Filosofie

Filosofia clasică germană reprezintă o perioadă de înflorire a filosofiei germane, cuprinsă între sfârşitul secolului al XVIII-lea şi primele decenii ale secolului al XIX-lea.

Principalii săi reprezentanţi sunt:

• Immanuel Kant (1724 - 1804)
• Johann Gottlieb Fichte (1762 - 1814)
• Friedrich Wilhelm Schelling (1775 - 1854)
• Georg Wilhelem Friedrich Hegel (1770 - 1831)
• Ludwig Feuerbach (1804 - 1872).

Reprezentanţii filosofiei clasice germane au contribuţii remarcabile la constituirea dialecticii moderne, la fundamentarea teoriei cunoaşterii ca disciplină filosofică autonomă, la stimularea cercetărilor de etică, estetică şi antropologie filosofică. Ei au exprimat, în plan teoretic, atât năzuinţele cât şi ezitările burgheziei germane, care era mai puţin dezvoltată sub raport economic şi politic faţă de burghezia engleză şi franceză.

În cadrul filosofiei clasice germane se regăsesc principalele soluţii teoretice propuse problematicii filosofice fundamentale - de la idealismul obiectiv până la materialism. Astfel, Kant şi Fichte au fost idealişti subiectivi, Schelling şi Hegel - idealişti obiectivi, iar Feuerbach - materialist şi ateist.

IMMANUEL KANT

(1724 - 1804)

Immanuel Kant este fondatorul filosofiei clasice germane şi unul dintre cei mai importanţi filosofi ai tuturor timpurilor. Mulţi istorici ai filosofiei împart filosofia epocii moderne în etapa prekantiană şi etapa postkantiană, pentru a semnala importanţa esenţială a sistemului filosofic kantian în evoluţia filosofiei moderne.

Prin sistemul său filosofic Kant a realizat o sinteză a principalelor direcţii ale evoluţiei filosofiei moderne anterioare, iar multe dintre curentele filosofice contemporane îşi au temeiurile în filosofia sa.

1. Repere biografice

Kant s-a născut în anul 1724 la Königsberg, fosta capitală a Prusiei Orientale, actualul oraş Kaliningrad din Federaţia Rusă, într-o familie umilă. El a fost cel de-al patrulea din cei nouă copii al lui Johann Georg Kant, care era şelar. S-a confruntat în copilărie şi tinereţe cu mari dificultăţi materiale. Avea o constituţie fizică firavă, fiind bolnăvicios şi având o diformitate fizică. A urmat colegiul şi facultatea de filosofie în Königsberg. După absolvirea facultăţii, neavând niciun fel de venituri, a fost nevoit să se angajeze pentru câţiva ani ca preceptor de familie.

În 1755 prezintă Universităţii din Königsberg lucrarea Despre foc, pe baza căreia obţine titlul de „magister" (doctor) şi la scurt timp lucrarea Noua explicare a primelor principii ale cunoştinţei metafizice, pe baza căreia este abilitat ca privat docent, având dreptul să predea ore în cadrul Universităţii, fără a fi însă retribuit de către Universitate, ci de către studenţi.

Kant îşi ţinea lecţiile în propria casă, în care îşi amenajase o sală de studii unde preda solicitanţilor aproape toate disciplinele din planurile de învăţământ ale mai multor facultăţi: logică, matematică, metafizică, mecanică şi fizică teoretică, geografie fizică, antropologie, ştiinţe naturale, mineralogie, aritmetică, geometrie, trigonometrie, etică, drept, teologie etc., şi, evident, discipline filosofice. Competenţele sale erau într-adevăr remarcabile, dar trebuie să ţinem cont şi de faptul că în epoca sa disciplinele enumerate erau incomparabil mai puţin dezvoltate decât în prezent.

În 1770, după 15 ani de activitate didactică în calitate de privat docent, la vârsta de 46 de ani, Kant ocupă Catedra de Logică şi Metafizică a Universităţii din Königsberg. A fost ales apoi, de câteva ori, decan al Facultăţii de Filosofie şi rector al Universităţii din Königsberg, funcţii pe care le-a îndeplinit cu conştiinciozitate, dar fără prea mare plăcere.

Kant murit în anul 1804 la Königsberg, oraş pe care nu l-a părăsit niciodată întreaga viaţă. Şi-a raţionalizat viaţa în cele mai mici detalii, subordonând-o idealului creaţiei teoretice. Viaţa sa liniară şi plată a alimentat o bogată şi savuroasă anecdotică. Pe mormântul său a fost gravat ca epitaf o propoziţie din lucrarea sa Critica raţiunii practice, care sintetizează nu doar idealul său de viaţă, ci şi evoluţia creaţiei sale teoretice: „Cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine".

