trateze probleme ce ţin de scop, afecte, acte, cauzele lucrurilor, argumente şi criterii logice. Deci între specificul eticii, psihologiei şi logicii nu exista o limită strictă.

Şcoala cinicilor a fost fondată deAntislene din Atena (445-360 î. Hr.), despre care se crede că ar fi scris mult şi că ar fi fost adver­sar al lui Platon. Denumirea şcolii vine de la numele unui loc din Atena, Kynosargos (Cîinele vioi), unde se întîlneau cinicii la înce­put. Ei şi-au luat ca model de virtute viaţa eroului grec Herakles, deoarece acesta prin „muncile sale legendare" simbolizează vir­tutea morală, conceptul principal în etica cinicilor. Virtutea este puterea ce trebuie mereu exersată în lupta cu obstacolele şi greu­tăţile permanente ale vieţii. Asemenea lui Socrate, Antistene, cini­cii admiteau virtutea ca scop al vieţii morale, afirmînd că virtutea înseamnă puterea de a înfăptui acest bine în acord cu natura. Antistene consideră că rostul oricărei înţelepciuni se află în studi­ul cuvintelor. Cuvintele, numele lucrurilor nu redau vreo esenţă generală, ci doar determinări specifice, particulare.

Un cinic vestit prin modul său de viaţă extrem de auster a fost Diogene din Sinope (cea 400-325 î. Hr.). Deşi era fiu de cămătar extrem de bogat, el a renunţat la toate avuţiile tatălui său pentru a duce un mod de viaţă ascetic, sărăcăcios plin de lipsuri şi privaţi­uni. Cînd a fost scos să fie vîndut ca sclav, 1-a întrebat pe Xeniade, viitorul său stăpîn: doreşti să ai un stăpîn ? însuşi Alexandru Ma-cedon, impresionat de faima dobîndită de acest cinic, datorită vir­tuţii şi tăriei sale morale, 1-a căutat pentru a vorbi eu el. Găsindu-1 vieţuind într-un butoi, i-a spus că el este Alexandru, regele întregii lumi, şi că ar putea să-i îndeplinească orice dorinţă. Şi cum umbra

regelui cădea exact asupra înţeleptului, acesta i-a spus: „Doresc, o rege, să te dai din soarele meu". Vorbele acestea l-au impresionat atît de mult pe Alexandru încît, la puţin timp după ce le-a auzit, a spus celor apropiaţi lui: „într-adevăr, dacă n-aş fi Alexandru, aş dori să fiu Diogene." Diogene mai promova ideea că omul trebuie să fie „cetăţean al universului".

Cinicii au fost un fel de noncomformişti şi contestatari ai mo­dului de viaţă existent în cetăţile lor. Unele date şi mărturii antice atestă că concepţiile cinicilor au fost împărtăşite de pături sociale mai largi şi că mai tîrziu, în unele locuri, s-a ajuns chiar la un fel de mişcări de protest ale cinicilor.

g) Sistemul filozofic a lui Platon (427-347 î. Hr.)

Se consideră, în genere, că Platon este culmea filozofiei greceşti antice. El a fost discipolul lui Socrate şi profesorul lui Aristotel. In tinereţe a devenit animator entuziasmat al lui Socrate, iar ulterior a scris dialogurile filozofice prin care a devenit cunoscut. O mare parte din filozofia lui Platon este o dezvoltare a temelor socratice, în special, el a extins încercările lui Socrate de a găsi definiţii pentru asemenea concepte ca dreptatea, curajul şi mila, pînă la o teorie globală privind natura realităţii. Aceasta este teoria Ideilor (sau Formelor) a lui Platon, prin care fundamentează existenţa unei lumi a formelor perfecte, care sînt veşnice, neschimbătoare şi pot fi cunoscute prin intermediul intelectului pe care îl imită lumea în per­manentă schimbare a obiectelor materiale. Lucrarea sa cea mai celebră este Republica, un dialog în care Socrate şi alţii discută despre natura dreptăţii, importanţa ei în statul ideal şi calităţile necesare conducătorilor şi cetăţenilor unui asemenea stat.

Platon s-a născut într-o familie nobilă —după mamă se trăgea din Solon şi după tată din ultimul rege Codrus. Platon a primit o educaţie aleasă: în poezia greacă, muzică, pictură, a cunoscut doc­trina lui Heraclit şi Anaxagoras. Avea vreo 30 de ani cînd a murit Socrate. Curînd, a pornit împreună cu alţi discipoli ai acestuia în călătorii în Egipt, apoi în Sicilia, unde, probabil, a avut discuţii cu pitagoricienii, care i-au trezit un interes profund pentru prob­lemele filozofice. Cînd s-a întors la Atena, în 386 î. Hr., şi-a întemeiat propria şcoală filozofică — Academia, ce a existat vreo 915 ani. Pe la vîrsta de 60 de ani a fost invitat să revină la Siracuza ca dascăl al tînărului conducător al cetăţii, Dionysios al II-lea. Dar Platon a înţeles că se află în preajma unei situaţii politice foarte încordate, ale cărei intrigi au continuat mai mulţi ani. El a făcut mai multe încercări de a-1 educa şi sfătui pe Dionysios, dar toate au eşuat, inclusiv speranţele lui Platon de a-şi realiza la Siracusa con­cepţiile politice, statul său ideal. întors din nou la Atena, el con­tinuă, pînă la moarte, învăţămîntul său în Academie.

în linii generale, scrierile lui Platon pot fi împărţite în trei grupe mari. Prima constă în dialogurile timpurii, consacrate în ansamblu atingerii unui înalt grad de moralitate şi definirea unor atare virtuţi şi calităţi, cum sînt curajul şi evlavia. Grupa a doua, care include Republica, cuprinde dezvoltarea unor importante doctrine platonice : teoria Formelor, teoria cunoaşterii, legată de teoria formelor şi explicarea sufletului omenesc şi a destinului acestuia. Cea de-a treia grupă tratează probleme de natură diferită, în ele el şi-au găsit expresie probleme de logică şi o metodă a dialecticii, numită Adunarea şi împărţirea, care ne indică cum pot fi elucidate relaţiile dintre Idei şi Forme, analizîndu-se o Formă de mare generalitate, cum ar fi virtutea, împărţind-o în diferitele ei diviziuni.

