Umanismul şi filosofia naturii în Epoca Renaşterii.
Problema umanistă - problema omului şi locul lui în lume, unitatea lui fizică şi spirituală. Cu această problemă se ocupau scriitorii, poeţii, pictorii, publiciştii - Dante Alighieri (1265-1321), Francesco Petrarca (1304-1374), Djovani Boccacio (1313-1375), Marsilio Ficino (1433-1499), Lorenzo Valla (1407-1457), Pomponazzi (1462- 1525), Pico della Mirandola (1463-1494), M.Montaigne (1533-1592). Umaniştii dezvoltau idei despre libertatea şi demnitatea omului, despre valoarea vieţii pămînteşti, criticau viciile şi neajunsurile societăţii, considerau că filozofia scolastică este inutilă pentru orientarea în viaţă. Societatea trebuie să formeze un om nou capabil la un comportament binevoitor. Educarea acestui om nou trebuie să se realizeze în procesul instruirii şi muncii stăruitoare, în procesul studierii disciplinelor umanitare - gramaticii, ritoricii, filozofiei, eticii, literaturii, operelor oamenelor de stat şi bisericeşti, filozofilor antichităţii. Mai mult ca atît, studierea operelor lui Platon, Aristotel, Epicur ş.a. trebuie să fie eliberată de amprenta scolasticii şi tomismului. Umaniştii argumentau necesitatea luptei cu scolastica şi clericalismul.
Naturfilozofia sau filozofia naturii a fost etapa cea mai superioară de dezvoltare a filozofiei din Epoca Renaşterii. Incepind cu secolul al XV-lea se constituie o nouă concepţie despre ştiinţă. Ştiinţa nu mai este concepută ca o sumă de cunoştinţe absolute, date odată pentru totdeauna şi transmise invariabil din generaţie in generaţie (concepţia Evului mediu), ci devine un sistem de cunoştinţe dobindite prin observaţie, experienţă şi calcul. Se produce o adevărată revoluţie intelectuală. Au loc un şir de mari descoperiri ştiinţifice: Medicul Andrâ Vasale intemeiază anatomia omului, Michele Servet a descoperit circulaţia singelui, Nicolae Copernic a demonstrat sfericitatea Pămintului, rotaţia lui in jurul axei sale, revoluţiile planetelor in jurul Soarelui, care se găseşte in centrul sistemului nostru planetar. Galileo Galilei a demonstrat pe cale experimentală veridicitatea teoriilor lui Copernic şi a stabilit legile gravităţii universale. Iohan Kepler a demonstrat că orbita corpurilor cereşti este o elipsă şi a calculat timpul revoluţiilor lor. Necătind la faptul că de la mijlocul sec. al XVI-lea inchiziţia işi restabileşte vremelnic controlul asupra activităţii ştiinţifice (sunt arşi pe rug M. Servet şi J. Bruno, este persecutat G. Galilei etc.), aceste descoperiri au constituit baza dezvoltării de mai departe a ştiinţei experimentale. Pe la mijlocul sec. al XVI-lea tradiţia umanistă şi neoplatonismul şcolii lui Ficio cu ideile lor antropocentrice se epuizează şi locul lor il ocupă filozofia naturii (naturfilozofia). Filozofia naturii se deosebeşte atit prin obiectul de studiu, cit şi prin metodele de abordare a diferitelor probleme filozofice. Inşişi ginditorii se numesc "filozofi naturali", subliniind astfel că ei precaută atit Cosmosul, cit şi omul de pe poziţiile naturii autonome, independent de tradiţia teologică şi scolastică.