2. Evoluţia creaţiei kantiene

În mod convenţional, dar în acord cu centrul de greutate a preocupărilor sale, creaţia teoretică a lui Kant este împărţită în două etape:

• etapaprecriticistă - între anii 1746 - 1770;
• etapa criticistă - între anii 1770 - 1804.

Kant şi-a numit concepţia filosofică criticism, întrucât şi-a propus să realizeze o critică nu a cunoştinţelor acumulate în domeniile pe care le-a abordat, ci a facultăţilor de cunoaştere cu ajutorul cărora au fost acumulate cunoştinţele respective. Filosofia sa mai este numită şi idealism transcendental sau apriorism.

2.1. Etapa precriticistă

Etapa precriticistă a creaţiei kantiene reflectă, prin varietatea preocupărilor teoretice, problematica complexă a epocii iluministe, aspiraţiile generoase ale tânărului filosof spre libertate, progres social şi ştiinţific. Lucrările scrise de Kant în această perioadă sunt dominate de critica raţionalismului dogmatic, de tentativa de valorificare a rolului experienţei în cunoaştere, precum şi de preocuparea de elaborare a unei metode filosofice riguroase.

În această etapă a creaţiei kantiene, locul central îl ocupă nu lucrările de filosofie, ci cele cu caracter ştiinţific, cu menţiunea că formaţia sa de filosof este evidentă în examinarea tuturor problemelor abordate. Impresionează, în mod deosebit, varietatea preocupărilor sale ştiinţifice şi rigoarea demersurilor întreprinse. Cele mai importante lucrări ale acestei etape sunt:

• 1746 - Idei despre adevărata evaluare a forţelor vii - lucrare de fizică;
• 1755 - Istoria universală a naturii şi teoria cerului - lucrare de cosmogonie, care se va bucura mai târziu de mare autoritate în cercurile ştiinţifice, fiind cel dintâi model cosmogonic evoluţionist al epocii moderne, cunoscut sub denumirea de „ipoteza cosmogonică Kant - Laplace". Datorită noutăţii ipotezei cosmogonice formulate de Kant, lucrarea sa va rămâne multă vreme necunoscută, nefiind cunoscută nici măcar de savantul şi filosoful francez P. S. Laplace, care va formula, independent, în 1796 o ipoteză similară în lucrarea Expunere a sistemului lumii.
• 1755 - Noua explicare a primelor principii ale cunoştinţei metafizice - lucrare cu care Kant a fost abilitat ca privat docent. Aici sunt formulate câteva dintre ideile care vor fi dezvoltate ulterior în Critica raţiunii pure;
• 1756 - Despre cauzele cutremurelor de pământ;
• 1756 - Noi observaţii pentru interpretarea teoriei vânturilor;
• 1759 - Câteva consideraţii asupra optimismului ;
• 1763 - încercare de introducere a noţiunii de mulţime negativă în filosofie;
• 1764 - Eseu asupra bolilor de cap;
• 1768 - Despre primul fundament al diferenţei dintre regiunile spaţiului.

2.2. Etapa criticistă

Etapa criticistă este etapa în care Kant şi-a elaborat sistemul filosofic. Cele mai importante lucrări ale acestei etape sunt următoarele:

• 1781 - Critica raţiunii pure - reprezintă baza întregului sistem filosofic kantian. Este o lucrare de gnoseologie, în care Kant elaborează sistemul conceptual şi metoda pe care le va utiliza în întregul său sistem filosofic. Este o lucrare de dificultate notorie, care nu a fost înţeleasă de cercurile filosofice ale timpului.
• 1783 - Prolegomene la orice metafizică viitoare care se va putea înfăţişa ca ştiinţă - este o versiune prescurtată şi simplificată a Criticii raţiunii pure;
• 1785 - întemeierea metafizicii moravurilor - lucrare de etică ;
• 1786 - Ipoteze asupra originii istoriei;
• 1787 - Critica raţiunii pure - ediţia a II-a;
• 1788 - Critica raţiunii practice - lucrarea fundamentală de etică a lui Kant;
• 1790 - Critica facultăţii de judecare - lucrare în care Kant îşi expune doctrina estetică şi teoria asupra finalităţii naturii;
• 1793 - Religia în limitele raţiunii - lucrare de teologie naturală;
• 1794 - Sfârşitul tuturor lucrurilor;
• 1797 - Metafizica moravurilor;
• 1798 - Antropologia din punct de vedere pragmatic;
• 1800 - Lecţii de logică;
• 1802 - Lecţii de geografie fizică;
• 1803 - Lecţii de pedagogie.

