Renè Descartes gândind că nu poate fi sigur de nimic ,descoperă că poate totuși fi sigur de faptul că se îndoiește .Rene Descartes se recunoaște ca res cogitans ,substanță gânditoare ,care gândește și există,pentru a exista nu depinde de corp și nici de simțuri ,fiindcă în acest moment nu știe nimic despre acestea. În acest stadiu al discursului ,Descartes încă nu știe nimic despre existență lui sau nu a lumii materiale ,inclusiv despre trupul său .Pentru Descartes ,eul este o substanță al cărei atribut sau natură esențială este gândul și ale cărei proprietăți sau modificări ale acestui atribut ,modurile sunt diferite forme ale gândirii:voința ,senzația ,întelegerea ,îndoiala.Conceptul de Dumnezeu joacă un rol important în metafizica lui Rene Descartes.Filosoful este recunoscut pentru argumente originale care speră să dovedească existența lui Dumnezeu .Descartes este de părere că ideea ființei perfecte este sădită în conștiință noastră . Altă dovadă a lui Descartes este că eul nostru gândește ideea de Dumnezeu .După ce gândirea a cercetat diversele idei pe care le are în sine ,identifică o ființă atot puternică și extrem de perfectă .Prejudecățile îi impiedică pe cei mai mulți să cunoască necesitatea de a fi a lui Dumnezeu .Gândirii nu i -ar fi greu să se convingă ,dacă s -ar elibera de prejudecăți ,dar de vreme ce suntem obișnuiți să distingem esența de existența și pentru că putem presupune după plac o mulțime de idei despre lucruri și care poate nu au existat ,câtă vreme nu ne înălțăm spiritul la contemplarea acestei ființe perfecte ,se poate întimpla să ne îndoim de ideea pe care o avem despre ea.
Putem demonstra că dumnezeu există !
La fel, deoarece găsim în noi ideea de Dumnezeu, sau a unei ființe întru totul perfecte, putem cerceta cauza care face ca această idee să fie în noi; însă după ce am socotit cu atenție cât de imense sunt perfecțiunile pe care ni le prezintă, suntem constrânși să mărturisim că nu am putea să le atribuim decât unei ființe foarte perfecte, adică unui Dumnezeu, care există cu adevărat, sau care este, pentru că e evident, nu numai prin lumina naturală, că neantul nu poate fi autor a ceea ce este, și că cel mai perfect nu ar putea fi o urmare și o dependență, a ceva mai puțin perfect, ci pentru că (vedem totodată, prin mijlocirea a chiar acestei lumini, că) e cu neputință să avem ideea sau imaginea a ceva, orice ar fi, dacă nu se află în noi, sau altundeva, un original care să cuprindă într-adevăr toate perfecțiunile care ne sunt reprezentate astfel; însă cum știm că (suntem supuși la multe greșeli, și că) nu posedăm aceste perfecțiuni extreme despre care avem idee, trebuie să conchidem că ele se găsesc într-o natură care este diferită de a noastră, și perfectă , adică aceea care e Dumnezeu, sau cel puțin că au fost cândva în acesta, (iar din faptul că erau infinite) urmează că încă mai sunt.
Doar durata vieții noastre este de ajuns pentru a demonstra existența lui Dumnezeu .Reflectând la ideea pe care o avem despre Dumnezeu ,vedem că este etern ,atotputernic ,izvor al întregului adevăr și al binelui ,creator al tuturor lucrurilor.Descartes afirmă necesitatea cunoașterii esenței unui lucru ,pentru a putea trece la afirmarea existenței lui ,totuși ,acest principiu se aplică doar lucrurilor materiale,pentru a demonstra existența lor .În ceea ce privește existența eului “Eu sunt ,eu exist “ și existența lui Dumnezeu ,”Dumnezeu există “esența și existența sunt rezolvate în paralel ,prin același procedeu care vizează precizarea ideii înnăscute ,iar ,pe de altă parte ,se constituie într -o dovadă a existenței omului ca substanță cugetătoare ,respectiv a lui Dumnezeu ,ca ființă perfectă și infinită.
Ontologia
Substanta suprema sau Dumnezeu
Din punct de vedere general-filosofic, Descartes afirma un monism substantialist de tip deist. el admite o substanta suprema, Dumnezeu. Sustine ca substanta suprema este perfecta si, ca atare, exista prin sine insusi, adica isi este propria cauza. Depinzand numai de sine, Dumnezeu poseda o libertate absoluta, fiind singura fiinta pe deplin libera. asadar, in sensul ei cel mai general, libertatea inseamna afirmarea a ceva prin sine, independent.