Problema naturfilozofică - elaborarea tabloului naturalist-ştiinţific al lumii şi studierea naturii. Cu această problemă se preocupau Nicolai Cuzanus (1401-1464), Bernardino Telezio (1509-1583), J.Bruno (1548-1600), G.Galilei (1564-1642), Paracelsus (1493-1541). Problema naturfilozofică în epoca Renaşterei avea un caravter panteist. Crearea unui nou tablou al lumii şi studierea naturii erau în strînsă legătură cu dezvoltarea modului de producţie, navigaţiei maritime, noile descoperiri geografice. B.Telezio deschide în Neapole academia studierii experimentale a naturii. Scopul filizofiei, consideră el, constă nu în cunoaşterea lui Dumnezeu, ci cercetarea naturii reale. Telezio neagă apelul la autorităţi şi socoate că concluziile ştiinţifice şi filozofice trebuie să se bazeze pe perceperea nemijlocită şi experienţă, pe raţiunea proprie. N.Cuzanus este preocupat de problema tradiţională pentru acea vreme a raportului lui Dumnezeu şi lumea, o rezoşvă original. El îl apropie pe Dumnezeu cu natura, atribuindui naturii calităţile divine. În Dumnezeu coincid finitul şi infinitul, centrul şi periferia. Dumnezeu este un maximum infinit, iar lumea, natura - maximum limitat. De aceea universul nu poate fi considerat nici finit, nici infinit. Contopirea divinului şi umanului se realizează în Christos. N.Cuzanus formulează un şir de idei dialectice în înţelegerea naturii - unitatea contrariilor, unicul şi multiplul, posibilitate şi realitate, finit şi infinit. În teoria cunoaşterii N.Cuzanus fundamentează noţiunea de metodă ştiinţifică, abordează problema creaţiei, posibilităţile nelimitate a omului. El formulează noţiunea de ignoranţă conştientă (docta ignoranţia), care este conştientizarea disproporţiei între raţiunea umană limitată şi infinitatea in care omul este inclus şi spre care tinde. Raţiunea limitată se apropie de infinit, de Dumnezeu, concepîndul ca unitatea contrariilor. Lucrurile finite trebuiesc privite ca legate cu întregul, cu infinitatea. Fiecare lucru, inclusiv şi omul, se przintă ca conţinînd în sine o lume în mod restrîns, ca un microcosm. Cunoaşterea lumii se realizează pe fonul incognoscibilităţii lui Dumnezeu. Problema cunoaşterii lumii se concretizează le N.Cuzanus ca problema credinţei şi raţiunii. Credinţa el o pune mai sus decît raţiunea. De la credinţă se începe orice înţelegere. Raţiunea se orientează prin credinţă, iar credinţa se desfăşoară prin raţiune.
N.Copernic distruge sistemul geocentric a lui Aristotel-Ptolemei conform cărei Pămîntul este centrul universului nostru şi planeta aleasă de Dumnezeu. Ideea geocentrismului se concorda cu experienţa obişnuită şi bunul sinţ. N.Copernic formulează concepţia heliocentrică conform cărei pămîntul se roteşte în jurul axei sale prin ce se explică schimbul zilei şi nopţii şi mişcarea boltei cereşti. Odată cu aceasta pămîntul se roteşte şi în jurul soarelui pe care N.Copernic îl pune în centrul universului. Ideea heliocentrismului a fost foarte fecundă fiindcă stimula depăşirea aparenţei senzoriale a conştiinţei obişnuite şi reprezentarea despre cosmosul finit. Şi totuşi N.Copernic era convins că lumea este finită şi un centru a universului există (dacă nu pămîntul, atunci soarele).
J.Bruno dezvoltă mai departe ideele lui N.Cuzanus şi N.Copernic, argumantează unitatea şi infinitatea lumii, caracterul ei necreabil şi indistructibil. Sistemul nostru solar este numai unul din multiplele sisteme asemănătoare. Pămîntul nu poate fi centrul cosmosului, fiindcă în lume nu-i nici centru nici periferie. În univers există o infinitate de sori, pămînturi care se rotesc în jurul planetelor sale asemănătoare sistemului nostru. Pentru aceste idei şi panteisn J.Bruno a fost ars pe rug de inchiziţie în a.1600.
