Pin It

Concepţia despre lume şi caracterul ei social-istoric. Filozofia este una din principalele forme a manifestării spiritului uman, conştiinţei umame. Ea este teoria despre lume şi om în unitatea lor dialectică. Denumirea filozofiei provine de la cuvintele din limba greacă phileo – dragoste şi sophos – înşelepciune, ce înseamnă iubire de înţelepciune. Filozofia este modul spiritual-practic de asimilare a lumii. Omul în viaţa şi activitatea sa foloseşte mai multe moduri de asimilare a lumii. Practica ne dă folosul, cunoaşterea ştiinţifică ne dă adevărul, estetica reflectă realitatea prin frumos, morala prin bine, virtute, religia – prin credinţă ect. Toate aceste modalităţi se reflectă prin formele conştiinţei sociale. Filozofia reflectă realitatea prin înţelepciune (cunoştinţe veşnic adevărate ce au o valoare netrecătoare).

Fiecare ştiinţă concretă studiază o latură, un aspect a lumii înconjurătoare. Filozofia se bazează pe ştiinţele concrete, generalizează rezultatele lor pentru a evidenţia cele mai generale legităţi. După expresia savantului norvegian Thor Heyerdahl specialiştii se limitează pentru a se îngropa tot mai adînc şi adînc pînă cînd nu se văd unul pe altul din gropile sale. Iar rezultatele ei le aşează cu grijă deasupra. Deci trebuie încă un specialist, care nu ajungea pînă acum, care nu se coboară după savanţi în gropile lor, dar rămîne deasupra şi uneşte într-un tot întreg rezultatele lor diferite. Asemenea este şi filozofia, care generalizează cunoştinţe din diferite domenii ale activităţii umane şi formează o concepţie generală despre lume.

În acelaşi timp filozofia este o disciplină specifică. Ea nu se orientează nemijlocit la schimbarea lucrurilor, la transformarea naturii, dar se adresează omului însăşi, reorganizează mentalitatea lui, îi ajută să înţeleagă locul lui în natură şi societate şi prin aceasta de a schimba realitatea. Filozofia este instrumentul principal de perfecţionare a omului şi vieţii sociale. Ea se ocupă cu aşa probleme care se referă la lume în întregime, care ne dau posibilitatea de a înţelege ce prezintă lumea, care-i esenţa ei, ce prezintă omul, care-i locul lui în lume, ce prezintă viaţa, fericirea, dragostea. Aceste probleme au un caracter general-uman şi se întîlnesc practic în activitatea tuturor oamenilor şi se mai numesc conceptuale. Filozofia se ocupă cu formarea concepţiei despre lume la oameni.

Concepţia despre lume este totalitatea de idei despre lume în întregime, despre om, locul lui în această lume, este totalitatea de cunoştinţe despre natură, societate şi om şi raportullui faţă de această lume. Concepţia despre lume este baza tabloului general al lumii şi ne dă cunoştinţe generalizate despre coţinutul, structura, esenţa şi legităţile apariţiei şi dezvoltării lumii înconjurătoare. Ştiinţa cu ajutorul cunoştinţelor formează tabloul lumii, filozofia este exprimarea teoretică a concepţiei despre lume unde tabloul lumii este numai o amprentă, un moment al realităţii indiferent către om. Concepţia despre lume in afară de tabloul lumii exprimă şi atitudunea omului faţă de acestă lume. Filozofia este nucleul concepţiei despre lume.

Concepţia despre lume  constă din totalitatea de diferite cunoştinţe (ştiinţifice, politice, juridice, etice, estetice, ateiste şi religioase, filozofice ş.a.), convingeri, principii a cunoaşterii şi activităţii, orientări valorice. Avînd aşa cunoştinţe despre lume în întregime şi locul său în ea, omul organizează activitatea sa şi determină scopurile sale în dependenţă de concepţia despre lume. Omul realizează activitatea sa în dependenţă de reprezentările lui despre bine şi rău, datorie, idealuri, care la rîndul lor depind de cunoştinîe despre sine, natură şi societate. Pentru individ ea este ca un orientir în lumea asta extrem de complicată. În societate există diferite concepţii despre lume. Însă orice concepţie trebuie să răspundă la următoarele întrebări: Ce prezintă lumea înconjurătoare? Pentru ce noi trăim? Cum trbuie să trăim? Fiecare om nu numai că trebuie să aibă o concepţie despre lume, dar ea trebuie să fie bine argumentată şi fundamantată. Fundamentarea concepţiei despre lume şi este filozofie. Filozofia este şi nucleul concepţiei despre lume şi procesul de formare a ei. În aspectul istoric deosebim următoarele concepţii despre lume: mitologică, religioasă şi filozofico-ştiinţifică.