Teoria Formelor în operele lui Platon nu este prezentată în mod sistematic. Platon foloseşte cuvîntul grecesc „idee" şi con­comitent cuvîntul eidos, însemnînd „forma", care, în opinia unor cercetători, au un singur sens — formă. Credinţa lui Platon într-o lume a Formelor perfecte ori ideale s-a născut din recunoaşterea naturii imperfecte şi mereu schimbătoare a obiectelor sensibile şi din înţelegerea faptului că este posibil să formulăm concepţii per­fecte despre unele lucruri — şi în special despre figuri geometrice cum ar fi cercurile, triunghiurile etc. Aceste considerente l-au făcut pe Platon să vorbească despre existenţa unei lumi a formelor perfecte, fără existenţa corporală, veşnice şi întru totul reale, pe care le imită lucrurile, lumea obiectelor materiale sesizate cu aju­torul simţurilor. Potrivit acestei teorii, adevărata realitate o consti­tuie Ideile, făcînd parte dintr-o lume aflată în afara timpului şi a spatului. Lucrurile percepute prin simţuri nu ar fi decît „umbre", copii denaturate ale Ideilor şi nu ar avea realitate decît în măsura în care participă la Idei.

Pornind de la deosebirea dintre lumea ideilor şi lumea lucru­rilor, Platon a creat o teorie complexă a cunoaşterii, dezvăluită printr-o serie de analogii sau ilustrări la ultimele cărţi ale Republi­cii, în cărţile anterioare, prin personajul Socrate, Platon susţinuse că un conducător drept al unui stat este cel care posedă cunoaşte­rea filozofică a Binelui. într-un fragment celebru el scrie că, dacă filozofii nu ajung regi ai statelor şi nici cei care sînt numiţi acum regi şi conducători nu devin filozofi adevăraţi sau buni, nu există nici o scăpare, cel puţin temporară, de rău nici pentru state şi nici pentru neamul omenesc. în opinia noastră, aceste afirmaţii ale lui Platon sînt destul de actuale şi astăzi, mai ales pentru ţările ieşite din sistemul totalitarist.

Aşadar, el iniţiază modul de educaţie care poate genera un conducător drept. Această educaţie este extrem de riguroasă şi cul­minează în cunoaşterea formei Binelui. El o vede ca pe un fel de înălţare de la o cuprindere ceţoasă, umbrită şi imperfectă a lucru­rilor, în care simţurile suferă uneori influenţa iluziilor şi iau umbre­le drept realităţi şi uneori percep anumite obiecte materiale, pînă la o înţelegere superioară şi iluminată, realizată prin intermediul raţiunii, a unor naturi şi concepte mai generale şi, în cele din urmă, pînă la o cunoaştere intuitivă directă a Formelor în sine.

Platon a însuşit doctrina mistică a pytagoricienilor despre nemurirea şi transmigrarea sufletelor, concepţia ascetică despre trup ca „temniţă a sufletului". După Platon, cunoaşterea adevărată nu poate avea alt obiect decît Ideile: lucrurile sensibile pot fi numai obiectul „opiniei" (doxa). De aceea nu perceperile senzoriale, ci doar raţiunea poate fi calea cunoaşterii autentice. Platon susţinea că omul cunoaşte Ideile datorită faptului că sufletul lui le-ar fi contem­plat cîndva într-o existenţa anterioară. Cunoaşterea ar fi deci o „reamintire" (anamnesis). Metoda cunoaşterii Ideilor era pentru Platon dialectică, adică însemna mişcarea gîndirii de la noţiunile particulare la cele generale şi invers. Cercetarea de către Platon a raporturilor dintre noţiuni, rezolvarea posibilităţii predicaţiei şi încercarea de a formula legile gîndirii logice au pregătit terenul pen­tru crearea logicii formale de către Aristotel. Prin teoria ştiinţei, ca doctrină a universalului, şi prin matematismul său, Platon a influ­enţat dezvoltata ulterioară a gîndirii ştiinţifice. El a elaborat şi im­portante idei dialectice. Confruntarea ipotezelor contradictorii, postularea simultană a afirmaţiei şi a negaţiei, considerată de Platon drept calea descoperirii adevărului, au condus la dezvoltarea elasti­cităţii noţiunilor, a corelaţiei şi inseparabilităţii noţiunilor contrare. Influenţa lui Platon asupra filozofiei şi culturii în genere nu se aseamănă decît cu cea a lui Aristotel. Gîndirea lor e întreţesută nu numai în teologia creştină, ci şi în multe din modalităţile noastre de a concepe şi a analiza lumea.

j) Sistemul filozofic al lui  Aristotel (384-322 î. Hr.)

Cu toate că Aristotel a trăit şi a creat acum circa două milenii şi jumătate, gîndirea lui — ca şi cea a lui Platon — face parte inte­grantă din cultura occidentală. El a fost elevul lui Platon, dar nu un discipol obişnuit, ci înzestrat cu un adevărat simţ critic. Aristotel a pus ansamblul cunoştinţelor obiective la baza domeni­ului său de studiu şi a încercat să facă o delimitare şi o expunere sistematică a fiecărei ştiinţe în parte. Pe lîngă aceasta, a prezentat şi a descris ceea ce numea el Filozofia Primă: ştiinţa existenţei care, ocupîndu-se de eul în sine, se afla la baza tuturor disci­plinelor ştiinţifice şi avea deci un caracter primordial. El a publi­cat opere de logică, fizică, ştiinţe naturale, psihologie, politică, etică şi arte. Tratatele sale sînt cuprinse în 12 volume şi au ajuns pînă la noi.