Un rol important în dezvoltarea ştiinţei şi filozofiei Renaşterei a avut G.Galilei care a pus temeliile mecanicii clasice, are un şir de descoperiri în astronomie, era adeptul studierei experimentale a naturii. El considera că mecanica şi matematica stau la baza tuturor ştiinţelor. Cartea naturii, afirma G.Galilei, este scrisă în limba matematicii şi pentru a o putea citi trebuie de folosit metodele matematice. Pînă la el metodele cantitative, matematice în ştiinţă practic nu se foloseau. G.Galilei era convins că ştiinţa va face un salt calitativ în dezvoltarea sa dacă ea a reuşi cu ajutorul matematicii să construiască obiecte ideale (ca modele pentru cunoaştere). El a propus ideea experimentului şi metoda analizei cantitative în studierea naturii.
Problema sociologică se referă la crearea teoriilor despre societate şi relaţii sociale, politică şi relaţii politice, stat si formele de guvernare ş.a. Cu această problemă se ocupau N.Machiavelli (1469-1527), Martin Luter (1483-1546), Thomas Morus (1479-1555), J.Bodin (1530-1596), Gugo Grotius (1583-1645), Tommaso Campanella (1568-1639). Printre ideile sociologice merită un interes deosebit concepţia lui N.Machiavelli despre statul centralizat. El neagă concepţia religioasă conform cărei statul depinde de biserică ca puterea supremă pe pămînt. Biserica a destabilizat temelia statului încercînd de a lua în mîinile sale puterea laică şi spirituală. Fiindcă forţele motrice a activităţii oamenilor sunt egoismul şi interesele materiale reese că numai un stat puternic şi centralizat poate să facă regulă în societate, să formeze o concepţie juridică la oameni. N.Machiavelli se ocupă şi cu problemele politice şi relaţiilor politice, interacţiunea politicii şi moralei. El ajunge la concluzia că pentru a atinge scopurile politice toate mijloacele sunt bune, că scopul scuză mijloacele. Monarhul poate să ignoreze normele morale general-acceptate dacă aceasta va contribui la întărirea ordinii publice şi consolidarea puterii de stat. Promisiuni goale, înşelăciuni, mituire, corupţie, crime - totul acesta este permis în politică şi relaţii politice. Mai tîrziu aşa mijloace antiumane de realizare a scopurilor politice au fost numite machiavellism.
Ideea unui stat puternic este dezvoltată şi de Jean Bodin. Interesele statului el le pune mai presus decît religia şi biserica. Statul rezolvă problemele familiei, menţine inegalitatea patrimonială ce apare pe baza proprietăţii private. Monarhul este unica şi absoluta sursă a dreptului.
Gugo Grotius formulează concepţia dreptului natural, că dreptul are origine umană, reese din natura umană. Referitor la clasificarea dreptului Grotius evidenţiază dreptul civil şi dreptul natural. Dreptul civil apare istoriceşte şi este determinat de situaţia politică. Dreptul natural este cauzat de caracterul social al omului ce condiţionează necesitatea contractului social, care oamenii îl încheie pentru asigurarea intereselor sale.
În perioada formării societăţii capitaliste apar diferite teorii ce critic reacţionează la inegalitatea socială crescîndă. Aceste teorii sunt legate de activitatea lui Tomas Munzer - conducătorul mişcării ţărăniste din Germania, umanistului englez Tomas Morus - autorul vestitei "Utopii", filozofului italian Tommazo Campanella - autorul operei "Cetatea soarelui". Ideile lor geniale, ce argumentau egalitatea socială a oamenilor, aveau un caracter utopist şi iluzoriu fiindcă reflectau condiţii sociuale şi forţe inexistente în societatea din perioada ceea.
Filozofia Renaşterei ocupă un loc deosebit în istoria filozofiei. Asta-i perioada cînd în rezultatul schimbărilor social-economice şi destrămării societăţii feudale se formează o nouă concepţie despre lume. Filozofia Renaşterei a pus temelia filozofiei epocii moderne.