Concepţia mitologică este cea mai veche, era caracteristică pentru oamenii  din comuna primitivă ca unica formă a conştiinţei sociale. Ea era o modalitate specifică de înţelegere şi explicare a realităţii. În concepţia mitologică nu există diferenţiere clară dintre om şi natură, gîndire şi realitate, ideal şi material, obiectiv şi subiectiv, lipseşte cauzalitatea, era totul contopit, nedezmembrat. Capacităţile şi însuşirile sale omul le atribuia realităţii. Lumea era însufleţită, antropomorfizată, iar omul – zoomorfizat.

Concepţia mitologică includea în sine diferite cunoştinţe primitive, credinţe şi mituri nesistematizate. Miturile erau principalele modalităţi de explicare a realităţii, serveau ca paradigme a activităţii umane. Mitul este o legendă, o povestire, o istorie sacră despre apariţia lumii şi fenomenelor naturii, zeilor şi eroilor. Mitul descoperă o taină, arată careva forţe supranaturale care aveau o comportare exemplară. Miturile sunt nişte evenimente care niciodată nu s-au întîmplat, dar permanent au loc. Ele sunt metafore a ceea ce este imposibil de a explica cumva.

Deosebim următoarele mituri: despre animale, despre fenomenele cereşti, cosmogonice şi antropogonice, despre sfîrşitul lumii, moarte, marele potop, despre zămîslirea neprihănită, despre zeii murind şi înviind ş.a. Miturile se transmiteau din generaţie în generaţie şi trebuia strict executate. După o legendă, sufletele strămoşilor strict supravegheau executarea miturilor şi aspru pedepseau pentru încălcarea poruncilor strămoşilor. Chiar şi în societatea contemporană se întîlnesc fragmente  din diferite mituri, sau mituri întregi (spre exemplu, mituri politice). Concepţia mitologică îndeplinea mai multe funcţii, asigura succesiunea spirituală a generaţiilor, cosolida un anumit sistem de valori, menţineau un anumit comportament în societate.

Concepţia religioasă apare pe baza celei mitologice, generalizează diferite mituri şi credinţe primitive formulînd o teorie integrală despre toată realitatea. Ea reesă din dedublarea lumii în două părţi: naturală şi supranaturală. Specific pentru această concepţie este nu numai admiterea existenţei unei forţe supranaturale, dar şi atribuirea ei unui sens specific: că lumea supranaturală este adevărata lume, că ea este primordială şi determină lumea naturală şi socială.  Lumea supranaturală, ori divină, dirigează cu dezvoltarea naturii, vieţii umane. Toate fenomenele şi procesele realităţii erau explicate de pe poziţiile acestei concepţii.

Concepţia filozofico-ştiinţifică este generată de mai multe necesităţi umane şi tipuri de activitate. Ea se formează pe baza generalizării diferitor cunoştinţe ştiinţifice, formelor activităţii spirituale şi practice. Spre deosebire de concepţia religioasă concepţia filozofică se formează cu ajutorul teoriilor şi noţiunilor respective, argumentelor şi demonstraţiilor logice. Dacă pentru concepţia religioasă e specific credinţa oarbă şi imposibilitatea demonstrării adevărurilor religioase, atunci pentru concepţia filozofică e caracteristic demonstrarea logică. Concepţia filozofico-stiinţifică ca sistem de cunoştinţe, principii şi convingeri despre lume, om şi interacţiunea lor este in acelaşi timp metodologia transformării naturii, societăţii şi lumii spirituale a omului. Concepţia filozofică are obiectul său nu atît lumea ca atare, cît sensul existenţei omului în lume.

