Filosofie

Prin dorinţa de a reforma intreaga filosofie Rene Descartes aparţine timpului sau. O trasatura caracteristica a secolului al XVII- lea, evidenţiata de Constantin Noica-- este iesirea de sub autoritate. Descartes doreste sa fie singur. Ca savant cunoscut (matematician, fizician, fiziolog) Descartes aplica geometria analitica in mecanica, demonstreaza realitatea miscarii si a repaosului, descopera legitatea actiunii si contra actiunii.In astronomie dezvolta ideea despre dezvoltarea naturala a sistemului solar. In domeniul filosofiei scrie patru lucrari fundamentale: "Regulae ad directionem ingenii", "Discurs asupra metodei", "Principiile de Filosofie", "Meditatii metafizice" etc.

Metoda, care o credea valabila pentru toate mintile era cea geometrica.Lucrarea "Regulae ad directionem ingenii", publicata postum prezinta o expunere serioasa a noii metode. Mintea intelege cu atit mai bine adevarul cu cit imbratiseaza un cimp mai mare de stiinte si cu cit e in stare prin comparatie, sa scoata din ele stiinta intelepciunii, care e una peste tot. Vorbind despre metoda sa, Descartes mentioneaza ca nu trebuie sa cercetam "decit acele lucruri pe care mintea noastra pare a le putea cunoaste in chip indoielnic" Descartes este convins ca este pierdere de timp sa te ocupi cu stiintele in care iti dai seama de la bun inceput ca nu vei ajunge la o cunoastere deplina a lucrurilor. In timpul lui Descartes astfel de stiinte arau numite "curioase". Notiunile de baza ale matematicienilor sunt limpezi de la sine, adevarurile deduse din ele sunt clare prin felul cum s-a facut deductia, asa incit avem aici un exemplu de siguranta deplina a cunostintelor noastre. Descartes subliniaza ca trebuie sa urmam acest exemplu. Filosoful mentioneaza ca sunt doua cai de cunoastere: cea mai importanta—intuitia, datorita careia ne putem ridica pina la notiunile simple, de la care trebuie sa pornim in cunoastere. A doua metoda—deductia (filosoful o mai numeste inductie sau enumeratie), gratie careia putem merge prin intuitive si astfel putem descoperi conostintele ascunse. Metoda prezinta o schita de teorie a cunoasterii. Dupa ce am stabilit cum cunoaste spiritul nostru, trebuie, subliniaza filosoful, sa urmărim cu atentie, ca sa nu luam nimic fals drept adevarat. Apoi vom cauta sa dobindim o cunoaştere desavirsita, o cunoaştere a tuturor lucrurilor.

In cartea a doua, autorul arata cum trebuie de ajutat intelectul, in activitatea sa si de ce fel de instrument trebuie sa se foloseasca. Din moment ce este cautata forma cea mai simpla de formulare a problemei, Descartes propune comparatia cu altceva. In baza comparatiei putem deduce ca el este asemanator, identic sau egal cu ceva dat. "întreaga cunoastere ce nu se capata printr-o intuitie simpla si pura a unui lucru se capata prin compararea a doua sau mai multe lucruri". Continutul cunoscut al cartii a doua explica in termeni matematici metoda propusa de filosof. In perioada proiectarii, scrierii si editarii "Discurs asupra metodei"(1628-1637) Descartes marturiseste initial ca doreste sa alcatuiasca un mic tratat de metafizica. Fiind preocupt de unele probleme stiintifice care se discuta la intersectia fizicii, astronomiei si cosmogoniei, filosoful scrie un adevarat Tratat despre Lume. Aflind despre condamnarea Galileo Galilei(1633), temator de biserica cum era, Descartes decide sa nu-si mai publice tratatul. Dar dorinta de a-si intretine autoritatea pe care reusise s-o cucereasca printre contemporanii sai, il determina sa aleaga din tratatul amintit ceva capitole ( mai impresionante), la care adaoga un mic tratat de geometrie. In prefata lucrarii "Discurs asupra metodei", autorul subliniaza ca continutul ei reflecta o istorie a vietii si gindirii sale trecute.Asadar "Discurs asupra metodei" explica mai putin metoda decit prima lucrare analizata.Este compusa din 6 parti (capitole). Primele doua capitole include istoria vietii si activitatii autorului inainte de descoperirea metodei. Descartes inainteaza in fata metodei patru cerinte:

1. A nu primi niciodata un lucru drept adevarat, pina n-a fost cunoscut in mod clar. Filosoful ne invata sa ne ferim de graba si de prejudecati, sa cuprindem in judecatile noastre doar acele lucruri care s-ar infatisa spiritului nostru atit de clar, incit sa nu existe nici un prilej de a le pune la indoiala.
2. A imparti fiecare, dintre problemele luate in cercetare in atitea subprobleme, cite vor fi cu putinta si cite vor fi cerute spre o mai buna rezolvare;
3. A-si indruma cu rinduiala gindurile, incepind cu obiectele cele mai simple si mai lesne de cunoscut, spre a ne ridica incetul cu incetul, ca pe niste trepte, pina la cunoasterea celor mai compuse si presupinind o rinduiala chiar intre cele care nu se insiruie in mod firesc unele dupa altele;
4. A face peste tot enumerari atit de depline si a arunca priviri atit de cuprinzatoare, incit sa fim siguri ca n-am lasat nimic deoparte.

Redusa la aceste cerinte metoda lui Descartes pare simplificata, insa autorul nu doreste sa analizeze in continuare secretele ei. El se orienteaza spre alte chestiuni, pe care doar le formuleaza, anunta existenta lor, dar le va solutiona in alte lucrari. Analizata in intregul ei continut "Discurs asupra metodei" propune o reforma a stiintelor, explica necesitatea unei noi metafizici.Aceasta chestiune autorul o sulutioneaza in lucrarea "Meditatii despre Prima Filosofie"

Cuprinsul "Meditatiilor..." este divizat in 6 capitole, fiecare oferind cititorului cite o meditatie despre problemele mari de metafizica. Primul capitol reaminteste aspecte ale metodei carteziene, indeosebi de aspectul reducerii. Este necesar, sublinia Descartes, ca omul sa se desprinda de toate parerile luate drept bune. Pentru a argument aceasta teza, filosoful se intreaba: Cum se capata cunostintele noastre? Raspunsul este evident: obtinem cunostintele prin simturi. Descartes ne marturiseste, ca si-a dat seama ca simturile sunt inselatoare si a inceput sa mediteze. Concluziile facute le fundamenteaza pe analiza asemanarii dintre starile de vis si de veghe. Caracterizind aceste stari, filosoful conchide ca putem pune la indoiala orice continut al gindirii noastre. Sa ne imaginam ca cerul, pamintul, figurile, sunetele, tot ce exista in afara de noi , poate fi considerat, sa ne inchipuim chiar propriul nostru corp si simturile noastre iluzorii, sa aruncam valul indoielii peste toate lucrurile si cunostintele ce erau pina acum acceptate. In felul acesta nu vom ajunge poate la o cunostinta, dar ne vom feri de a fi inselati.

A doua meditatie ne propune sa urmam calea inapoi, spre cunostinte si lumea fizica. Este vorba de atingerea unor cunostinte sigure, adevarate.Un punct bine statornicit, care nu poate fi pus la indoiala, este de ajuns pentru a reface inapoi calea strabatuta. Prin mai multe combinatii logice Descartes ajunge la concluzia: a gindi este singurul lucru care-i apartine omuluicu adevarat. El subliniaza: de toate celelalte lucruri m-as putea desprinde, numai de gindire nu. Deci sunt atita vreme cit gindesc, iar intelesul lui ar fi "nu este altul, pentru om, decit a gindi". "A gindi" este descifrat de autorul "Meditatiilor..." in felul urmator—ma indoiesc, inteleg, concept, affirm, neg, vreau, imaginez, simt. Descriind exemplulbucatii de ceara si a calitatilor ei redate de simturi ( forma, duritate, culoare, etc.), filosoful ajunge la argumentarea rationalismului sau. Daca topim ceara, atunci toate insusirile enuntate de simturi dispar. Dupa schimbarea starii acelei bucati de ceara ne dam seama, subliniaza Descartes, ca ea are un fel de a fi dincolo de caracterele corporale, pe care le cunoscusem. Filosoful conchide: realitatea, lucrurile, fenomenele, procesele. nu pot fi cunoscute prin imaginative si simturi, ci prin spirit. O anumita patrundere a spiritului este in masura sa ne incredinteze de existent unui lucru sau a altuia. Toate mijloacele care ne ajuta sa cunoastem sau sa concepem alte existente decit propriul nostru spirit, nu fac decit sa verifice natura acestuia.