3. Sistemul filosofic

Kant a elaborat unul dintre cele mai ample şi mai închegate sisteme filosofice din întreaga istorie a filosofiei universale. Principalele componente ale acestui sistem sunt:

• gnoseologia
• etica
• estetica

3.1. Gnoseologia

Gnoseologia kantiană este expusă în Critica raţiunii pure (1781) şi Prolegomene la orice metafizică viitoare care se va putea înfăţişa drept ştiinţă (1783).

În gnoseologie Kant a realizat sinteza originală a empirismului şi raţionalismului.

Ca şi empiriştii, el consideră că punctul de plecare al cunoaşterii este experienţa, adică informaţiile care ne parvin pe calea simţurilor de la realitate. Spre deosebire de empirişti, el consideră că nu întreaga cunoaştere provine din experienţă. Experienţa nu furnizează decât materia cunoaşterii, în timp ce forma ei este dată de facultatea umană de cunoaştere.

Ca şi raţionaliştii, Kant susţine că facultatea umană de cunoaştere este creatoare şi nu doar înregistratoare, dar, spre deosebire de ei, el respinge existenţa ideilor înnăscute.

Facultatea umană de cunoaştere este cea care organizează informaţia care ne parvine de la realitate
pe calea simţurilor conform unor tipare proprii. Kant consideră că orice cunoştinţă este alcătuită din două componente indisolubil legate:

• impresiile care ne parvin de la realitate pe calea simţurilor, care reprezintă materia sau conţinutul cunoştinţei;
• adaosul subiectiv pus în cunoştinţă de facultatea umană de cunoaştere, adaos care conferă forma cunoştinţei.

Termeni kantieni fundamentali, indispensabili pentru înţelegerea sistemului său filosofic:

• A priori - ceea ce este în cunoştinţă independent de experienţă (adică independent de informaţiile perceptive), deci, ceea ţine de aportul facultăţii umane de cunoaştere. Ceea ce este „a priori" Kant mai denumeşte uneori şi
• A posteriori - ceea ce provine din experienţă, adică ceea ce este obţinut cu ajutorul simţurilor.

Kant mai propune şi distincţia dintre lucru în sine („noumen") şi lucru pentru noi („fenomen").

• Noumenul reprezintă modul în care există lumea independent de existenţa şi de activitatea de cunoaştere a omului;
• fenomenul reprezintă lumea aşa cum îi apare omului în procesul cunoaşterii. Kant consideră că „noumenul" este incognoscibil, ajungând la concluzii Agnosticismul lui Kant constă în faptul că, după opinia lui, omul nu poate cunoaşte noumenul, adică modul în care este lumea independent de activitatea sa de cunoaştere, ci numai fenomenul, adică modul în care îi apare lui lumea în urma prelucrării impresiilor perceptive de către facultatea sa de cunoaştere.

Kant consideră că materia cunoaşterii nu dispune de necesitate şi universalitate, care sunt atributele fundamentale ale cunoştinţei ştiinţifice (teoretice). Informaţiile senzoriale au caracter particular şi accidental. Necesitatea şi universalitatea, adică obiectivitatea cunoaşterii, îi sunt conferite de către forma subiectivă a cunoştinţei, adică de ceea ce am numit „adaosul subiectiv" al cunoştinţei.

Kant consideră că există probleme care depăşesc capacitatea umană de cunoaştere, pe care le numeşte „antinomiile raţiunii pure". Orice tentativă a raţiunii de a depăşi aceste limite conduce la contradicţii, adică face posibilă fundamentarea la fel de riguroasă atât a tezei cât şi a antitezei.

Cele patru antinomii ale raţiunii pure sunt :

• - Teza - „Lumea este finită"; Antiteza - „Lumea este infinită".

• - Teza - „Fiecare substanţă complexă este constituită din părţi simple"; Antiteza - „Nu există nimic simplu, ci totul este compus".

• - Teza - „În lume există libertate"; Antiteza - „În lume nu există libertate, ci numai determinism".

• - Teza - „Există o cauză primordială a lumii, adică Dumnezeu"; Antiteza - „Nu există o cauză primordială a lumii, adică Dumnezeu".