In configuratia ontologiei sale, Descartes trece de la monismul deist la dualism. el sustine ca Dumnezeu a creat doua substante secunde, independente una de alta: res extensa (lucrul intins) si res cogitans (lucrul cugetator).
Res extensa si lumea fizica
Pin res extensa Descartes explica lumea fenomenelor fizice. El sustine ca Dumnezeu a creat res extensa ca lume haotica, i-a stabilit legi si i-a dat un prim impuls, fara sa mai intervina ulterior in dezvoltarea ei.
Substanta intinsa sau natura corporala este identificata de Descartes cu intinderea. altfel spus intinderea este o substanta materiala, adica nu are nevoie de altceva ca sa existe, decat de Dumnezeu. Rezulta ca Descartes, spre deosebire de Locke, intelege substanta materiala ca fiind totuna cu esenta lucrurilor.
Identificand materia cu intinderea, Descartes o identifica cu corpul in genere si o diferentiaza de corpurile individuale. Astfel materia, ca intindere in genere sau ca corp in genere, este unica si indestructibila, in timp ce corpurile individuale sunt multiple si perisabile. Fiind unica, este si unitara, adica este la fel in toate partile ei. Este tot una cu plinul si exclude vidul absolut.
Descartes considera ca alaturi, dar nu independent de materie, o alta dimensiune fundamentala a lucrurilor este miscarea.
Potrivit lui Descartes, miscarea este, ca si materia, o substanta secunda pentru ca isi are izvorul in Dumnezeu. Fiind o astfel de substanta, miscarea este invariabila, astfel ca, intreaga cantitate de miscare se conserva.
Res cogitans si lumea psihica
Spre deosebire de res extensa, care este unica, res cogitans este multipla. Astfel, Dumnezeu a creat o pluralitate de substante cugetatoare, care sunt sufletele umane individuale. In opozitie cu corpul intins si necugetator, sufletul este cugetator si neintins. Atat prin calitatea sa de substanta, cat si prin faptul ca este neintins, si deci indivizibil, sufletul individual este si nemuritor. Cele doua entitati exista independent, de sine statator. Totusi, in cursul vietii corpul si sufletul uman intretin o anumita conexiune.
Descartes intelege continutul sufletului ca lucru cugetator, cogito-ul, fie in sens larg, fie in sens restrans.
In sens larg, res cogitans este sufletul cu principalele sale facultati sau atribute si anume: gandirea, vointa, imaginatia si simtirea. Astfel Descartes arata ca se poate indoi cu privire la lucrurile pe care si le imagineaza sau pe care le simte, dar e cert faptul ca isi imagineaza si simte. In acest sens, al certitudinii rationale, el admite ca facultatea de a imagina „exista intr-adevar, si face parte din cugetarea mea”, la fel cum faptul de a simti nu este altul decat al cugetarii.
In sens restrans, Descartes sustine ca sufletul cugetator nu cuprinde simtirea si imaginatia decat ca moduri. Astfel, el considera ca actele de a simti sunt, in realitate, incerte. La fel, imaginatia depinde de lucrurile materiale, caci se exercita in legatura cu ele. Asadar, in sens restrans, sufletul cugetator este prin excelenta gandire si vointa.
Cele doua acceptii ale cogito-ului cartezian nu se exclud.
- Prima arata ca sufletul cuprinde doua facultati diferite.
- A doua reafirma diferentele dintre facultatile sufletesti si le accentueaza, mergand pana la a conchide ca simtirea si imaginatia sunt secundare si eliminabile din sfera cugetarii. Mai precis se sustine ca unitatea sufletului este asigurata de primatul gandirii, caci acesta este intrucatva prezenta si in actele sensibile si in cele imaginative.
Prin conceptia sa despre lucrul cugetator, Descartes identifica esenta sufletului cu gandirea si vointa rationala. Aceasta conceptie este rationalist-moderata.
- Rationalistaprin teza primatului gandirii si vointei rationale asupra celorlalte acte psihice.
- ModerataIntrucat sustine ca intelegerea si dominarea rational-voluntara a diferitelor acte psihice nu sacrifica specificitatea acestora.
Descartes nu confunda insa sufletul, ca substanta, cu gandirea.