Pin It

Tema morala este una dintre cele mai vechi teme ale filosofiei. Ea a fost si este constitutiva naturii umane, iar constiinta de sine a omului s-a constituit, înainte de toate, în jurul valorilor morale. Este suficient sa aducem ca argument unul dintre cele mai vechi documente istorice, Biblia, în care pacatul originar, care a dus la raspândirea omului în lume si la devenirea lui istorica, s-a savârsit tocmai prin accesul acestuia la cunoasterea binelui si raului. De altfel, primele judecati de valoare morala au aparut în strânsa legatura cu doctrinele religioase ale începutului istoriei si au ramas pâna astazi componente majore ale religiozitatii si, totodata, surse importante pentru constituirea doctrinelor morale.                                                                

Primele idei sistematizate despre morala în afara unor sisteme religioase au aparut în filosofia greaca presocratica. Presocraticii identificau morala cu virtutea, cu viata în armonie cu natura, cu universul, fiind prin excelenta adeptii unei morale individualiste si cosmogonice.                 

Realizând marea rasturnare epistemologica a filosofiei grecesti, prin întoarcerea cugetarii filosofice spre om, Socrate pune la baza moralitatii ratiunea ca virtute, realizând o ierarhie valorica asupra careia se vor opri numerosi alti filosofi ai antichitatii:                                         

  • ÎNŢELEPCIUNEA                                                                 
  • CURAJUL                                                                    
  • CUMPĂTAREA                                                                                       
  • DREPTATEA                                                                                  

Preluând liniile de cercetare filosofica ale lui Socrate, eroul dialogurilor sale, Platon considera ca morala exista în viata oamenilor în baza unor prescriptii sub forma virtutilor, constituite dupa principiile rational, volitional si sensibil proprii naturii umane, dar apartinând societatii ca un "dat" al universului. Platon a gândit etica drept o stiinta a organizarii rationale a societatii, ierarhia valorilor morale stabilita de acesta fiind:          DREPTATEA                                                                                            

  • ÎNŢELEPCIUNEA                                                                          
  • CURAJUL                                                                                                
  • CUMPĂTAREA                                                                    

Pentru Aristotel, morala este produsul unui raport social, prin care se asigura cultivarea unor virtuti confirmate social, apoi traite constient. Aristotel a formulat pentru prima data ideea libertatii de a alege, dar nu ca un atribut înnasut al individului, ci ca relatie sociala.                                           

La fel ca predecesorii sai, si Aristotel are un punct de vedere cu privire la ierarhia valorilor. În conceptia sa, primordiala este dreptatea, care genereaza raporturile individului cu societatea, în timp ce întelepciunea, curajul si cumpatarea determina raportul individului cu sine.                                                                                            

Odata cu apusul carierei politice a lui Alexandru Macedon, stapânul celui mai mare imperiu din istorie, dar si ucenic în ale întelepciunii al lui Aristotel, filosofia intra în ceea ce s-a denumit perioada elenistica. Preocuparile pentru soarta fiintei umane, tot mai amenintata de desele prabusiri ale ordinii sociale, trec de la nivelul trairilor autentice la nivelul filosofarii, astfel ca se cristalizeaza doua curente etice majore, care vor influenta îndeosebi filosofia clasica: epicurianismul (hedonismul), pentru care scopul fundamental al omului este fericirea, si stoicismul, pentru care omul nu poate urmari alt tel în viata, decât virtutea, sau practica datoriei. Începând cu anul 529 d.Chr., cînd împaratul imperiului roman, Justinian, a interzis religiile pagâne, în favoarea "Bisericii catolice si apostolice si a credintei ortodoxe", filosofia clasica a antichitatii este îngenuncheata, fiind interzisa, ca religie pagâna. Cele doua curente filosofice medievale, patristica si scolastica, dezvolta o noua morala, la baza careia stau perceptele crestine. Marii filosofi ai antichitatii, îndeosebi Platon si Aristotel vor fi reinterpretati de pe pozitiile crestinismului, fara ca valorile morale promovate de acestia sa-si gaseasca, în vreun fel, continuitatea. Epoca moderna cunoaste o mare varietate de interpretari ale moralei. Unele se înscriu în continuarea conceptiilor religioase, unele îl redescopera pe Platon, altele interpreteaza morala de pe pozitii psihilogice sau biologice.                                                                                                

Cele doua curente majore ale epocii moderne, rationalismul si empirismul se manifesta, ca atare, si în etica, de o parte Descartes si Spinoza ducând ideile etice spre un rationalism extrem ( bazate pe cunoasterea adevarului, la Descartes, respectiv pe cunoasterea lui Dumnezeu, la Spinoza), de cealalta parte Hume si Locke, deducând regulile morale din experienta si obisnuinta.                                                                                       

O perspectiva aparte au realizat materialistii francezi ai secolului al XVIII-lea, care explicau morala de pe pozitiile stiintelor naturii.               