3.2. Etica

Etica lui Kant s-a impus prin ideea de factură iluministă a autonomiei morale a omului, a independenţei moralei nu numai de religie, ci şi de orice circumstanţă extrasubiectivă.

În lucrările întemeierea metafizicii moravurilor (1785) şi Critica raţiunii practice (1788), Kant surprinde elementul de mare valoare al specificului eticului în raport cu teoreticul, juridicul şi esteticul, punând problema fundamentării raţionale a eticii. Kant împinge însă autonomia eticului până la izolarea acestuia de cunoaşterea şi de acţiunea umană, ajungând la „rigorismul etic", ce atestă adeziunea sa la teza caracterului etern, absolut al normelor morale. El este extrem de sever în judecarea conduitei morale a omului, considerând promovarea binelui trebuie să devină pentru individ un scop în sine.

Principiul fundamental al eticii kantiene este formulat sub forma imperativului categoric: „acţionează numai conform acelei maxime prin care să poţi vrea totodată ca ea să devină o lege universală'. „Imperativul categoric" este, după Kant, o lege morală inerentă raţiunii umane, având caracter a priori, deoarece este independent de orice interese empirice ale omului. El este numit „categoric" pentru a fi deosebit de alte imperative, numite de Kant „ipotetice", care au în vedere scopuri practice şi le sunt subordonate ca mijloace în vederea atingerii scopurilor respective (de exemplu: „dacă vrei să porneşti calculatorul, apasă pe butonul pe care scrie „start"). Kant a dat şi o altă formulare „imperativului categoric", potrivit căreia: „omul trebuie considerat întotdeauna ca scop şi niciodată numai ca mijloc", formulare ce exprimă tendinţele umaniste şi iluministe ale moralei sale.

3.3. Estetica

Estetica lui Kant, expusă în Critica facultăţii de judecare (1790) analizează specificul esteticului în raport cu cunoaşterea teoretico-ştiinţifică şi cu eticul, formând principiile esteticii filosofice, care au exercitat o puternică influenţă asupra evoluţiei esteticii moderne.

Formalismul estetic al lui Kant, care a definit într-o primă instanţă frumuseţea ca „finalitate fără scop" (frumuseţea artistică este o valoare autotelică, adică îşi are scopul în ea însăşi), idee absolutizată apoi de către autonomişti şi formalişti, depăşeşte în genere limitele înţelegerii pur formale a artei.

Estetica lui Kant, încercând să găsească temeiurile universalităţii şi necesităţii „judecăţii de gust" (cum numeşte el judecata estetică), a urmărit să întemeieze o „logică a frumosului" care dobândeşte astfel caracter normativ. După Kant, estetica n-ar trebui să se limiteze să descrie frumosul, ci ar trebui să şi prescrie ce trebuie să fie creaţia şi contemplarea frumosului.

Gustul este, pentru Kant, un sentiment subiectiv, determinat de contemplaţia frumuseţii: judecata de gust este o judecată dezinteresată (adică independentă nu numai de orice interes practic, ci şi de morală şi de cunoaşterea ştiinţifică) şi universală; ea are, de asemenea, finalitate şi necesitate subiectivă şi formală. La rândul său, frumuseţea se divide în frumuseţe liberă şi frumuseţe aderentă. În frumuseţea liberă judecata estetică este pură, în timp ce în cea aderentă (de exemplu, frumuseţea unui om) plăcerea este legată de ideea unui scop; prin urmare aici judecata teleologică (judecata care are în vedere un anumit scop) apare împreună cu cea estetică.