In a treia meditatie filosoful cauta garantiile adevarului bazat pe notiuni simple. Pentru aceasta el analizeaza facultatile mintii, pe care le imparte in: idei, afectiuni, judecati. Descartes subliniaza ca ideile si afectiunile nu pot fi gresite. Ideile pot fi de trei feluri: innascute, venite din afara sau nascocite de noi insine. Concomitent caile ratiunii noastre ne sugereaza: trebuie sa existe tot atita realitate intr-o cauza eficienta, cit este in efectul ei. Ideile pot cel mult sa decada din perfectiunea lor anterioara, intilnita in sinul cauzei.

Stabilind ca mintea omeneasca poate da socoteala de toate ideile, inafara de ideea lui Dumnezeu, Descartes descrie: Atributele lui Dumnezeu sunt atit de desavirsite, incit, ne putind veni de la mintea noastra, reiese ca deriva din insasi faptul existentei sale. Dumnezeu exista, de vreme ce noi, finite nedesavirsite, il putem gindi. Mai mult ca atit, acum noi intelegem ca el exista si prin faptul existentei noastre, nu numai al gindirii noastre: caci nimic nu ne poate da socoteala de existent noastra si de conservarea ei, decit existent unui creator. Dupa un sir de explicatii filosoful conchide ca perfectiunea principala a lui Dumnezeu este unitatea si simplitatea finite sale. Noi suntem creatia lui Dumnezeu care a introdus in noi ideea desavirsirii sale.

Cunoasterea perfectarea lui Dumnezeu, il conduce pe filosof sa mediteze asupra cauzei greselilor. In meditatia a patra, greseala etse apreciata nu ca un cusur, ci prin absenta desavirsirii, perfectiunii. Cind analizam cauza greselilor noastre, subliniaza Descartes, e bine s-o privim in toata complexitatea ei. Cauza, filosoful, o coreleaza cu doua facultati: intelectul si vointa. In intelectul nostru, nu salasluieste si nu poate fi vre-o eroare. Atit intelectul, cit si vointa nu pot fi cauza erorilor noastre, ceea ce ne face sa gresim e numai proasta lor intrebuintare. Cit in intelect se gaseste o mare claritate, vointa este determinata in mod hotarit. Daca intelectul nu are o cunoastere desavirsita, vointa ramine indiferenta. In schimb, daca vointa, care e cu mult mai intinsa decit intelectul, nu intelege sa se restringa la limitele acestuia si incearca sa ajunga chiar la lucrurile pe care nu le cunoastem, explica, atunci mintea noastra se rataceste, alege ceea ce fals drept adevar si cade in greseala. Creatorul ne-a oferit libertatea sa adaptam noi insine facultatile noastre: este vina noastra, conchide filosoful, ca nu stim sa ne folosim cum trebuie de ele.

Finisind a cincea meditatie, filosoful ne invata sa deosebim adevarul de fals si ajunge la formularea unui criteriu de imbogatire a cunostintelor: criteriul claritatii si distinctiei ideilor. Analizind ideiile clare si distincte, filosoful subliniaza sa stim ce este lungimea, latimea si adincimea, cunoastem dimensiunile intinderii, precum si unele proprietati ale ei. Sunt clare si distincte notiunile ce prezinta numerele, figurile, miscarea etc. ceea ce ne asigura de adevarul acestor cunostinte este si faptul ca ele nu ne vin pe calea simturilor.

Meditatia a sasea il conduce pe filosof spre recunoasterea existentei lucrurilor singulare, exterioare, materiale. Asemenea lucruri pot exista, subliniaza Descartes, macar in masura in care le consideram ca obiecte ale demonstratiei geometrice, caci in aceasta masura sunt clare si distincte. Intrebindu-se daca pot exista lucruri exterioare si cunostinte adevarate despre ele dincolo de cele argumentate geometric, Descartes ajunge iarasi la descrierea inselaciunii simturilor. Dupa mai multe argumente in favoarea tezelor expuse in "Meditatia intii" Descartes subliniaza: aceasta nu inseamna ca trebuie sa punem la indoiala chiar ceea ce ne infatiseaza simturile.