Meritul constituirii unei etici robuste, bine conturata în peisajul filosofic, apartine filosofiei clasice germane, reprezentate de marile repere ale filosofiei din toate timpurile, Immanuel Kant si Georg Wilhelm Friedrich Hegel. Acastia s-au constituit în critici nemilosi ai naturalismului, revenind la rationalism si punând bazele eticii ca disciplina filosofica autentica.                                                                                            

Immanuel Kant realizeaza, în "Scrieri moral-politice", în "Întemeierea metafizicii moravurilor" si mai ales în celebra sa lucrare "Critica ratiunii practice" o imagine de mare profunzime a eticii dominata de imperiul datoriei, exprimata sub forma imperativului categoric si a unitatii dintre libertatea vointei si Legea morala.                                                      

G.W.F. Hegel considera moralitatea ca factor constitutiv al statului, la nivel individual manifestându-se doar trebuinte. Acestea sunt cele care determina respectul pentru lege. Normele morale, dupa Hegel, sunt impuse de specificul corporatist al societatii civile, având ca scop buna functionare a acesteia.                                                                                                         

Cele doua mari directii postclasice, neokantianismul si neohegelianismul au deschis drumul filosofiei contemporane spre o mare diversitate de curente etice, începând cu reprezentantii scolii neokantiene de la Baden si continuând cu mari curente filosofice: neopozitivismul, utilitarismul si pragmatismul, existentialismul, filosofia analitica etc.  Lucrarea "Valorile si adevarul moral" propune un inventar al principalelor directii prezente în peisajul contemporan al eticii de factura anglo-saxona, scrisa în limbajul filosofiei analitice, cu accent îndeosebi pe studii de metaetica, sau, cum se exprima autorul, "etica de ordinul doi"     (1, p. 242). Prezentam, în cele ce urmeaza, doua modele de inventar al curentelor etice. Unul diacronic, care tine seama de istorie, si unul sincronic, dupa tabla de materii a lucrarii lui Valentin Muresan. Primul surprinde întreaga evolutie a eticii, din antichitate pâna astazi; este realizat cu o mai mare aproximare, dar si cu o mai mare putere de cuprindere; al doilea surprinde tabloul eticii contemporane, în care punctele de vedere sunt mai precis si mai nuantat delimitate si în care este de observat absenta filosofiei de inspiratie latina, mai putin aplecata spre problemele contemporane ale moralei si mai mult preocupata de analize si interpretari ale filosofiei antice si clasice.Valoarea celor doua modele este orientativa. Nu exista analogii sau corespondente între ele, nici macar pe segmentul contemporan. O imagine de ansamblu asupra eticii este posibila numai prin examinarea ambelor modele, în continutul si structura lor intima.                                                      

A.     MODELUL ISTORIC AL CURENTELOR ETICE                    

1.      Etica religioasa                                                                        

2.      Hedonismul                                                                                      

3.      Eudemonismul                                                                           

4.      Naturalismul                                                                                    

5.      Etica datoriei (deontologismul)                                                        

6.      Individualismul (existentialismul)                                           

7.      Pragmatismul (utilitarismul, consecintionalismul)                                   

B.     MODELUL CURENTELOR ETICE CONTEMPORANE         

1.      Naturalismul                                                                                        

2.      Intuitionismul                                                                         

3.      Emotivismul                                                                                            

4.      Prescriptivismul                                                                                    

5.      Proiectivismul                                                                                  

6.      Realizationismul                                                                        

7.      Realismul

Daca în privinta modelului istoric, explcatiile date evolutiei curentelor etice este satisfacatoare pentru identificarea principalelor idei vehiculate de acestea, în legatura cu modelul propus de V. Muresan sunt necesare câteva propozitii de identificare, lasând la dispozitia celor care studiaza etica patrunderea în universul explicativ al fiecarui curent etic, cu ajutorul textelor propuse de autor.                                                                                         

Vom folosi, pentru aceasta, aprecierile facute de J.R, Lucas în Cuvântul înainte la cartea lui V. Muresan.                                                             

Naturalismul este caracterizat de J.R.Lucas ca un transfer al schemei explicative proprii stiintelor naturii, drept pentru care "parea inevitabil ca moralitatea sa fie si ea adaptata acestei scheme explicative generale iar conceptele noastre de "bun" si "trebuie" sa fie explicate în termeni naturalisti, ca tot ceea ce asigura supravietuirea speciei (Spencer), sau ca tot ceea ce asigura fericirea cea mai mare pentru cei mai multi (J.S. Mill). Naturalismul explica fenomenul moralitatii, dar el nu da nici o explicatie valorii, obligatiei, deliberarii, alegerii sau judecatii de valoare; toate acestea nu sunt decât epifenomene, care nu trebuie luate prea în serios de cei ce urmaresc sa înteleaga cursul real al evenimentelor." (1. P. 8)                           