Alături de înfăţişarea „analiticii frumosului", întâlnim în Critica facultăţii de judecare şi „analitica sublimului". Referindu-se la problematica sublimului, Kant defineşte sublimul ca acel sentiment de măreţie infinită care generează în om un fel de atitudine mistică: pe de-o parte, insatisfacţia faţă de incapacitatea imaginaţiei noastre sensibile de cuprindere a grandorii spectacolului natural care ni se oferă; pe de altă parte, sublimul determină plăcere deoarece grandoarea suscită în noi sentimentul destinaţiei suprasensibile a facultăţilor noastre. Această „destinaţie" este cea care permite înţelegerea faptului că facultatea constitutivă a sublimului nu este sensibilitatea şi intelectul în „joc liber", ci relaţia dintre imaginaţie şi raţiune. Sublimul dobândeşte, astfel, o mobilitate şi un dramatism care nu sunt specifice frumosului. De asemenea, tot în cadrul analiticii sublimului, Kant abordează problema frumuseţii artistice şi pe cea a geniului. Acesta este definit ca talentul natural care impune regula în artă, realizând astfel în sine şi în actele sale o colaborare între artă şi natură. Dar geniul este caracterizat şi ca „facultatea de înfăţişare a ideilor estetice"; aceste idei sunt oglindiri ale ideilor raţiunii cercetate în Critica raţiunii pure şi care sunt înţelese ca reprezentări ale imaginaţiei ce permit să se gândească, fără însă ca vreun concept oarecare să le poată fi ataşat. Ideea estetică indică, deci, dispoziţia „morală" ce străbate estetica lui Kant. Dar ea demonstrează şi faptul că perspectivele contemplativă şi productivă ale geniului pot să se întâlnească prin intermediul unei asimilări a naturii şi a artei. Ambele sunt, în fond, producătoare spontane de forme şi posedă o finalitate internă. Arta va fi deci frumoasă pentru Kant atunci când, deşi suntem conştienţi de faptul că avem în faţă un produs al activităţii umane, îl privim ca şi când el ar fi natural. Pe aceste baze Kant construieşte un „sistem" al artelor frumoase, organizat în jurul distincţiei dintre artele cuvântului, spaţiului şi jocului frumos al senzaţiilor.

Johann Gottlieb Fichte

Johann Gottlieb Fichte (n. 19 mai 1762 – d. 27 ianuarie 1814) a fost filosof german, cunoscut ca părinte al idealismului german și ca urmaș al lui Kant.

S-a născut în 1762 la Rammenau într-o familie de țesători. Un om înstărit a remarcat extraordinara inteligență nativă a băiețelului care păștea gâștele pe islaz și l-a trimis la studii. Fichte a studiat teologia la Jena și Leipzig. În 1794 a fost numit profesor de filozofie la Universitatea din Jena. Într-o vreme în care era foarte strâmtorat cu banii, l-a vizitat pe Kant la Königsberg, pentru a solicita un împrumut și pentru a primi sfaturi în privința filosofiei. Nu s-a ales decât cu sfaturi, însă vizita a fost, până la urmă, norocoasă. Prima scriere fichteană importantă, Versuch einer Kritik aller Offenbarung, a apărut fără numele autorului pe copertă.

Recenzenții au crezut că este o lucrare a lui Kant și au lăudat-o din belșug. Fichte a devenit celebru peste noapte în clipa în care s-a aflat că este autorul cărții cu pricina. A fost una dintre cele mai spectaculoase acțiuni de manipulare a comunității științifice din istoria culturii. Un debutant genial i-a transformat pe Kant și pe cerberii filosofiei oficiale în agenții lui publicitari. Opiniile sale politice și religioase nonconformiste i-au creat lui Fichte numeroși inamici în rândurile puterii. Acești inamici au încercat în 1799 să-l elimine din viața publică, înscenând o acțiune de dezinformare în doi timpi a opiniei publice.

Mai întâi ei au lansat zvonul că Fichte este autorul unei scrieri anonime în care era atacat creștinismul, apoi l-au acuzat de ateism. Operațiunea nu a reușit. Fichte a continuat să-și țină imperturbabil cursurile private în Berlinul ocupat de trupele lui Napoleon, ba mai mult, tematica lor a fost adaptată la împrejurări. Din aceste cursuri a ieșit scrierea Reden an die deutsche Nation, în care autorul încercă să trezească sentimentele patriotice ale germanilor.

Numit în 1809 profesor la Universitatea din Berlin, Fichte a urcat în ierarhia academică îndeplinind pentru puțină vreme, succesiv, funcțiile de decan al Facultății de filosofie și rector al Universității (a fost primul rector ales de corpul profesoral).

S-a stins din viață în 1814, răpus de tifos.

Friedrich Wilhelm Schelling

Friedrich Wilhelm Joseph Schelling (n. 27 ianuarie 1775, Leonberg/Württemberg - d. 20 august 1854, Bad Ragaz/Elveția) a fost un filozof german, în prima perioadă a activității sale unul din reprezentanții de seamă ai idealismului german, mai târziu tot mai mult influențat de romantismul în plină dezvoltare. Pentru sistemul său de gândire a elaborat conceptul de filozofie a identității.

