Un rezumat al vieţii lui Dimitrie Cantemir...
Dimitrie Cantemir (1673 – 1723) a fost primul cărturar de formaţiune enciclopedică din cultura romînească, dar şi o personalitate marcantă a culturii şi ştiinţei europene.
S-a distins ca istoric, geograf, cartograf, filozof, şi-a adus contribuţia în muzică şi s-a preocupat de fizică şi matematică, scriindu-şi lucrările în română, latină, greacă şi rusă.
Primii cincisprezece ani de viaţă i-a trăit în casa părintească de la Iaşi, fiind educat de eruditul grec Ieremia Cacavela, luînd astfel cunoştinţă de curentul elen în cultura românească. Cu ajutorul dascălului său, şi nu numai, şi-a însuşit bine greaca şi latina, apoi şi slavona.
Aflîndu-se, cu unele întreruperi, în capitata otomană timp de 22 de ani (începînd cu 1693), el a studiat la Academia Patriarhiei, unde i-a cunoscut pe cei mai valoroşi profesori ai vremii. La Academie se studia cultura clasică greacă, latina, filozofia, medicina, geografia, matematica, fizica, logica – ştiinţele care în acea perioadă se includeau în cadru filozofiei.
Diplomaţii statelor occidentale – trimisul Franţei Châteauneul şi reprezentantul Olandei Coullier, au încurajat şi susţinut interesul tînărului moldovean faţă de literatura şi ştiinţa occidentală.
Primele opere ale lui Cantemir purtau un caracter filosofico-teologic. În 1698, la Iaşi, este publicată prima sa carte, scrisă în română şi greacă ,,Divanul”, mai urmază cîteva lucrări în care s-au tratat problemele filozofice, logice şi ale ştiinţelor naturii, ca ,,Metafizica”, ..Logica”, etc.
În 1704-1705 D.Cantemir scrie, în română, cea mai importantă carte literară a sa – ,,Istoria ieroglifică”. Ea prezintă într-un limbaj esopic, alegoric luptele pentru domnie între partidele boiereşti din Moldova şi Ţara Românească, prin multiplele sale contrase, această operă aparţine literaturii de inspiraţie barocă, larg răspîndită în Europa din acea de apus a medievalităţii.
Dimitrie Cantemir părăseşte pentru totdeauna capitala otomană , pentru a deveni domnitor al Moldovei în 1693 şi 1710-1711, ca apoi, după lupta de la Stănileşti, soldată cu victoria turcilor se retrage împreună cu armata lui Petru I în Rusia, unde rămâne până la sfârşitul vieţii, devenind aici, datorită cunoştiinţelor sale şi capacităşii sale politice, unul dintre sfetnicii ţarului. În 1714 este ales membru al Academiei din Berlin, la solicitarea căreia, în 1716, scrie ,,Descrierea Moldovei” – lucrare ce cuprinde compartimente de geografie, viaţă politică şi culturală. Lucrarea are în anexă o hartă a Moldovei, lucrată foarte meticulos.
În Rusia D,Cantemir scrie ,,Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor” în care este expusă concepţia originii latine a românilor, unitatea lor etnică şi continuitatea lor vieţuirea pe teritoriul fostei Dacii. O faimă europeană îi aduce lui Cantemir remarcabila sa operă ,,Istoria creşterii şi descreşterii Curţii Otomane”(1716), ea prezintă evenimentele Imperiului Otoman între anii 1300 – 1716.
Astfel, Dimitrie Cantemir s-a manifestat ca unul dintre cei mai mari savanţi umanişti europeni ai epocii de trecere de la medieval la modern...
* * *
Analiza concepţiei sale filosofice reliefează existenţa unei anumite evoluţii, determinată de ancorarea din ce în ce mai accentuată a gânditorului în mişcare social-politică de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi primele doua decenii ale secolului următor, ceea ce nu exclude existenţa unor idei comune întregii sale opere.