Aristotel s-a născut la Stagira, în nordul Greciei, în familia medicului curţii macedoniene. La vîrsta de 18 ani pleacă la Atena şi intră la Academia lui Platon, unde a rămas pînă la moartea acestu­ia, în anul 347 î. Hr. Apoi pleacă la Assos, în Asia Mică, şi în urmă­torii cinci ani lucrează cu un grup mic de savanţi asupra diverselor teme de filozofie şi biologie. în anul 342 î. Hr. a fost invitat la curtea regelui Macedoniei Filip al Il-a ca dascăl al fiului acestuia, care avea să devină împăratul Alexandru cel Mare. în anul 335 î. Hr. a părăsit Macedonia şi s-a întors la Atena, unde a fondat propria sa şcoală — Liceum, în care a predat 13 ani. în 323 î. Hr. — anul morţii lui Alexandru cel Mare, la Atena au început să predomine concepţii ostile Macedoniei şi Aristotel devine ţinta acestor ostilităţi. Aristotel, amintindu-şi de soarta lui Socrate, a părăsit Atena şi a ple­cat în Calcidia cu scopul de a-i împiedica pe atenieni să păcătuiască din nou împotriva filozofiei. A murit pe insula Eubeea în 322 î. Hr. Aristotel a întemeiat un sistem al logicii care a constituit baza studiilor în acest domeniu pînă în sec. al XlX-lea. El considera lo­gica un fel de instrument general pentru studiu şi pentru dobîndi-rea cunoştinţelor din cele mai diverse domenii. Lucrările consacrate logicii sînt cunoscute sub numele de Organon, ceea ce înseamnă instrument sau unealtă. Kant spunea că de la Aristotel încoace la logică nu s-a mai adăugat nimic nou. Centrul logicii lui Aristotel este silogismul, definit de el drept „un discurs în cadrul căruia, afirmîndu-se anumite lucruri, din adevărul lor decurge în mod necesar altceva decît se afirmă acolo".

Pentru Aristotel silogismul este o metodă ştiinţifică, prin care putem găsi adevărata natură a lucrurilor, deoarece a spune că Socrate este muritor, fiindcă este om şi că oamenii sînt muritori, nu înseamnă numai a-1 califica pe Socrate într-un fel — prin atributul este muritor, dar a arăta şi cauza pentru care este, fiind­că este om. Dar o explicare prin cauză înseamnă a face ştiinţă.

Principala preocupare a Filozofiei Prime a lui Aristotel o con­stituie substanţa. In sensul ei primar, substanţa este ceea ce poartă sau susţine calităţile şi acesteia i se pot atribui predicatele. In sen­sul ei secundar, ea se referă la anumite tipuri de substanţe, indicate de el în Categorii, unde a afirma că „Socrate e un om" înseamnă a spune că Socrate este o substanţă de un anumit soi, şi anume omenire. Aristotel îşi continuă analiza dezvoltînd două perechi de concepte — Materia şi Forma şi, pe de altă parte, Potenţa şi Actul — precum şi o doctrină a celor Patru Cauze. El arăta că orice lucru luat în sine are două aspecte — Materia şi Forma. în cazul unei anumite mese de lemn, materia ei — lemnul — este un aspect, iar forma — structura care organizează lemnul ca masă — este celă­lalt aspect. Această distincţie este relativă, căci lemnul care e con­siderat drept materie în legătură cu masa a fost deja „format" ca lemn din constituenţi încă şi mai fundamentali — pămînt, aer, foc şi apă. El priveşte cele patru elemente ca forme esenţiale ale materiei, iar noţiunea unei materii primare şi nediferenţiate — ca pe o născocire a gîndirii.

Doctrina Cauzelor descrie natura realităţii, precum şi răspun­surile sale la întrebări asupra modului cum se produc pe lume transformările ordonate. Concepţia Cauzelor ne explică de ce şi cum un lucru este ceea ce este: o Cauză materială — materia care-1 compune; o Cauză formală — tiparul sau legea care-i determină dezvoltarea; o Cauză eficientă — agentul sau Iniţiato­rul procesului; şi, în sfîrşit, o Cauză finală — scopul sau rezultatul lui. Dacă ne referim la cazul păpădiei, apoi Cauza materială a ei este sămînţa; Cauza formală este legea sau tiparul de dezvoltare specifice păpădiilor; Cauza eficientă este planta-mamă care a produs sămînţa; Cauza finală este starea de desăvîrşire caracteris­tică păpădiei mature.

Gnoseologia lui Aristotel porneşte de la recunoaşterea realis­tă a primordialităţii obiectului faţă de cunoaştere. Pornind de la teza că generalul, esenţa, există numai în lucrurile individuale, Aristotel consideră că procesul cunoaşterii ştiinţifice porneşte de la percepţia senzorială şi se ridică de la aceasta la general, la nece­sar. Pe lîngă inducţie, Aristotel menţionează că la principiile ştiin­ţei se poate ajunge şi prin dialectică (argumentare care pleacă de la premisele probabile şi se ridică treptat la propoziţii certe) şi prin intuiţie intelectuală.

Ca şi Platon, Aristotel susţine că realitatea poate fi cunoscută ultima, şi că ceea ce este cunoscut este neschimbător. Dar el con­trazice doctrina Formelor, enunţată de Platon, respingînd reven­dicarea că ar exista o lume diferită şi reală a Formelor sau a ideilor perfecte, ce poate fi percepută prin intelect. Aristotel susţine că esenţele anumitor lucruri nu pot fi separate de lucrurile respective şi că existenţa lucrurilor materiale nu trebuie să fie explicată prin existenta formelor.

Concepţia lui Aristotel asupra divinităţii a avut o mare influ­enţă asupra dezvoltării ulterioare a unei filozofii şi teologii creşti­ne raţionale. In lucrarea sa Fizica Aristotel susţine că totul este în mişcare şi că e cu neputinţă să concepem fie un început, fie un sfîrşit al mişcării. De aceea, susţine gînditorul, trebuie să existe un mişcător etern care produce mişcarea veşnică şi acest mişcător în sine trebuie să fie nemişcat, întrucît, dacă ar fi altfel, nu ar mai fi căutat niciodată de oameni. Aşadar, Dumnezeu este Mişcătorul nemişcat, care este veşnic, imaterial, neschimbător şi perfect. Dumnezeul lui Aristotel nu produce pe nici o cale fizică mişcarea tuturor lucrurilor, ci, în virtutea faptului că este Cauza Finală a universului, binele suprem către care se mişcă totul. Tocmai aceas­tă concepţie a unui Motor imobil — independent, veşnic şi intelec­tual a putut să-i împace pe gînditorii Sf. Augustin, Toma d'Aquino, Duns Scot etc. cu concepţia creştină despre un Dumnezeu al dragostei, înzestrat cu voinţă şi capabil de întrupare, precum şi de comunicare cu fiinţele pe care le creează.