Schelling provenea dintr-o familie cu puternice rădăcini protestante, ambii săi părinți erau fii de pastori. Dovedind o deosebită înclinare către gândirea contemplativă, începe să studieze teologia și filozofia la "Tübinger Stift" deja la vârsta de 15 ani, având colegi pe Georg Wilhelm Friedrich Hegel și Friedrich Hölderlin. În această perioadă este influențat de ideile iluminismului și de transformările sociale apărute sub efectele Revoluției Franceze, precum și de scrierile lui Jean-Jacques Rousseau. În 1795, după examenul de absolvire a studiului, Schelling este angajat ca profesor particular de baroneasa von Riedesel, pe care o însoțește la Universitatea din Jena, unde studiază și el științele naturale și mai ales matematica. La recomandările lui Johann Wolfgang von Goethe, Friedrich von Schiller și Johann Gottlieb Fichte, obține în 1798 funcția de profesor la Universitatea din Jena, apoi predă succesiv la universitățile din Würzburg (1803-1805), München (1806-1820 și 1827-1841) și Erlangen (1820-1827). În 1841 este chemat ca profesor la Universitatea din Berlin de către regele Friedrich Wilhelm IV. Printre auditorii săi se numără Soeren Kierkegaard, Michail Bakunin și Friedrich Engels. Prelegerile lui, caracterizate prin trăsături metafizico-teosofice și mistico-speculative - sub influența lui Jakob Böhme și Franz von Baader - nu se bucură de o apreciere deosebită. Decepționat, Schelling se retrage în 1846 din activitatea academică. Încetează din viață la 20 august 1854 în Bad Ragaz (Elveția), unde își petrecuse ultimii ani din viață.

Gândirea filozofică a lui Scheling a cunoscut un îndelungat proces de dezvoltare. Pornind de la operele lui Immanuel Kant și Johann Gottlieb Fichte precum și de la filozofia lui Baruch Spinoza, în primele sale opere este caracteristică punerea pe același plan a obiectului și subiectului. Acest punct de vedere stă la baza concepției sale asupra filozofiei identității, concepție impregnată de panteism, în care Dumnezeu se confundă cu forțele și legile universului. În perioada următoare a creației sale filozofice, Schelling se distanțează de panteism și elaborează un sistem pe care îl denumește filozofie pozitivă. Prin aceasta definește existența omului ca o formă de prezență a conștiinței de sine în absolut, esența umană dimpotrivă ca activitate creativă liberă.

Georg Wilhelm Friedrich Hegel

Georg Wilhelm Friedrich Hegel (n. 27 august 1770, Stuttgart - d. 14 noiembrie 1831, Berlin) a fost un filozof german, principal reprezentant al idealismului în filozofia secolului al XIX-lea.

Hegel s-a născut în 27 august 1770 la Stuttgart, în Ducatul Württemberg, într-o familie protestantă. Tatăl său, Georg Ludwig Hegel (1733-1799), era înalt funcționar la curtea de conturi a ducelui de Württemberg. Mama sa, Maria Magdalena Fromm (1741-1783), provenea dintr-o familie cultivată de juriști și a participat la formarea intelectuală a fiilor săi până în pragul morții sale premature. Sora sa, Christiane, a predat la Stuttgart și a fost internată într-un azil psihiatric. Fratele său mai mic a fost căpitan în armata napoleoniană, în perioada campaniei din Rusia.

Wilhelm va studia în gymnasium-ul din orașul său natal, unde va fi un școlar model. Sora sa mărturisește că el învățase prima declinare latină la vârsta de cinci ani și că perceptorul său i- a oferit o ediție a dramelor lui Shakespeare la aniversarea vârstei de 8 ani. La 10 ani tatăl său îi dă primele lecții de geometrie și astronomie. Tragediile grecești erau lectura sa favorită. La fel de mult îl interesau fizica și botanica. Hegel însuși își amintea că învățase, la 11 ani, definițiile lui Christian Wolf, astfel că figurile și legile silogismului, care stau baza logicii (iar acest fapt este luat de Jacques Derrida ca un argument în polemicile privitoare la vârsta potrivită pentru o educație filosofică.

Formarea sa la Stuttgart stă sub principiile iluminismului și se bazează pe textele clasice ale Antichității. Hegel arată o preferință pentru limba și cultura greacă. Traduce tratatul Asupra sublimului de Longin, Manualul lui Epictet și Antigona lui Sofocle. Face note de lectură de literatură, estetică, fiziognomie, matematici, fizică (teoria culorilor), pedagogie, psihologie, teologie și filozofie. Scrie bine în franceză când redactează note asupra lui Rousseau.