Problema fundamentală a filosofiei - raportul dintre gîndire şi existenţă, conştiinţă şi materie. Lumea înconjurătoare prezintă o totalitate de procese şi fenomene materiale şi spirituale. P.f. este problema priorităţii unei laturi din conexiunea material şi spiritual. Această problemă este fundamentală fiindcă fără precizarea raportului dintre material şi spiritual nu poate exista nici un fel de filosofare, nici o filosofie adevărată. Toate celelalte probleme (ontologice, gnoseologice, etice ş.a.) devin filosofice numai dacă le privim prin prisma problemei fundamentale. În dependenţă de rezolvarea  P.f. se rezolvă şi celelalte probleme filozofice.

Problema fundamentală avea diferită formulare pe parcursul istoriei. În antichitate ea se formula ca raportul dintre eu şi nou-eu, om şi lume, om şi cosmos. În epoca medievală ea se formula ca raportul dintre trup şi suflet, natural şi supranatural. F.Bacon socotea că problema fundamentală este problema dominaţiei omului asupra naturii prin diferite invenţii. Pentru Helveţius problema fundamentală este problema fericirii omeneşti, iar pentru J.J.Russo este problema inegalităţii sociale şi căile depăşirii ei. A,Camus avea în vedere sub problema fundamentală problema sensului vieţii, problema sinuciderii. Filosoful romîn Lucian Blaga socotea că problema fundamentală este Universul ca tot întreg. Alt filozof român Ion Petrovici considera că raportul dintre spiritual şi corporal este problema cheie a oricărei filozofii. L.Feuerbach reducea problema fundamentală la problema omului, la problema corelaţiei dintre psihic şi fizic.

Problema fundamentală are două laturi - ontologică şi gnoseologică. Prima latură trebuie să răspundă la întrebarea - care-i factorul prim, cine pe cine determină (materia determină conştiinţa ori invers - conştiinţa materia)? În dependenţă de aceia ce se ia ca factor primordial- materia sau ideia - toate sistemele filosofice se împart în materialism şi idealism. Materialismul este un curent filozofic care în explicarea lumii reesă din recunoaşterea existenţei, materiei  ca factor prin şi cauză a realităţii, idealismul afirmă contrariul. Existenţa este primară in acel sens, că natura, materia există real, ca atare şi nu-s determinate nici de un factor spiritual ori principii nemateriale. Existenţa, lumea sunt infinite, necreabile şi indistructibile. Materialismul afirmă că conştiinţa este secundară ca produs al dezvoltării materiale, ca reflectare a lumii materiale.

Idealismul afirmă primordialitatea spiritualului, raţiunii în raport cu materia, că spiritualul există pînă la natură, pînă la lucruri şi este cauza lor. Deosebim două varietăţi a idealismului – obiectiv şi subiectiv. Idealismul obiectiv (Platon, Hegel) afirmă primordialitatea ratiunii universale, ideei care există obiectiv (există real şi independent de voinţa omului). Idealismul subiectiv (Berkeley, Hume, Mach) consideră primar conştiinţa, senzaţiile subiectului, că nu există nici o existenţă, nici materială, nici spirituală în afară şi independent de conştiinţa umană, independent de retrăirile subiectului.

Dacă în explicarea lumii se recurge la un început (fie el material ori spiritual), atunci aşa concepţie se numeşte monism. Iar dacă reesă din două începuturi – aceasta este dualism. Reprezentantul dualismului a fost R.Deacartes, care la temelia lumii punea două substanţii – materială şi spirituală. Pluralismul este concepţia care pune la baza lumii mai multe începuturi (Empedocle, Pitagora, Anaxagora).

A doua latură a problemei fundamentale se referă la cognoscibilitatea lumii, este problema identităţii gîndirii şi existenţei. De la rezolvarea cărei apar aşa curente ca optimism gnoseologic (acei care afirmă cognoscibilitatea lumii), scepticism (care pun la îndoială posibilitatea cunoaşterii) şi agnosticism (acei care neagă cognoscibilitatea lumii). Problema fundamentală  este o condiţie necesară pentru fiecare individ fără de care omul nu-şi poate exprima atitudinea sa către lume, nu se poate orienta în ea.