Argumentind noua atitudine fata de simturi filosoful analizeaza prezentarile despre om. Despre noi putem spune ca suntem fiinte ce gindesc. Cit despre forma corpului avem ideea ca este intinsa (si nu gindeste de loc). Asa cum aceste cunostinte sunt capatate in conformitate cu criteriul adevarului, putem afirma ca spiritual nostrum, care nu este intins, dar gindeste, este altceva decit corpul nostrum, care nu gindeste, dar este intins. Facultatile : imaginatia si simturile apartin spiritului, iar capacitatea de a schimba locul, luind diverse pozitii in spatiu—apartine corpului. Spiritual este indivizibil, corpul divizibil. Lucrarea "Meditatii asupra Primei Filosofii" reflecta spiritual cartezan. Ea se inspira din cele doua moment ale metodei: momentul renuntarii la tot ce ne pare adevar, renuntare dusa pina la indoiala metodica, pina la consecinte cele mai indepartate: al doilea moment pozitiv—folosirea pentru progresul in materie de cunoastere a criteriului claritatii si distinctiei in idei.

In anul 1644 este publicata lucrarea "Principiile Filosofie", in care autorul isi cristalizeaza sistemul filosofic. Lucrarea este dedicate principesei Elisabeth. In traducerea franceza, realizata de abatele Picot in anul 1637, in prefata lucrarii este publicata o scrisoare a filosofului, care contine citeva idei interesante. In primul rind, merita atentie analogia, pe care o cerceteaza Descartes. El isi compara ideile cu cele expuse in antichitate de Platon si Aristotel, evidentiind realizarile sale, pe care le datoreaza metodei adoptate. Continutul celei de a doua idei este ca nu exista nici un spirit sanatos, care n-ar fi in stare sa dobindeasca invataturi cu privirea la cele mai inalte stiinte, daca, bineinteles, este indrumat cum trebuie, ceea ce in viziunea lui Descartes inseamna: daca este inarmat cu o metoda buna. A treia ideie, care merita sa fie cunoscuta si apreciata, ne comunica intelegerea autorului a filosofie. Este vorba despre comparatia celebra a filosofiei cu un arbore, ale carui radacini sunt metafizica, trunchiul fiind fizica si ramurile care ies din acest trunchi, sunt toate celelalte stiinte, printre care filosoful mentioneaza doar trei: medicina, mecanica si morala.

Lucrarea "Principiile Filosofie" este compusa din 4 parti. Prima parte este consacrata principiilor cunoasterii si include analiza filosofica a metodei, teoria cunoasterii si metafizica. A doua parte, numita "Principiile lucrurilor materiale" demonstreaza procedeele prin care ne putem incredinta ca exista corpuri materialeeste definit spatiul;se vorbeste despre masura acceptarii vidului, despre miscare. In concluziile acestei parti vom descoperi convingerea autorului manifestata in faptul ca nu exista alta materie a lucrurilor corporale decit care poate fi impartita ( intindere), figuarata ( forma), aflata in miscare ( deplasarea fizica), adica ceea ce in geometrie se numeste cantitate. In partea a treia autorul isi expune conceptiile cosmogonice si astronomice. Omul, considera Descartes, nu poate intelege scopul pentru care a fost creata lumea, dar datorita principiilor ce le aminteste mai sus pot fi banuite mai multe lucruri privitoare la orinduiala cosmica. A patra parte este dedicata pamintului. Pentru a-si incheia logic lucrarea, moment observat de autor, ar fi trebuit scrise inca doua parti: a cincea—despre planta si animale, si a sasea—despre om. Neavind posibilitate sa-si realizeze posibilitatile in aceste domenii, Descartes se multumeste doar cu niste schite. El isi apreciaza aceasta lucrare prin formula: "cartea mea cea mare" care expune sistemul filosofic.

In anul 1649 apare tratatul intitulat "Les passions de l'amee" \ "pasiunile sufletului" , in care filosoful subliniaza ca pentru o buna cunoastere a sufletului este nevoie sa deosebim functiile de cele ale corpului, apoi sa aratam raporturile lui cu acestea.

Metodologia rationalista a lui Descartes nu neaga necesitatea diviziunii lumii (realitatii) in parti componente, dar, dimpotriva, o presupune.Metoda propusa trebuie utilizata atit in cunoasterea stiintifica, precum si in cea filosofica. Din timpurile lui Descartes metoda stiintifica primeste statut de procedeu, pe care i-a permis stiintei sa se orienteze nu la unele descoperiri , dar sa se concentreze asupra investigatiilor planificate, organizate, care il conduc pe savant spre cunostinte adevarate.