Hegel se dăruiește teologiei și intră, la vârsta de 18 ani, la seminarul din Tübingen (numit Stift) pentru a-și realiza studiile universitare. Aici studiază filozofia, istoria, teologia și limbile clasice, latina și greaca, matematică și fizică. În 1788 redactează un articol Despre avantajele pe care ni le procură lectura scriitorilor antici clasici greci și romani. Aici îi cunoaște pe Friedrich Hölderlin și pe Friedrich Wilhelm Schelling, cu care leagă o strânsă prietenie plantând împreună Copacul Libertății. Este fascinat de lucrările lui Spinoza, Kant, Rousseau și urmărește cu entuziasm evenimentele Revoluției franceze. În 1790 obține titlul der "Magister der Philosophie" cu o lucrare asupra problemei morale a obligațiilor, unde opune dualismului kantian ideea unității rațiunii cu sensibilitatea. Apoi se înscrie la Facultatea de Teologie unde urmează cursuri despre istoria Apostolilor, a psalmilor și a Epistolelor, despre filosofia stoicului Cicero, despre istoria filozofiei, despre metafizică și teologie naturală și decide, între altele, să se înscrie la cursuri de anatomie.

Timp de opt ani lucrează ca profesor particular în diverse familii din Berna și Frankfurt am Main, până în 1801, când devine docent la Universitatea din Jena și scrie lucrarea "Diferența între sistemele lui Fichte și Schelling". Împreună cu Schelling fondează revista "Kritische Zeitschrift der Philosophie". În 1807 publică lucrarea sa fundamentală "Fenomenologia spiritului" (Phänomenologie des Geistes). Între 1808 și 1816 este rectorul gimnaziului din Nürnberg și publică lucrarea "Știința logicii" (Wissenschaft de Logik, 1812-1816). În 1818, după o scurtă activitate la Universitatea din Heidelberg, ocupă catedra de filozofie la Universitatea din Berlin, care aparținuse lui Fichte, și începe, în prelegerile ținute, să propage propria sa filozofie, ce va fi succesiv publicată în "Enciclopedia științelor filozofice" (Enzyklopädie der philosophischen Wissenschaften, 1817-1830), cuprinzând filozofia dreptului, a istoriei, religiei, istoria filozofiei etc. Hegel moare la 14 noiembrie 1831 în Berlin, victimă a unei epidemii de holeră.

Filozofia lui Hegel este o filozofie a spiritului absolut și a dezvoltării sale dialectice, care constituie realitatea și evoluția sa. Această filozofie este în mod esențial determinată de noțiunea de "dialectică", care este în același timp un concept, un principiu al cunoașterii și al mișcării reale care guvernează existența lumii sau, după Hegel, istoria "Ideii", care după ce s-a exteriorizat în natură, revine la sine pentru a se realiza în formele culturale, urmând o ierarhie formală a unui conținut identic: artă, religie, filozofie. Într-un cuvânt științificarea logicei.

Dialectica

Dialectica cu cele trei momente - teză, antiteză, sinteză - nu este o metodă, ea decurge logic din dezvoltarea și evoluția realității. Dialectica este însăși natura lucrurilor, filozofia descrie realitatea și o reflectă. În domeniul spiritului, dialectica este istoria contradicțiilor gândirii, pe care ea le depășește trecând de la afirmație la negație și de aici la negarea/completarea negației. Această concepție asupra contradicției presupune că, între elementele opuse, există totdeauna o relație: ceea ce exclude trebuie să includă contrariul care îi este opus. Totul se dezvoltă prin unitatea contrariilor, și această mișcare reprezintă existența în totalitate.

Fenomenologia spiritului

După Hegel, fenomenologia este "știința experienței conștiinței". În acestă operă se descrie evoluția progresivă și dialectică a conștiinței, de la prima opoziție imediată între ea și obiect, la conștiința de sine, rațiune, spirit și religie, până la cunoașterea absolută în care "noțiunea corespunde obiectului și obiectul noțiunei". Fenomenologia începe deci prin descrierea conștiinței în general, opusă unui obiect. Un moment al dialecticei conștiinței poate fi adevărat în el însuși, sau fals pentru cel care unifică toate momentele într-o singură totalitate. Astfel spus, orice act de conștiință începe prin eroare, dar accede la adevăr în totalitatea istoriei sale. Scopul fenomenologiei este deci descrierea esenței integrale a omului/theului în totalitate, cu posibilitățile lui cognitive și afective.