Obiectul filozofiei. Filozofia este nucleul concepţiei despre lume, ea trebuie se dee într-o formă maximal generalizată tabloul lumii, omului şi interacţiunii lor. Obiectul filozofiei este generalul în sistemul “lume – om”. La rîndul său acest sistem este compus din două subsisteme – “lume” şi “om”. Fiecare din ele are nivelurile sale, iar interacţiunea laturilor – patru aspecte: ontologic, gnoseologic, axiologic şi spiritual-practic. Filozofia este o ştiinţă complexă, care trebuie să dee răspuns la multe probleme. De aceea în filozofie întră aşa discipline ca ontologia, gnoseologia, antropologia, sociologia, etica, estetica ş.a. filozofia este ştiinţa despre cele mai generale însuşiri şi relatii a realităţii obiective, legităţi a funcţionării şi dezvoltării ei. Filozofia trebuie să evidenţiieze structura generală a oricărui obiect, legităţile generale a funcţionării şi dezvoltării lui pentru a trasa orientire  de a le cunoaşte şi transforma. Filozofia este un sistem de concepţii asupra lumii în întregime şi a raportului omului cu această lume.

În obiectul filozofiei întră cele mai generale legităţi a existenţei materiale şi existenţei omului. Însă obiectul filozofiei se deosebeşte de obiectul ştiinţelor concrete prin aceea că el  prezintă raportul omului cu lumea, lumii cu omul. În obiectul filozofiei întră nu tot generalul din existenţa materială, dar acel general care este legat de raportul omului, atitudinii lui cu lumea. Obiectul filozofiei conţine acele cunoştinţe care omul le foloseşte pentru a construi tabloul universal al lumii sub unghiul de vedere a Adevărului, Frumuseţei, Binelui şi Echităţii. Cu alte cuvinte, obiectul filozofiei conţine acel general din realitatea materială care îi ajută omului în formarea concepţiei despre lume. Filozofia este un sistem de răspunsuri desfăşurate la problemele conceptuale.

Şi dacă problemele conceptuale sunt specifice (”ce prezintă lumea în întregime?”, “ce este omul?”, “ce este adevărul?”), atunci şi răspunsurile la ele sunt deosebite. Cunoştinţele filozofice sunt specifice şi nu se reduc la cunoştinţele concret-ştiinţifice. Cunoştinţele filozofice au trăsături specifice  atît cunoştinţelor naturalistştiinţifice, cît şi cunoştinţelor ştiinţelor sociale, umanitare, artistice, cunoştinţelor obişnuite. Cunoştinţele filozofice sunt cunoştinţe integrale, sistematizate, generalizate, este concepţia raţionalizată despre lume a epocii.

Filozofia este şi ştiinţă şi formă a conştiinţei sociale. Filozofia ca ştiinţă are toate criteriile ştiinţifice (obiectivitate, raţionalitate, sistemicitate, verificabilitate, orientare spre esenţă şi legitate), are obiectul său, categoriile, legităţile şi metodele sale. Ca formă a conştiinţei sociale filozofia reflectă existenţa socială prin înţelepciune, manifestă o anumită influenţă asupra existenţei sociale. În acest sens (filozofia ca formă a conştiinţei sociale) ea este ideologizată. Filozofia tinde spre cunoaşterea ştiinţifică a lumii şi în acelaşi timp de a exprima maximal interesele subiectului (clasei). În istoria filozofiei aceste două tendinţe (ca ştiinţă şi formă a conştiinţei sociale) se manifestau în diferit mod, predominînd ori una ori alta.