Respingând naturalismul ca model explicativ al moralitatii, Intuitionismul considera ca binele nu este o calitate naturala, ci una nenaturala, pe care o percepem prin intuitie, fapt pentru care atât Moore, cât si Pritchard si Ross sustin ca nu ne pot spune care e definitia binelui sau care sunt criteriile dupa care ceva este bun.                                                                          

În ce priveste emotivismul, considerat de aceeasi factura cu subiectivismul si expresivismul, acesta se caracterizeaza prin pozitia potrivit careia "limbajul moral nu poarta un înteles cognitiv obiectiv-valabil, ci spune doar care sunt opiniile vorbitorului". (1, p. 9) Sursa acestor opinii este emotia vorbitorului în fata faptului moral sau imoral.                          

Prescriptivismul, asa cum rezulta intuitiv si din denumirea data acestui curent, sustine ca "specificul discursului evaluativ e, esentialmente, orientarea actiunilor"(1, p. 9), fapt pentru care si discursul etic trebuie înteles ca unul prescriptiv, de orientare a actiunii oamenilor, astfel încât acestea sa fie moralmente corecte.                                                                                   

Proiectivismul readuce în discutie necesutatea obiectivitatii valorilor cu care opereaza etica, dar punctul de vedere al lui Makie este acela ca, în realitate, asemenea valori nu exista, drept pentru care discursul moral e bazat pe o neîntelegere. Doua sunt argumentele sale, în acest sens: primul, acela ca daca ar exista, totusi, valorile morale ar fi "stranii" si deci discursul evaluativ moral nu poate fi obiectiv; al doilea, faptul ca în domeniul moralei nu se poate realiza un acord convingator.                                       

Realizationismul pune priblema unitatii si corelatiei dintre valoare, înseleasa ca "unitare organica" si sens, ca disponibilitate spre depasirea limitelor, a granitelor .                                                                                     Semnificatia cotiturii post-lingvistice în etica, inaugurata de Bernard Williams, o constituie parasirea dezbaterilor metaetice proprii filosofiei analitice si "revenirea în prim-plan a problemelor de ordinul întâi". (1, p. 244) Este perioada în care s-au afirmat sau dezvoltat teorii etice semnificative cum sint utilitarismul, consecventialismul, deontologismul, teoria virtutilor, teoria drepturilor, precum si o serie de teorii în domeniul eticii aplicate.     

Realismul moral este o tema prin care se continua traditia metaetica, asupra careia se opreste studiul lui Sayre-McCord , publicat în cartea lui V. Muresan. În acest studiu se propune o harta a realismului etic cuprinzînd doua modele care se interpatrund , numite "teorii ale erorii", respectiv "teorii ale succesului", din primul model facând perte non-cognitivismul, iar din al doilea obiectivismul, intersubiectivismul, subiectivismul si cognitivismul. Toate aceste teorii sondeaza conditiile de adevar ale propozitiilor etice.  Un alt studiu, cel al lui David Brink, nepublicat în limba româna, dar analizat de V. Muresan, propune o clasificare tripartita a teoriilor din aceasta categorie: realismul moral, nihilismul, si constructivismul.                      

Asa cum rezulta din cele de mai sus, tabloul curentelor etice este deosebit de bogat; el este în continua expansiune, noi teme etice venind sa-l completeze, pe masura cresterii complexitatii vietii si activitatii oamenilor si a relatiilor dintre acestia. Privind acest tablou, precum si numarul deosebit de mare de filosofi care-l populeaza, întelegem ca este pe deplin justificata afirmatia potrivit careia etica este o disciplina filosofica si stiintifica cu un statut bine consolidat în lumea ideilor si a practicii sociale.

Bibliografie:  

  1. Valorile si adevarul moral, Selectie, traducere si note de Valentin Muresan; Editura Alternative, 1995.                                                   
  2. Nicolae Bellu, Morala în existenta umana, Editura Politica, Bucuresti, 1989, p. 50-63                                                                  
  3. J.S. Mill, Utilitarismul, Editura Alternative, 1994.                     
  4. Teorii ale dreptatii, Editie îngrijita de Adrian Miroiu, Editura Alternative, 1996.                                                                                     
  5. A. Macintyre, Tratat de morala. Dupa virtute, Editura Humanitas, Bucuresti, 1998, p. 62-101.                                                                
  6. T. Catineanu, Elemente de etica, vol. I, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1982, p.24-60, 77-85.                                                                        
  7. V. Macoviciuc, Probleme de etica, în Filosofie, manual pentru licee si scoli normale, Editura Didactica si pedagogica R.A., 1992, p. 207-223.
  8. Didier Julia, Dictionar de filosofie, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1996, p. 103, 217-219.                                                         
  9. Dictionar de filosofie, Editura Politica, Bucuresti, 1978, p. 246-247.
  10. C. Lazar, Autoritate si deontologie, Editura Licorna, 1999, p. 38-60