Fenomenologia este divizată în trei părți: studiul conștiinței în general, conștiința de sine și rațiunea.

Conștiința în general

Aceasta este conștiința lumii exterioare, în măsura în care omul este opus lumii. Există trei nivele de conștiință:

• Sensibilitatea sau certitudinea imediată a unui obiect exterior.
• Percepția sau confirmarea sensibilității.
• Înțelegerea sau sesizarea esențialului din obiecte.

Conștiința de sine

Omul ia cunoștință de el însuși prin opoziție față de lumea exterioară, conștiința de sine este intuiția "eului" ca persoană.

Rațiunea

Rațiunea este conștiința revenită la ea însăși din lumea transcendentală, în măsura în care devine interesată la observația naturii. Ea este expresia științei moderne, dorința de a descrie fenomenele și de a le descoperii legile.

Filozofia istoriei

După Hegel, rațiunea guvernează lumea și se realizează în istorie. Această raționalitate integrală a istoriei implică afirmarea că dezvoltarea se realizează în forma cea mai completă morala și libertatea. Obiectivul istoriei nu îl constituie indivizii în existența lor singulară, ci totalitatea poporului și spiritul său (Volksgeist). Evoluția dialectică a spiritului universal parvine în final la ideea de Stat, în care se găsesc reunite moravurile, arta și dreptul. Obiectivul istoriei este deci Statul și libertatea pe care el o realizează.

După moartea lui Hegel, discipolii lui s-au divizat în două tabere. Hegelianii de "dreapta" erau grupați în corpul universitar din Berlin și reprezentau conservatismul politic al epocii de restaurație după căderea lui Napoleon. "Stânga", cunoscută și ca "Tinerii Hegeliani", interpretau filozofia lui Hegel în sens revoluționar, preconizând ateismul în religie și democrația liberală în politică. Dintre aceștia sunt de menționat Bruno Bauer, Ludwig Feuerbach, Max Stirner și - mai ales - Karl Marx. La Marx, idealismul este transformat în materialism iar de la legile dialectice ale evoluției istorice se ajunge la ideologia luptei de clasă, la sfârșitul căreia nu mai regăsim spiritul întors la sine însuși, ci o societate comunistă lipsită de clase, presupusă liberă.

Ludwig Feuerbach

Ludwig Andreas Feuerbach (n. 28 iulie 1804, Landshut, Bavaria, Germania – d. 13 septembrie 1872, Nürnberg, Bavaria, Imperiul German) a fost un filosof german, al patrulea fiu al juristului Paul Johann Anselm Feuerbach.

Feuerbach a criticat idealismul heghelian, dominant în acea vreme în Germania, susținând că Georg Wilhelm Friedrich Hegel a răsturnat raportul real dintre „subiect“ și „predicat“, dintre existență și gândire, dintre natură și conștiință.

A restaurat materialismul, afirmând că natura e primordială în raport cu gândirea, că gândirea este un predicat (atribut) al omului și nu omul un predicat al gândirii (spiritului). În locul spiritului absolut, Feuerbach a pus, astfel, în centrul filozofiei natura și omul, conceput ca o parte a naturii. Materialismul antropologic, concepția despre om a lui Feuerbach au avut însă un caracter abstract și contemplativ, întrucât Feuerbach nu a putut înțelege esența socială a omului, precum și însemnătatea practicii, a activității materiale prin care omul transformă natura, transformându-se pe sine însuși.

Un loc deosebit în filozofia lui Feuerbach îl ocupă critica religiei. El interpretează religia (în speță religia creștină) ca o înstrăinare a omului de el însuși, ca o înstrăinare de către om a caracterelor sale esențiale (bunătatea, puterea, iubirea etc.), atribuite unei ființe transcendente imaginare (Dumnezeu). Risipirea acestei iluzii, instaurarea adevărului despre om, coborârea „iubirii“ din planul transcendent al religiei în planul real al vieții ar constitui, după Feuerbach, condiția eliberării omului. Dezvăluind „misterul“ idealismului hegelian și al religiei, Feuerbach a deschis calea pentru dezvăluirea „misterului“ lumii reale, cu alte cuvinte, pentru dezvăluirea contradicțiilor sociale reale care generează înstrăinarea ideologică și religioasă, problemă pe care, însă, el însuși nu a putut s-o rezolve. Karl Marx și Friedrich Engels au dat o înaltă apreciere materialismului lui Feuerbach; depășirea critică a materialismului său abstract și contemplativ a condiționat geneza concepției lui Marx.