în ceea ce priveşte ştiinţa omului, Aristotel defineşte (în lucra­rea Despre suflet) sufletul ca o „entelechie" (act) a corpului. Omul este un animal, dar un animal raţional. Sufletul are regiuni deosebite: cea inferioară este cea vegetativă (comună plantelor şi animalelor), apoi cea senzorială rezervată animalelor şi, în fine, cea raţională, rezervată omului. Spiritul uman se naşte ca o tabula rasa (foaie curată), pe care se imprimă experienţa cîştigată, acest intelect este deci pasiv, dar există şi un intelect activ, care este nemuritor — partea comună a oamenilor şi zeilor.

Diferenţa de structură între spiritul lui Aristotel şi cel al lui Platon se manifestă şi în morală. Morala lui Platon este metafizică: acţiunea bună, virtuoasă este aceea care participă la ideea binelui: a realiza binele înseamnă a participa la perfecţiunea divină. Pentru Aristotel, morala face parte din politică, adică din ştiinţa ce se ocupă de existenţa oamenilor împreună. Aristotel îi reproşează lui Platon pentru că acesta ar fi amestecat teoria virtuţilor cu teoria metafizică a ideilor.

Etica lui Aristotel tratează realităţi concrete: scopul ei este fericirea individuală şi socială, care se poate materializa prin acţi­uni chibzuite raţional.  în politica sa, Aristotel studiază omul sub aspectul de animal politic. Societatea este naturală pentru om ca şi pentru animale. Spre deosebire de Platon, societatea ideală a lui Aristotel este fon­dată pe proprietate şi familie. Aristotel consimte să justifice scla­via. Politica sa este o critică studiată a tuturor regimurilor politice, care în epoca lui generase degradarea grecilor.

După cum rezultă din cele expuse mai sus, aria de cuprindere a operei lui Aristotel este imensă: de la harta planetelor la clasifi­carea peştilor; de la studierea vînturilor, a mărilor şi a timpului la analiza tragediei dramatice; de la morală şi politică la geometrie şi număr. Influenţa lui Aristotel asupra dezvoltării filozofiei şi ştiin­ţei ulterioare a fost incomensurabilă. Or, pînă la sfîrşitul sec. al XVIII-lea el era denumit de toţi „Filozoful".

4. Filozofia elinistă şi romană

în cele ce urmează ne vom referi la cea de-a treia perioadă, ultima, din istoria filozofiei antice greceşti, denumită elinistă. Ea cuprinde ultima treime a sec. al IV-lea î. Hr. pînă în a doua jumă­tate a sec. I î. Hr. şi se caracterizează prin criza sistemului sclavagist şi declinul Greciei antice. Acest declin s-a răsfrînt şi asupra filo­zofiei, care nu este atît de fecundă ca în perioada clasică. în cadrul acestui compartiment ne vom referi şi la filozofia Romei antice.

a) Scepticismul (din. grec. skeptomai = „a examina"),

concepţie ce pune la îndoială posibilitatea cunoaşterii realităţii obiective sau, în genere, a oricărei cunoştinţe certe. Acest curent a apărut în filozofia greacă în perioada crizei societăţii sclavagiste, fiind întemeiat de Pyrrhon şi reprezentat de Carneades, Aeneside-mos, Sextus Empiricus etc. Scepticii antici susţineau că nici cunoaş­terea senzorială şi nici cea raţională nu pot oferi cunoştinţe certe, că oricărei păreri îi poate fi opusă, cu tot atîta temei, o părere contrară, la fel de verosimilă. De aici concluzia necesităţii de a „sus­penda judecata", această suspendare fiind, după părerea lor, sin­gurul mijloc de dobîndire a „netulburării", a seninătăţii (ataraxiei).

Pyrrhon (365-275 î. Hr.). Pornind de la învăţătura lui Democrit despre neveridicitatea cunoştinţelor ce se bazează pe datele orga nelor de simţ, el nu accepta posibilitatea cunoaşterii veridice şi nu credea în posibilitatea fundamentării raţionale a normelor de comportare. El nu admitea existenţa cauzelor fenomenelor, relua argumentele şcolii eleaţilor şi, pe această bază, respingea mişcarea şi apariţia noului, nega existenţa obiectivă a binelui şi a răului. El declara aparenţa drept unicul criteriu al adevărului. După el, nici o afirmaţie nu poate fi considerată mai îndreptăţită decît alta, lucrurile fiind incognoscibile. Pyrrhon afirma că fericirea ar consta din seninătate (ataraxia) şi impasibilitate (apatia), dobîndite prin „abţinerea" (epohe) de la orice fel de afirmaţii.

Un alt reprezentant al scepticismului antic a fost Sextus Empi-ricus (sec II î. C), medic şi filozof grec. în lucrarea sa Contra dogmaticilor, care este îndreptată contra stoicismului şi epicuris-mului, face o sinteză a scepticismului antic şi ne prezintă, totodată, o preţioasă sursă de informaţii asupra filosofiei greceşti în genere. In opera sa se întîlnesc şi germeni ai logicii propoziţiilor.

b) Filozofia lui Epicur (341-270 î. Hr.)

Epicur s-a născut în Chirist, lîngă Atena, iar copilăria şi-a petrecut-o pe insula Samos. A fost captivat de doctrina filozofică a lui Democrit. în anul 306 î. Hr. el fondează la Atena, într-o grăd­ină, şcoala lui proprie, pe care o conduce, fiind îndrăgit de dis­cipolii săi, pînă la moarte, (anul 270 î. Hr. ).

Doctrina lui filozofică era alcătuită din logică, fizică şi morală. Logica lui Epicur e destul de simplă: totul este cunoscut prin simţuri şi dacă avem idei generale despre lucruri, acestea constitu­ie rezultate ale impresiilor anterioare. în gîndirea noastră nu este adevărat decît ceea ce se poate fonda şi verifica printr-o percepţie, iar reprezentările fanteziei noastre sau noţiunile ce nu posedă această bază sînt iluzorii. E vorba, aşadar, de o logică sensualistă, simplistă. Consecinţele acestui criteriu de separare între iluzoriu şi fondat pe simţuri şi deci adevărat, servesc drept introducere în doctrina sa etică şi asigură un mijloc pentru a scăpa, de exemplu, de frica zeilor sau de tot ce poate trezi nelinişte, depăşind clipa prezentă, pentru a ajunge la liniştea ataraxiei.