Pentru noi , oricît de mare ar fi mîndria acestei prezenţe universale, cel ce se odihneşte acum în cripta de la Trei Ierarhi din Iaşi a fost, înainte de toate, cea mai extraordinară sinteză românească a epocii, cel ce a rezumat în opera sa o istorie, o ţară, un popor, o cultură. Pentru N. Iorga, Dimitrie Cantemir înseamnă modul românesc de a fi în civilizaţia universală, iar pentru G.Călinescu – ,,prin Cantemir noi simbolizăm nivelul vechiulului cărturar român”. Dar, aşa cum tot N. Iorga arată într-o conferinţă, opera şi ideile lui Cantemir reprezintă cel mai evident document despre conştiinţa de sine a neamului românesc de pretutindeni la sfîrşitul veacului al XVII-lea şi începutul celui de-al XVIII-lea.
Cantemir este primul care se simte în faţa universului, a istoriei şi viitorului, purtătorul de cuvînt al tuturor românilor. Lui îi revine şi gloria de a fi făurit întîia noţiune menită să circumscrie această unitate, atunci cînd s-a apucat să scrie ,,Hronicul româno-moldo-vlahilor”. Fiind cunoscător profund al limbii româneşti, deşi a stat de mult departe de ţară, cunoştea şi culturile româneşti de dinaintea sa. Cantemir mai poseda o calitate ce-l făcea unic în vremea şi printre contemporanii săi: nimeni, nici cei mai luminaţi cărturari şi politicieni români ai vremii de atunci, nu mai aveau puterea în această conjunctură grea să mai străbată cu mintea ceaţa viitorului. Cea mai mare izbîndă a geniului lui Dimitrie Cantemir a fost această întoarcere a poporului său cu faţa către viitor.
„Prin Cantemir noi simbolizăm chipul vechiului cărturar român…” spunea G.Călinescu
Multă vreme au existat opinii greşite cu privire la formaţia lui Cantemir. S-a considerat că şederea lui atîţia ani departe de ţară, la Constantinopol, i-ar fi slăbit legăturile cu pămîntul natal şi cu roadele intelectuale ale conaţionalilor săi, că limba română care o scria în felul lui special nu-i era atît de familiară ca latina, dar se poate distinge în evoluţia sa o fază ,,mistică”, depăşită doar în ultima parte a vieţii sale, datorită contactului cu mediul de la curtea lui Petru cel Mare.
Dar cercetările din ultimul timp, în special ale lui Virgil Cândea asupra ,,Divanului” au pus în lumină două licruri foarte importante: extraordinara cunoaştere a limbii române de către Cantemir, să luăm în evidenţă faptul că el pleacă la Constantinopol în 1688, la vîrsta de 15 ani, cînd procesul de formare al bagajului lingvistic şi simţul limbii române sunt bine cristalizate; şi a doua că adînca lui iniţiere în operele predecisorilor săi ca a lui Miron Costin.
D.Cantemir nu a fost un copac fără rădăcini mari şi n-a fost nevoie de a-şi întinde coroana sub un soare străin ca să rodească, ci a fost sinteza totală, genială a culturii noastre vechi, el cunoştea întregul program de preocupări al cărturarilor înaintaşi. Cantemir avea în anii decisivi ai formaţiei sale mari tradiţii şi modele naţionale, pe care a ambiţionat să le egaleze şi să le depăşească, el s-a născut, ca şi Eminescu, într-o epocă de avînt al culturii naţionale, a găsit în jurul său cărţi însemnate, o limbă literară cristalizată. Doar lui i-a fost dat să sintetizeze şi să depăşească toate acestea, proiectat în întreaga dezvoltare a culturii româneşti de pînă la dînsul, ne apare a fi ca un fluviu uriaş ce absoarbe toate rîurile şi le contopeşte în cea mai vastă şi mai celebră, cea mai amplă creaţie românească a epocilor.
Cantemir este personalitatea de excepţională complexitate, în stare să refacă în dezvoltarea sa individuală drumul de secole şi tipologia intelectuală a unei culturi întregi, ducîndu-le pe culmi. El este, în acelaşi timp, teoretician al monarhiei autoritare ca Neagoe Basarab, panegerist fără rezerve al unui domn – tatăl său, Constantin Cantemir, denunţător vehement al boierilor hrăpăreţi purtînd nostalgia unei Moldove de basm, erudit cu uluitoare lectură de spirit modern şi universal, aventurier, poliglot şi vestit. Dar uneori chiar şi rău de gură, neocolind vorba slobodă. Opera sa ar însemna bilanţul a şapte secole de urcuş aneviois, dar neîntrerupt, al geniului creator românesc, de la pata albă pe harta spirituală a continentului, meritul său nu este doar pentru al sintetiza culminînd, ci şi de a făuri un prag nou al culturii noastre întregi, de la care ea să-şi ia avînt în viitor. Simbol al vechiului cărturar român – cum îl numea G.Călinescu – Cantemir se profitează ca un precursor, un deschizător de drumuri.