Problema metodei în filozofie. Dialectica şi metafizica. Fiecare ştiinţă are metodele sale. Însă filozofia este şi ca teorie şi ca metodă. Teoria este totalitatea cunoştinţelor ce descriu ori explică un domeniu al realităţii. Metoda (din l. Greacă methdos - drum, cale) - modul de cercetare şi transformare a realităţii obiective, este totalitatea de mijloace şi procedee de asimilare teorierică şi practică a realităţii. Metoda este o anumită ordine de formulare a cunoştinţelor şi folosirea lor pentru a transforma realitatea, pentru a căpăta noi cunoştinţe. Ca şi metodele ştiinţelor concrete metoda filozofică îşi trage începutul său din activitatea practică a oamenilor şi este reflectarea logicii şi legităţilor realităţii obiective. Deaceea cunoştinţele filozofice ca orice cunoştinţe îndeplinesc funcţia teoretică, iar ca metodă de rezolvare a anumitor probleme – îndeplineşte funcţia metodologică. Teoria este temelia metodei, iar metoda – este teoria în acţiune. Ea nu este ceva arbitrar, se formulează pe baza legităţilor obiectului cercetat şi deatîta metoda se înţelege ca teorie în acţiune. Metoda joacă un rol foarte important în ştiinţă, ea disciplinează şi orientează cercetarea ştiinţifică, este uneori mai principală decît rezultatul cunoaşterii. Metoda trebuie să corespundă următoarelor cerinţe - să fie productivă, economică, demnă de încredere, lipsită de arbitrar şi haos, orientată cu un scop bine determinat, clară.) Filozofia ca teorie trebuie să descrie un sistem de relaţii subiect-obiect şi subiect-subiect pentru a fundamenta un anumit răspuns la problema locului omului în lume. În calitate de metodă filozofia este o strategie generală a activităţii umane. Teoria filozofică răspunde la întrebarea ce este existenţa şi conştiinţa şi cum ele corelează. Metoda filozofică ne arată cum trebuie de folosit aceste cunoştinţe penctru înţelegerea şi transformarea existenţei şi omului.

După sfera de utilizare metodele pot fi clasificate: 1) metode particular-ştiinţifice, care se folosesc într-o ştiinşă concretă, într-o ramură a ştiinţei; 2) metode general-ştiinţifice, care se folosesc în mai multe ştiinţe, dar nu în toate; 3) metode universale, filosofice, care se folosesc în toate ştiinţele şi se bazează pe legităţile universale a realităţii. La metodele general-ştiinţifice se referă metoda informaţională, cibernetică, sistemică, analogia, analiza şi sinteza, inducţia şi deducţia ş.a.După nivelurile cunoaşterii deosebim metode a cunoaşterii empirice (observaţia, comparaţia, măsurarea, experimentul) şi teoretice (abstractizarea, idealizarea, formalizarea, concret şi abstract, istoric şi logic, ascensiunea de la abstract la concret). La metodele universale se referă dialectica şi metafizica.

Dialectica este teoria despre cele mai generale legităţi a dezvoltării existenţei şi cunoaşterii şi totodată ea este metodă universală de asimilare a realităţii. Dialectica înţelege şi studiază lumea aşa cum este ea într-adevăr, în mişcare, dezvoltare, în conexiuni universale. Dialectica este un mod de gîndire flexibil, creator, care cuprinde lumea  în contrariile ei. Încă din antichitate existau diferite păreri despre dialectică. Spre exemplu, Heraclit sub dialectică înţelegea permanenta schimbare şi dezvoltare a lumii, trecerea reciprocă a contrariilor ei, cu alte cuvinte aceasta era dialectica lucrurilor, sau dialectica obiectivă. Socrate şi Platon vedeau în dialectică măiestria discuţiei, dialogului cu scopul clarificării noţiunilor şi atingerii adevărului. Aici deacum se are în vedere dialectica subiectivă. Dialectica în principiu este compatibilă atît cu materialismul, cît şi cu idealismul. Reprezentantul dialecticii idealiste a fost Hegel care a creat dialectica ca teorie şi metodă de cunoaştere. Dialectica materialistă a fost creată de K.Marx şi F.Engels. Ultima se foloseşte în toate ştiinţele, însă nu direct, ci prin intermediul metodelor particular-ştiinţifice