Fizica lui Epicur este şi ea în serviciul eticii, deoarece o con­siderare a naturii trebuie să înlăture frica şi superstiţia pentru oameni. în linii generale, fizica lui Epicur se bazează pe teza ato-mistă, materialistă a lui Democrit că lumea este alcătuită din atomi, ultimele particule materiale. Există însă cîteva deosebiri între atomismul lui Epicur şi cel al lui Democrit. Atomii sînt, în opinia lui Epicur, prea mici pentru a fi văzuţi, în timp ce Democrit admitea şi atomi mai mari. Democrit explică mişcările atomilor prin lovire, în timp ce Epicur le explică prin cădere, provocată de gravitaţie, de greutatea lor şi dacă această cădere este paralelă, e necesar ca cel puţin o dată cîţiva atomi să se abată de la această mişcare, să se ciocnească şi să se îmbine cu alţi atomi, ceea ce con­duce la dezvoltarea lumii. Epicur mai deosebea atomii după mări­me, formă şi greutate.

Gnoseologia lui Epicur avea un caracter senzualist. Epicur a negat orice intervenţie divină în viaţa oamenilor şi în desfăşurarea fenomenelor naturii, considerînd că zeii duc o existenţă pasivă, izolată în intervalele dintre lumi.

Etica lui Epicur are un caracter empirist. El considera că plăcerea şi durerea sînt mobilele acţiunii, nu numai pentru oa­meni, ci şi pentru animale. Fericirea, după el, nu poate consta decît în fixarea unei plăceri stabile şi prin aceasta eliminarea a tot ce aduce nelinişte şi suferinţă. Omului îi vine mai greu decît ani­malelor să fie mulţumit, deoarece oamenii trăiesc nu numai cu prezentul, de aceea trebuie să ştim a elimina suferinţele trecutului legate de amintiri şi neliniştile viitorului. întrucît omul dispune de raţiune, fericirea raţională nu poate consta pentru el în plăcerile vulgare ale simţurilor sau în plăcerile momentului, aşa cum o reco­mandă doctrina hedonistă a lui Aristip, dar într-o fericire supe­rioară, raţională, într-o linişte calmă, în ataraxic Centrul fericirii, după Epicur, rezidă într-un spirit lipsit de orice agitaţie şi corp lip­sit de durere. Etica are pentru Epicur rolul activ şi puterea de a indica, teoretic, calea acestei fericiri raţionale. El considera că tre­buie obţinută o independenţă totală faţă de lume, iar neliniştea de moarte să fie eliminată. Filozoful îi învăţa pe discipolii săi să nu se teamă de moarte, zicîndu-le : cînd voi sînteţi, ea nu este, iar cînd voi nu sînteţi, ea este. Atunci cînd ai murit, nu mai simţi nimic, şi de ce să te nelinişteşti atunci cînd eşti în viaţă, în loc să te bucuri de ea? Epicur mai opina că trebuie eliminată şi frica de zei, de reprezentările iluzorii pe care şi le fac despre ei oamenii. E nece­sar să fie eliminate şi amintirile trecutului, atunci cînd ele sînt dureroase. Toate acestea sînt condiţiile negative ale fericirii. Epi-cur mai recomandă de a respecta legile statului ca să nu suferi din această cauză, dar, totodată, de a sta departe de viaţa publică, deoarece ea e în stare să aducă omului numai tulburări. Fericirea pozitivă o poate aduce numai contemplarea filozofică şi înţele­gerea naturii şi a lumii.

Etica lui Epicur este, evident, superioară hedonismului lui Aristip. Ea nu reprezintă o doctrină a unei plăceri vulgare, dar tre­buie să menţionăm caracterul ei egoist. Chiar contemplarea filo­zofică, superioară, este o mulţumire pur personală. Nu întîlnim la el nimic din datoria faţă de alţii pe care ţi-o impune raţiunea morală.

c) Stoicismul grecesc

Şcoala filozofică stoică din antichitate cunoaşte trei perioade: 1) vechiul stoicism (sec. IV - II î. Hr.), întemeiat de Zenon din Citium prin anul 300 î. Hr., în Stapoikile (Porticul cu picturi) din Atena, şi reprezentat mai tîrziu de Cleante, Chirysippos etc.; 2) stoicismul mijlociu (sec. II -1 î. Hr.), profesat în timpul repub­licii romane şi iniţiat de Panaitos din Rodos ( circa 185 - 110 î. Hr.); 3) stoicismul tardiv (sau noul stoicism), din timpul Imperiului Roman şi care a dăinuit la Roma pînă în sec. al Vl-lea, reprezentat de Seneca, Epictet, Marc Aureliu. Această periodi­zare nu împiedică însă unitatea fundamentală a doctrinei stoice, în care diferenţele de concepţii de la un autor la altul aproape că dispar. Este unitară şi concepţia despre legea eternă a naturii şi principiul etic de conformitate cu natura raţională a omului ca unicul criteriu al acţiunii noastre morale. Vom distinge totuşi sto­icismul grec, în care accentul se punea şi pe logică, şi pe fizică, şi stoicismul roman, propriu culturii tîrzii a Romei imperiale, în care dominau strălucirea şi nevoile, nenorocirile de tot felul, cu amprenta unei reflexiuni morale în care individul îşi caută o sal­vare. Menţionăm încă o deosebire: în timp ce stoicismul grec poate fi caracterizat ca un „orgoliu al raţiunii", stoicismul roman se apropie din ce în ce mai mult de umanitate (prin teza că toţi oamenii sînt fraţi, că ei trebuie ajutaţi prin milă), de tezele creş­tinismului, care s-a putut răspîndi în aceeaşi lume şi epocă, avînd aceleaşi necesităţi.

