Pin It

Şi regimurile comuniste din sec. XX, mai ales cel sovietic, au practicat politici demografice aberante, care au avut consecinţe grave asupra populaţiei ţărilor respective.  Dictatorul Stalin a impus o politică demografică represivă, în fapt o încercare de inginerie socială la scară globală. În URSS, colectivizarea forţată introdusă de Stalin în anii ’30 ai sec. XX a bulversat agricultura sovietică, statul confruntându-se timp de câţiva ani consecutiv cu  o foamete cumplită, care a secerat câteva milioane de vieţi omeneşti. Numărul ţăranilor împuşcaţi efectiv de către regimul stalinist nu este cunoscut. După estimări aproximative, circa 10 – 11 milioane de ţărani au fost ucişi în închisorile sovietice sau în lagărele de concentrare, ca opozanţi şi sabotori ai regimului, pentru că s-au opus procesului de colectivizare forţată iniţiat de Stalin. Pentru a-i împiedica pe ţărani să emigreze la oraş, s-a introdus in sistem de paşapoarte interne şi orice schimbare de domiciliu fără aprobare oficială era pedepsită cu închisoarea.

            Studiul demografic al lui Iosif Diadkin, Evaluarea morţilor nenaturale în rândurile populaţiei URSS în 1927-1928, care a circulat în samizdat la sfârşitul anilor ’70 subliniază că în perioada colectivizării forţate a agriculturii sovietice şi a „eliminării claselor”, în anii 1927-1936, peste 10 milioane de bărbaţi, femei şi copii au murit din cauze nenaturale.  Sute de mii de ţărani care s-au opus colectivizării au fost deportaţi în Siberia, la fel mulţi dintre opozanţii regimului. Mulţi români basarabeni, care s-au opus comunismului după 1940, au fost deportaţi în Siberia, iar în locul lor guvernul de la Moscova a colonizat populaţie rusească, mai ales în oraşe.

Procesul de industrializare a URSS s-a realizat prin utilizarea muncii celor condamnaţi să trăiască în lagăre de concentrare, lucrând în regim de sclavie.  În 1933, peste 10 milioane de sovietici se aflau în lagăre de concentrare, cele mai multe plasate în Siberia. Printre industriile care foloseau în mod regulat forţă de muncă gratuită pe scară largă se numărau mineritul, industria forestieră şi transporturile (în special construcţia de canale, căi ferate, aeroporturi şi şosele). La marele canal Baltica –Marea Albă au fost folosiţi 300 000 de sclavi, muncitori condamnaţi în diverse procese politice. Se pare că rata mortalităţii în lagărele de muncă totalitară era de aproximativ 10% pe an. Nevoia de a menţine forţa de muncă neplătită a fost unul din motivele principale ale nenumăratelor arestări de muncitori nemembri de partid în anii 1929-1933. Majoritatea covârşitoare a celor arestaţi şi-au petrecut tot restul vieţii în lagărele de concentrare, trudind din greu pentru proiectele megalomanice ale dictatorului sovietic. Lagărele de muncă forţată, în viziunea lui Stalin, erau văzute ca „locuri de reeducare”.

În 1934, în URSS au fost arestate şi executate peste un milion de persoane în cadrul primei epurări majore, în special din Moscova şi Leningrad. Până în 1937, 17-18 milioane de oameni au fost încarceraţi în lagăre de muncă şi 10 milioane dintre aceştia au murit acolo. În anii 1936-1938, în jur de 10% din vasta populaţie a Rusiei a trecut prin maşinăria penitenciară a lui Stalin. Biserici, hoteluri, până şi băi publice au fost transformate în temniţe şi au mai fost construite alte zeci. În cadrul acestor stabilimente, tortura era folosită pe scară largă. Bărbaţi şi femei erau mutilaţi, li se scoteau ochii, le erau perforate timpanele, erau băgaţi în „cutii cu cuie” şi alte mecanisme diabolice. Victimele erau adesea torturate în faţa familiilor lor.

 În 1940, ocuparea statelor baltice (Lituania, Letonia şi Estonia) precum şi a Basarabiei şi a Bucovinei de Nord a avut drept consecinţă deportarea a 2 milioane de oameni, dintre care majoritatea au murit. În 1941, alături de grupuri de germani şi cehi, au fost deportaţi 3 milioane de tătari din Crimeea, dintre care 1 milion au fost executate.