Metafizica  are două sensuri: 1. Metodă de gîndire contrară dialecticii care priveşte fenomenele şi procesele naturii ca ceva separat, izolat,încremenit, fără dezvoltare şi conexiune universală. 2. A cea parte a filosofiei în care se  studiau şi interpretau problemele speculative, ce depăşesc cadrul experienţei (despre Dumnezeu, spirit, libertatea voinţei). Noţiunea de metafizică a fost formulată de urmaşii lui Aristotel pentru a evidenţia operele filosofice a profesorului lor. În lucrările stagiritului filosofia ca principii universale a existenţei urma după fizică, teoria despre natură şi semnifica în sensul strict al cuvîntului aceea ce urmează după fizică (meta ta physica). Ulterior era folosită în accepţie egală cu ontologia. Capătă o dezvoltare în operele lui F.Bacon, I.Loche, R.Descartes, G.Leibnitz, B.Spinoza. În sec.XVI-XVII dezvoltarea ştiinţei a dus la acumularea materialului empiric şi apare necesitatea de a clasifica, de a descompune întregul în părţi componente şi studierea lor mai aprofundată. În această perioadă M. avea justificare istorică. Spre sfîrşitul sec. XVII ea nu mai putea stimula dezvoltarea ştiinţei, se transformă într-o metodă unilaterială mărginită. Neajunsurile metodei metafizice constau în următoarele momente: neînţelegerea esenţei dezvoltării; absolutizarea stabilităţii ori repetabilităţii, continuităţii ori discontinuităţii, schimbărilor cantitative ori calitative, unilateralitatea., ignorarea conexiunii universale; premărirea formei mecanice de mişcare, reducerea formelor superioare de mişcare la inferioare ş. a. Notiunea de metafizică în sens de antidialectică a fost folosită pentru prima dată de Hegel care şi dă şi o critică respectivă. La metafizică se referă aşa metide ca dogmatism şi relativism, sensualism, raţionalism şi iraţionalism. În occident metafizica este sinonim cu filozofia şi cuprinde  principiile şi începuturile existenţei.

La metodele universale se referă şi alte metode filozofice (fenomenologic, cultural-istoric, sistemic, structural-funcţional, hermeneutic ş.a.). Toate aceste metode formează un tot întreg, un sistem, se găsesc în legături dialectice. În acest sens filozofia este ca o metodologie generală. Metodologia (din gr. methodos - cale, mijloc şi logos - ştiinţă) categorie filozofică care are două sensuri: 1. Totalitatea principiilor şi metodelor de cercetare ce se folosesc într-o ştiinţă. 2. Teoria filosofică despre principiile şi metodele cunoaşterii şi transformării realităţii, ştiinţa despre metode. Metodologia se ocupă cu un şir de problemee care pot fi reduse la trei principale: 1) ce prezintă metoda; 2. cum trebuie să fie metoda; 3) cum trebuie folosit metoda. În dependenţă  de gradul de generalizare deosebim următoarele niveluri a metodologiei: 1) concret-ştiinţifică - fiecare ştiinţă are metodele sale de cercetare şi formulează anumite reguli şi normative pentru folosirea lor; 2) general=ştiinţifică - metode şi principii ce se folosesc într-un şir de ştiinţe, sau o ştiinţă cu metodele şi principiile sale care poate servi metodologie pentru alte ştiine (spre exemplu, biologia pentru fiziologie şi medicină, fiziopatologia pentru disciplinele medicale ş.a.); 3)universală, filosofică - principiile şi legile dialecticii servesc ca metodologie pentru toate ştiinţele. Metodologia se referă nu numai la activitatea de cunoaştere ci şi la activitatea practică. Ea este necesară pentru dezvoltarea capacităţilor creatoare a specialistului, posibilităţilor de a formula probleme ştiinţifice şi determină strategia cercetărilor ştiinţifice.