Zenon împarte filozofia în logică, fizică şi etică. Logica, după el, este o logică senzualistă, iar spiritul — o tablă de ceară, repre­zentarea este o impresie de suflet, percepţia constă în prinderea unui obiect prin simţuri şi memoria este tezaurul reprezentărilor. In aşa fel, spune Zenon, formăm în mod natural concepte generale şi, prin exerciţiul logic, ajungem la judecăţi şi raţionamente ade­vărate. Tocmai stoicii au fost acei ce au introdus termenul de logică, pe care nu-1 întîlnim la Aristotel. Pentru a avea însă cu­noştinţe adevărate este nevoie de o consimţire activă a spiritului şi, cînd aceasta se produce, cunoştinţa apare ca evidentă.

Fizica stoicilor este în fond materialistă. Totul are, în viziunea lor, o natură materială, inclusiv Dumnezeu, sufletul, virtutea, acti­vităţile noastre. Dumnezeu este, spre exemplu, „corpul cel mai curat", care pătrunde totul, iar sufletul nu este decît „un suflu cald" pasibil de percepţie. Această bază materialistă este fondată pe natura corporală, dar eternă, a focului. După stoici, focul primi­tiv conţine în el germenii lucrurilor şi tot el este raţiunea care orga­nizează lumea. Teza esenţială a fizicii stoice este evidenţierea determinismului strict, conform căruia se produce totul în natură. Totul este orînduit, necesar. Stoicii vorbesc de o „soartă" a lumii, de fatalitate în dezvoltarea ei. Această lege a naturii însă, această fatalitate, este de ordin raţional, în ea îşi găseşte expresie provi­denţa divină, raţiunea care orînduieşte totul, ce pătrunde totul. Raţiunea lumii este identică cu Dumnezeu.

Principiul central al eticii stoice este conformitatea cu natura. Prin aceasta se are în vedere, în primul rînd, înţelegerea ordinii lucrurilor, a legăturii dintre ele. Nimic din ce este natural — moartea, de exemplu, — nu poate să afecteze pe cel care a înţeles această ordine a naturii. Afectele, proprii omului, trebuiesc stăpî-nite, fiindcă ele nu sînt judecăţi, ci numai dispoziţii iraţionale ale sufletului: excitare sau depresiune, însufleţire sau tristeţe. Etica stoicilor nu admite compromisuri: nu există mai multă sau mai puţină virtute, există sau nu există deloc virtutea, plăcerea şi dure­rea, sărăcia şi bogăţia (chiar viaţa şi moartea sînt indiferente -dacă eşti conştient că ţi-ai împlinit datoria), onoarea sau dezonoa­rea pe care ţi-o acordă oamenii.

Ca şi toate doctrinele moralei antice, stoicii abordează pro­blema fericirii. Fericirea însă o identifică cu moralitatea, cu raţi­unea dreaptă. Un singur lucru contează: dacă ţi-ai făcut datoria, dacă ai urmărit calea raţiunii care este cale a virtuţii. Deci, în cadrul acestei doctrine, nu este vorba, ca la Epicur, de o fericire strict personală. Fericirea stoică nu este egoistă, fiindcă ea depinde de realizarea a ceea ce raţiunea dreaptă consideră o datorie faţă de ceilalţi. Omul trebuie să se supună destinului. Preamărirea dato­riei, propovăduirea fermităţii în faţa vitregiei vieţii constituie moş­tenirea pozitiva a moralei stoicilor.

d) Concepţiile filozofice ale lui Lucreţiu Carus ( 99 - 55 î. Hr.),

filozof materialist şi poet latin. Lucreţiu con­tinuă şi dezvoltă concepţia atomistă a lui Epicur. Lucrarea sa fundamentală, poemul Despre natura lucrurilor, reprezintă cea mai completă şi mai sistematică expunere a atomismului antic dintre cele care s-au păstrat. în opinia lui Lucreţiu, naşterea şi pieirea lucrurilor se explică prin asocierea şi separarea atomilor, ce sînt necreaţi, nepieritori, imuabili. Asocierea atomilor, care cad în vid sub impulsul greutăţii lor, devine posibilă prin devierea lor de la verticală, neprovocată de vreo cauză din afara atomului.

Lucreţiu, ca şi alţi atomişti, crede în existenta mai multor lumi.

Din teza dezvoltării spontane a atomilor Lucreţiu a dedus şi posibilitatea libertăţii morale a omului, sufletul omului fiind şi el alcătuit din atomi. Lucreţiu se străduia să-i vindece pe oameni de frica zeilor şi a morţii, prin descrierea strălucitoare, în 6 cărţi, a liniilor mari de evoluţie a naturii, a omului şi a culturii sale. Contemplarea naturii şi a morţii duce la linişte şi liniştea oferă o valorificare calmă a vieţii. Ataraxia epicureică este astfel realizată prin concepţia justă asupra lucrurilor. Lucreţiu Carus a susţinut principiul dezvoltării progresiste a societăţii, considerînd că moto­rul acesteia ar fi „nevoia".

e) Stoicismul roman. Seneca

Stoicismul roman este reprezentat de trei mari gînditori — Seneca, Epictet şi Marc Aureliu.

Seneca (4 î. Hr. - 65 d. Hr.) este cel mai de seamă reprezentant al stoicismului la Roma. Originar din Cordoba, provincie hispani­că, el a intrat în viaţa politica, unde s-a manifestat prin strălucirea talentului său. A fost exilat de către Claudius în Corsica, în pusti­etatea căreia s-a aflat 8 ani (41-49). Fiind rechemat de Agrippina, mama lui Nero, i s-a încredinţat educaţia acestuia. între anii 54-59, după moartea lui Claudius, a condus, de fapt, împreună cu prefec­tul pretoriului S. Afranius Burrus, destinele Imperiului Roman. în anul 62, implicat în conjuraţia lui Piso, care tindea la înlăturarea lui Nero, a fost condamnat să-şi ridice viaţa.