Într-o conferinţă despre Cantemir , Lucian Blaga scria: ,,...O domnie a casei Cantemir ar fi grăbit cel puţin o sută de ani renaşterea politică şi culturală a poporului român...”. cu intuiţia sa, Blaga a format un adevăr mai cuprinzător, pe care îl descoperim abia în ultima vreme. Dacă ar fi izbutit planul său de eliminare a Moldovei cu ajutorul Rusiei, mai ales el şi urmaşii săi ar fi reuşit, după aceea, să obţină respectarea Tratatului de la Luţk de către puternicul imperiu al ţarilor, Cantemir ar fi jucat pentru români rolul lui Petru cel Mare: de ctitor al istoriei lor moderne. Doborît însă de conjunctura politică, i-a rămas să-l joace doar pe al lui Leibniz şi Lomonosov.
Dramaticul şi strălucitul destin al cărturarului şi omului politic român Dimitrie Cantemir, cel ce se rînduieşte în perspectiva timpului printre marii europeni ca un geniu ce cu un secol mai înainte de Goethe a îmbiat, în creaţia sa, feeria Orientului afro-asiatic şi raţiunea, ironia şi umanismul european, ca un patriot în cel mai modern înţeles al noţiunii, într-un film care ţinteşte a fi mai mult decît o creaţie artistică în marginea datelor istoriei. O monografie cinematografică despre Dimitrie Cantemir reuşeşte să o lanseze Mihnea Gheorghiu.
În genere, concepţia filosofică a lui Dimitrie Cantemir este străbătută de o permanentă oscilatie între ortodoxism şi unele tendinţe înnoitoare în filosifie, cum ar fi realismul şi raţionalismul. În prima perioadă din activitate sa, mai ales în Imaginea tainică a ştiinţei sacre , scriitorul a fost puternic influenţat de teosofia Van Helmont. Asemena ganditorului flamand admite existenţa unei ştiinţe infuze , a cunoaşterii prin intuiţie supranaturală a lucrurilor şi a divinităţii. El se declară adeptul teoriilor despre elemente, arhei, blas etc. formulată de către Van Helmont, dar spre deosebire de acesta din urmă , Cantemir schiţează o expunere sistematică, unitară, deşi la prima vedere pare uniliniară.
Deosebind între metoda empirică şi cea raţională, filosoful va acorda prioritate metodei rationale: „numai în cunoaşterea raţionalaă şi universală aflăm o artă şi o stiinţă desăvârşită”. Filosoful român considere că omul, prin raţiunea sa, poate ajunge la cunoaşterea adevărului ; pe de altă parte, el susţinea că raţiunea poate cunoaşte adevărul numai procedând metodic, pornind de la inferioar la superior, „de la cele de pe pământ la cele din cer”.
Cu toate că preocupările pentru filozofie nu sunt de aceeaşi extensiune ca în prima perioadă a activităşii sale, în cea de a treia perioadă se observă totuşi o trecere a ideilor filosofice din ipostaza lor teoretică, generală, în cea de metodologie.
Cantemir era convins că filosofia, pentru a fi ca atare, trebuia sa se ocupe de cunoaşterea fiinţei din care şi prin care există.
După părerea profund umanistă a lui Dimitrie Cantemir, gloria unui popor este determinată de contribuţia sa la dezvoltarea civilizaţiei şi culturii, iar nu de numărul domnitorilor iluştrii şi de întinderea spaţiului geografic pe care îl ocupă.