Funcţiile filozofiei. Filozofia şi ştiinţa. Fiindcă filozofia este o teorie despre lume în întregime, om şi raportul lui cu realitatea ea îndeplineşte mai multe funcţii: ontologică, gnoseologică, metodologică, antropologică, sociologică, etică, estetică, axiologică, praxiologică ş.a. Toate aceste funcţii pot fi reduse la prei momente:

  • Sinteza cunoştinţelor şi crearea tabloului lumii unic ce ar coincide nivelului de dezvoltare a ştiinţei, culturii şi experienţei istorice.
  • Fundamentarea, justificarea şi analiza concepţiei despre lume.
  • Formularea metodologiei generale a cunoaşterii şi activităţii omului în lumea înconjurătoare.

Începînd din antichitate filozofia se găseşte permanent în interacţiune cu ştiinţele concrete. Nu întîmplător mulţi savanţi vestiţi au fost şi filozofi (Platon, Aristotel, J.Bruno, N. Copernic, R.Descartes, Z.Freud, B. Russel ş.a.). Filozofia permanent primeşte şi prelucrează informaţia din diferite domenii, integrează  diverse cunoştinţe umane şe formează un tablou ştiinţific al lumii unic. În acelaşi timp filozofia nu pretinde la rolul ştiinţei ştiinţelor, de a include în sine toate cunoştinţele. Ştiinţele concrete au obiectul său de studii, metodele şi legile sale, nivelul său de generalizare a cunoştinţelor. Filozofia generalizează  generalizările ştiinţelor concrete, are de aface cu un nivel mai înalt de generalizare, un nivel mai înalt de teoretizare. Dacă primul nivel de generalizare duce la formularea teoriilor şi legilor ştiinţelor concrete, atunci  al doilea nivel – la evidenţierea celor mai generale legităţi şi tendinţe, aceaste este logica dezvoltării ştiinţei însăşi, logica dezvoltării gîndirii umane. Cele mai importante descoperiri în ştiinţele concrete contribuiau şi la dezvoltarea intensivă a ştiinţei. Însă filozofia nu numai este influenţată de ştiinţele concrete, ci şi singură acţionează asupra dezvoltării lor. Filozofia nu trebuie să rezolve problemele ştiinţelor concrete, ea acţionează asupra lor prin concepţia filozofică, care înfluenţează viziunea savantului, atitudinea lui către lume şi cunoaştere.

Din ştiinţele concrete medicina este disciplina cu care filozofia interacţionează permanent. Ca şi filozofia medicina are obiectul său omul. Fără cunoaşterea problemelor conceptuale medicina nu poate exista. Iar pentru rezolvarea problemelor medicale medicii tpebuie să fie competenţi  în problemele naturalist-ştiinţifice, social-politice, economice ş.a.De aceea cei mai mari medici au fost şi filozofi (Empedocle, Hipocrat, Aristotel, Celsius, Galen, Sext Empiric, Avicena, F.Bacon, Paracelsius, M.Servet, G.Galilei, Harvei, Lametri, K.Linnei, Z. Freud, K.Jaspers, H. Selie ş.a.). Filozofia ajută pe medici să pătrundă mai profund în specialitatea sa, mai bine şi efectiv să folosească cunoştinţele medicale pentru teorie şi practică.

Filozofia contemporană trebuie să fie o filozofie a supravieţuirii. Omenirea nu poate exista decît în limitele unor parametri strict determinate a mediului fizic, biologic şi social. Omenirea ca parte a noosferei a întrat în epoca dezvoltării ireversibile, care depinde de acutizarea problemelor globale. Problema cheie actualmente este elaborarea “Strategiei Omului” coordonată cu “Strategia Naturii”. Strategia omenirii presupune totalitatea diferitor activităţi ce ar asigura coevoluţia omului şi mediului ambiant. Strategia omenirii trebuie să accepte şi noi modernizări, deaceea ea trebuie să aibă o nouă filozofie – filozofia supravieţuirii. Medicina, care se ocupă cu problemele omului şi optimizării condiţiilor sociale, poate să contribuie la elaborarea strategiei omenirii, la rezolvarea problemelor globale, la elaborarea noilor  orientări valorice. Pentru formarea conştiinţei globale e necesar de a reconştientiza toate relaţiile sociale: relaţiile omului cu natura, relaţiile dintre diferite comunităţi, relaţiile dintre om şi om, atitudinea către trecut, istorie, cultură, strămoşi ş.a.