Potrivit eticii sale, omul trebuie să-şi accepte destinul în viaţa exterioară, dar poate să aspire la o independenţă lăuntrică, păstrînd distanţă spirituală faţa de evenimentele care-1 tîrăsc şi dis-preţuind bunurile materiale. Numeroasele scrieri rămase de la Seneca, mai ales cele morale, presimţirea începutului lumii ce se năştea şi tonul „creştin" al recomandărilor sale morale, expuse într-un stil plin de strălucire, i-au asigurat filozofului o îndelungată supravieţuire şi o puternică înrîurire atît asupra scriitorilor creş­tini, cît şi asupra secolelor XVI şi XVII franceze. Scrisorile către Lucilius, operă din ultimii ani ai vieţii sale, reprezintă în modul cel mai elocvent atît calităţile, cît şi neajunsurile lui Seneca, care este nu atît filozof, cît un mare moralist.

Epictet ( cea 50 - cea 138), filozof grec, reprezentant al stoicis­mului tardiv. S-a născut în Hieropolis din Frigia, apoi este sclav la Roma — pe timpul lui Nero. Stoicismul, pentru el, a fost o vocaţie, lucru confirmat şi de următoarea întîmplare: Epictet (sclavul), maltratat de stăpînul său care-1 lovea peste picior, 1-a preîntîm-pinat pe acesta să nu-1 mai lovească, pentru că-i va rupe piciorul. Dar loviturile continuau, rupînd cu adevărat piciorul lui Epictet, la care Epictet a exclamat: „Nu ţi-am spus că se rupe ?" De atunci a rămas şchiop. Audiind cursurile ţinute la Roma de stoicul Musonius Rufus, meditînd de unul singur, Epictet, între timp eli­berat din sclavie, a devenit un filozof destul de dotat.

Epictet a fost izgonit din Roma şi Italia împreună cu alţi filo­zofi, potrivit unei decizii luată de Domiţian în anul 94. El se sta­bileşte cu traiul la Nicopolis în Epir, unde a continuat să-şi promoveze filozofia în mijlocul numeroşilor săi admiratori. Se consideră că de la el nu a rămas nimic scris. Dar elevul său Flavius Arrianus a publicat notiţele sale cu titlul: Disertaţiile lui Epictet, din cele opt cărţi s-au păstrat numai patru. Dar, din fericire, ne-a rămas în întregime Manualul lui Epictet, ce reprezintă un rezumat al Disertaţiilor. în prefaţa valoroasei sale traduceri a Manualului, C. Fedeleş îl caracterizează astfel pe Epictet: „La dînsul totul e o linie dreaptă. O singură mîntuire — filozofia; o singură filozofie — a faptei; o singură fericire — libertatea; o singură putere — voinţa; o singură nobleţe — raţiunea; o singură atitudine — dem­nitatea ; o singură direcţie — idealul; o singură metodă — lupta; o singură poziţie — conştiinţa; o singură strategie — retragerea în tine însuţi; un singur model în toate — natura; un singur rău —viciul; o singură siguranţă — datoria; o singură armură a persona­lităţii — caracterul; o singură frumuseţe — gîndul bun de fiecare clipă; o singură dorinţă supremă — perfecţiunea şi apropierea de Dumnezeu de care te leagă pururea esenţa ta raţională."

Fiind unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai stoicismu­lui şi ai înţelepciunii latine, Epictet propovăduieşte aprecierea esenţialului interior, nu aparenţa înşelătoare; stăpînirea de sine ce conduce la adevărata forţă şi fericire, nu cedarea în faţa poftei; conducerea vieţii potrivit raţiunii, nu atitudinea ambiguă dictată de instinct.

Marc Aureliu (121-180), împărat roman (161-180) şi filozof, reprezentant al stoicismului tardiv. Caracterul său este dominat de simţul datoriei. în 161 el îşi asumă sarcinile imperiului. Conform principiilor sale filozofice, ar avea o îndreptăţire egală a tuturor supuşilor săi. Epoca sa imperială este însă plină de dificultăţi, este o epocă de războaie, frontierele imperiului erau încontinuu ameninţate de incursiunile barbare, în special de cele ale marco-manilor. în interior — o extremă criză financiară, care îl constrîn-ge pe M. Aureliu sa vîndă domeniile imperiale pentru a-şi putea organiza armata. în aceste condiţii împăratul caută să muncească cît mai mult, să-şi onoreze obligaţiunile pînă la capăt. Viaţa lui Marc Aureliu a fost o viaţă plină de muncă. La 60 de ani el con­duce campania contra marcomanilor. Spre sfîrşitul vieţii expune poporului Romei principiile sale de morală. A murit în timpul numitei campanii, la Viena, în anul 180.

Însemnările lui M. Aureliu Către mine însumi reprezintă mai mult o practică morală decît o morală filozofică: ele constituie reguli scrise pentru uzul propriu, un fel de bilanţ zilnic al vieţii. O atare filozofie practică este proprie stoicismului tardiv (roman — Seneca, Epictet), spre deosebire de stoicismul originar grec, în care latura teoretică, doctrinară (logica şi filozofia naturii) este dominantă. Laitmotivul stoicismului lui M. Aureliu este libertatea morală, ce decurge din faptul că natura umană este o natură raţională: nimic nu poate sa-1 împiedice să lucreze aşa cum îi dictează raţiunea; aceasta formează „geniul din om".

Evenimentele exterioare sau părerile oamenilor nu au nici o importanţă; raţiunea indică datoria pasibilă de împlinire; dacă ţi-ai făcut datoria, restul te poate lăsa rece. M. Aureliu acceptă teoria fatalistă a naturii stoicismului grec, dar îl interesează mai mult consecinţele ei pentru viaţa morală. Dacă totul în natură e o fata­litate, de ce să mă tem, de exemplu, de moarte ? Ea nu este decît un proces natural, un efect al naturii. Faţă de cosmos, raţiunea ne dă o înţelegere a lui şi o linişte. Faţă de oameni, liniştea este conştiinţa datoriei împlinite după principiile raţiunii: de ce să mă tem atunci de alţii sau de ceea ce poate să-mi rezerve soarta. Raţiunea generează deci apatia (lipsa de afect, indiferenţă), însă, pe de altă parte, generează principiul activ al obligaţiei. Lucrurile exterioare nu trebuie să modifice dispoziţia sufletului. Dacă ai o suferinţă a corpului, dacă ţi-e frig, de exemplu, înseamnă că n-o sa-ţi mai îndeplineşti datoria. Raţiunea care faţă de natură este o înţelegere a mecanismului şi totalităţii ei, faţă de oameni este raţi­unea morală. Ea indică datoria şi atîta e suficient. Concluzia prac­tică a acestei stăpîniri a raţiunii constituie demnitatea omului, dar şi egalitatea lui: toţi oamenii au aceeaşi natură raţională. Pentru M. Aureliu, ca şi pentru stoicismul vechi, există „o singură raţi­une", „o singură lege", „un singur adevăr", „o singură lume" şi „un singur Dumnezeu". Lumea este „oraşul tuturora", statul în care întregul gen uman se călăuzeşte după aceleaşi legi. Aplicarea prac­tică conduce la principiul acţiunii în vederea ajutorării altora. Liniştea, astfel căpătată, nu este o linişte egoistă, pasivă, ci duce la o viaţă activă, la un principiu de muncă pentru alţii. în această ordine de idei putem menţiona: întregul stoicism roman are faţă de stoicismul grec o nuanţă care îl apropie de creştinism. Slăbiciunea şi suferinţa, proprii naturii umane, devin din ce în ce mai mult motive de consideraţie atentă. Datoria ia forma de cari­tate. Există o datorie faţă de alţii, de ajutorare a lor. Stoicismul ia, astfel, forma sa cea mai umană.