În Hronicul el scria, surprinzând semnificaţie culturii, dar şi a ştiinţei şi a civilizaţiei pentru viaţa popoareler : „De iaste vreun neam mai mult decît altele să se cinstească, sau de mare nume şi preţ să să ţiă, nu numai singură vechimea lui, nu numai mulţimea şi lăţimea lui în toată, sau în cea mai multă şi mai mare a rătunzelei pământului paret destulă este… ce spre agonisita acestui titlu mai trebuiesc bunătăţile obiceinice, cunoştiinţa cinstii şi nevoinţa spre dânsa, învăţăturile şi vredniciile care singure numai cele proaste şi varvare obiceiuri a schimba şi de a strămuta pot…”( Hronicul p. 86)
Exponenţii scrisului istoric românesc au rămas fideli predecesorilor, în sensul păstrării conexiunii interpretarea istorică şi actualitatea politică, începând chiar cu apariţia primelor sinteze de istorie modernă românească. Astfel, A.D.Xenopol, autorul „Istoriei Românilor din Dacia Traiană”, formulează o judecată extrem de critică în legătură cu opţiunea politică a lui Dimitrie Cantemir de a se alătura ţarului Petru I al Rusiei, în războiul împotriva turcilor. Făcând o analiză post factum a expansionismului rusesc, congruentă cu starea de spirit a românilor de la jumătatea secolului al XIX-lea, istoricul ajunge să salute înfrângerea ruşilor ca pe mijloc de salvare a românilor de la deznaţionalizare şi asimilare în universalismul guvernat de ţarul de la Sankt Petersburg. Nicolae Iorga s-a menţinut în aprecierile sale privitoare la Cantemir pe aceaşi poziţie, adăugând însă şi o solidă critică a operei ştiinţifice şi literare a domnitorului, considerată o expresie a partizanatului politic şi a unei documentaţii sumare sau tendenţioase.
Revanşa lui Dimitrie Cantemir ca percepţie istoriografică a survenit în anii 1950, în condiţiile în care paradigmele proletcultiste postulate de Roller privilegiau momentele de apropiere între români şi ruşi. Dacă pe alte planuri, această etapă istoriografică a însemnat un regres ştiinţific evident chiar şi pentru autorii marxişti, reevaluarea momentului Cantemir a fost unul din puţinele câştiguri, iar când docmatismul a făcut loc măcar în parte unor abordări ştiinţifice, exegeza medievistă şi cea literară a propus noi perspective asupra vieţii şi activităţii acestui personaj fascinant, produs al sintezei culturale între Orient şi Occident, înfiripate la începuturile Epocii Luminilor. Din acei ani dificili pentru scrisul românesc datează monografia lui P.P.Panaitescu, urmată de consideraţii asupra scrisului cantemirian datorate unor autori de talia lui Virgil Cândea şi Alexandru Duţu, care au propus încadrarea sa în curentul Umanismului sud-est European.
Dacă dimensiunea sa culturală a continuat să fie exploatată, iar studiul aprofundat al scrierilor de maturitate dovedesc tangenţe cu preiluminismul, conduita sa politică l-a făcut dificil de asimilat pentru istoriografia ultimilor ani ai regimului comunist, revenită la vechile stereotipii antiruseşti. În mentalul public de atunci, dar şi de acum, cosmopolitul Cantemir este contrapus adversarului său din epocă, martirul şi patriotul român Constantin Brâncoveanu, cel care nu a riscat viitorul ţării sale şi nu a răspuns chemării la luptă a ţarului. Avem de-a face cu primul caz în care un episod al luptei antiotomane a românilor, atât de apreciată în alte ocazii, este evocat cu mefienţă, deoarece deoarece simbolistica tiranicei îmbrăţişări a ţarului continuă să fie percepută ca mai ameninţătoare decât realitatea prestaţiilor economice şi subordonării politice faţă de sultan.
Editarea, în limba românp, a scrierilor lui Dimitrie Cantemir a fost una dintre primele preocupări ale Academiei Române şi, de-a lungul anilor, lucrările acestui domnitor şi mare cărturar moldav rămân un izvor de cunoaştere şi înţelepciune. De personalitatea lui... s-a interesat Voltaire, care, se presupune, intenţiona să scrie un studiu despre « marele şi ciudatul domn al Moldovei ».
Ce spune astăzi opera lui Dimitrie Cantemir? Cam tot ce a spus şi o va face şi de acum înainte celor interesaţi să scormonească între cele ale trecutului pe cele care, sub alte forme, apar ca noi şi să "guste" farmecul cuvintelor împovărate de tâlcuri. Din ele ne-am putea dumiri ce s-ar cuveni făcut şi ne este îngăduit să sperăm.
Bibliografie:
Istoria filosofiei româneşti