f) Eclectismul roman. Cicero

Eclectica reprezintă o îmbinare mecanică, hibridă a unor idei, concepţii, puncte de vedere eterogene sau opuse, care generează lipsa de unitate şi de consecvenţă în gîndire. Unul din cei care şi-a adus contribuţia la crearea eclecticii a fost filozoful, oratorul şi omul politic roman Cicero Marcus Tulius (106-43 î. Hr.). în filozofie — reprezentant al unui eclectism de nuanţă predominant platonică. Cicero a atribuit principalilor termeni filozofici greceşti versiuni latine, intrate de atunci în limbajul filozofic universal. Scrierea lui Despre datorii, inspirată din stoicul Panaetius, a devenit prototip al unei etici laice creştineşti, o carte de căpătîi a umaniştilor Renaşterii. în realitate ideile filozofice ale lui Cicero nu sînt lipsite de originalitate şi reprezintă o materializare a celor mai umaniste şi realiste idei ale grecilor în cultura şi spiritualitatea romană. Cicero fundamentează esenţa umană şi statutul social înalt al activităţii filozofice, apără principiul unităţii teoriei şi vieţii civice practice. Atingînd problemele ontologiei şi filozofiei naturii, teoriei cunoaşterii, el acorda atenţie, în primul rînd, problemelor eticii şi teoriei politice. în teoria politică Cicero s-a apropiat de ideea dreptului natural, dezvoltată ulterior de filozofii englezi şi francezi din epoca modernă. El era de părerea că cea mai bună for­mă de guvernare statală este cea „amestecată", care întruneşte elemente ale democraţiei, aristocraţiei şi monarhiei, considerînd că prototipul acestei forme rezidă în forma de guvernămînt din Roma republicană (adunarea populară, senatul şi consulatul). Ide­ile lui Cicero au avut o mare influenţă în Apus, în epoca antică tar­divă, în Evul Mediu, dar mai ales în Epoca Renaşterii şi a Iluminismului.

g) Neoplatonismul. Plotin

Plotin (204 - 270 d. Hr.) s-a născut în Egipt şi viaţa lui este cunoscută prin relatarea lui Porphyrios, elevul său, care a avut gri­jă şi de punerea în ordine a scrierilor sale. Plotin a studiat la Ale­xandria şi a fost profesor la Roma, unde s-a bucurat în mod deosebit de favorurile împăratului Gallienius, care manifesta interes pentru filozofie. Filozofia lui Plotin decurge din cea a lui Platon şi el se află în fruntea unui grup de filozofi fiind cunoscuţi sub numele de neo-platonicieni. Plotin este un cunoscător admirabil al întregii filozofii antice. Scrierile sale sînt, de multe ori, comentarii în jurul unui text sau idei platonice, aristotelice sau stoice. Tema dominantă însă în neoplatonismul alexandrin este cea a transcendenţei divine. Divi­nitatea, după Plotin, se află în afara lumii, cu totul deasupra ei.

Este Unul, sau Binele, imobil în el însuşi; Unul nu are nici gîndire, nici voinţă care ar presupune pluralitatea; este perfecţiunea supremă, despre care nu se poate spune însă decîî că există. Unul este prima ipostază. Din bogăţia lui apar celelalte două ipostaze: Inteligenţa şi mai jos, Sufletul Inteligenţa este sediul ideilor, după cum afirma şi Platon; a modelelor tuturor lucrurilor, ea admite deci o pluralitate a esenţelor inteligibile. Sufletul este o emanaţie a inteligenţei, el este viaţa eternă, este nemuritor. în ceea ce priveşte lumea materială, a devenirii corpurilor, ea este existenţa cea mai degradată pînă la care de abia mai ajunge lumina ce izvorăşte din strălucirea Unului şi Binelui. De aceea tot efortul filozofiei lui Plotin tinde spre o degajare de tot ceea ce este mate­rial şi sensibil pentru a ajunge la contemplarea frumuseţii inteligenţei şi, în ultimă instanţă, a Unului. Se obţine aceasta prin dialectică, care depăşeşte ceea ce este obscur în percepţie sau în simpla cunoştinţă logică-discriptivă. Dialectica ne permite să con­templăm ideile, modelele lucrurilor. Dar cum vom ajunge, fiind imperfecţi, la cunoaşterea a ceea ce este mai perfect, la o cunoaştere cu totul superioară, a Unului, în care toate sînt una ? Nu se poate ajunge decît prin Extaz, pe care Plotin însuşi pretinde a nu-î fi avut decît o singură dată în viaţa lui. Toată filozofia lui Plotin este astfel animată de o puternică tendinţă idealistă, de un idealism colorat religios, care duce către divinitatea transcendentă oricărei hipostaze; acest caracter religios face ca filozofia lui să fi putut servi drept punct de trecere de la gîndirea filozofiei antice la cea creştină; deşi diferenţa este mare (Dumnezeul creştin nu pro­duce prin emanaţie, ci prin creaţie liberă, prin inteligenţa, voinţa şi bunătatea lui).