Regimurile totalitare din sec. XX au promovat o politică demografică stupidă, iraţională, care a influenţat negativ societatea şi viaţa politică din statele respective. Astfel, în 1927, regimul fascist italian, dominat de Mussolini, a lansat proiectul “bătălia pentru naşteri”, care prevedea o creştere a populaţiei de la 40 la 60 milioane de locuitori în 1950. Mussolini specificase că idealul era de 12 copii de fiecare familie. Tinerilor căsătoriţi li se ofereau împrumuturi financiare pentru a-i încuraja să aibe copii. Cu fiecare copil care se năştea, se mai ştergea o parte din datorie. O altă facilitate prevedea scutirea de la plata oricărui impozit a bărbatului căsătorit, care avea cel puţin 6 copii. Prin propaganda fascistă se sugera că toţi bunii italieni aveau datoria să facă copii pentru Duce, iar Mussolini oferea premii celor mai prolifice mame. Regimul fascist a introdus penalizări pentru cei care nu se învoiau să devină părinţi. Celibatarii plăteau impozite mai mari decât restul cetăţenilor iar spre sfârşitul anilor ’30 doar cuplurile prolifice aveau acces la slujbe şi avansări în administraţie.
S- au făcut presiuni ca femeile să stea acasă; companiile private promovau bărbaţi căsătoriţi, în timp ce compania de stat a căilor ferate a concediat toate femeile care fuseseră angajate, începând cu anul 1915, cu excepţia văduvelor de război. În ciuda tuturor acestor măsuri şi spre uimirea lui Mussolini, bătălia pentru naşteri a fost pierdută. Cota căsătoriilor a rămas neschimbată în timp ce numărul naşterilor a scăzut până în 1936, crescând doar puţin după aceea. Cât despre cele 60 de milioane prevăzute pentru 1950, cu toate eforturile ducelui, s-a ajuns doar la 47,5 milioane italieni la acea dată.
Regimul nazist din Germania ( 1933-1945) a promovat o politică demografică aberantă, care a avut consecinţe nocive asupra întregii Europe. Ideile politice ale lui Hitler se întemeiau pe concepţia sa cu privire la rase. Pentru Hitler, care se inspiră din tezele darwiniste, viaţa este o eternă luptă în care cel mai puternic îşi impune legea celor mai slabi. Rasele umane, biologic inegale, se află ele însele în luptă permanentă pentru a-şi asigura supravieţuirea sau dominaţia asupra altora.
Rasa ariană (germană) era considerată superioară tuturor celorlalte rase umane. Germanii, descendenţi ai arienilor, înalţi, cu părul blond şi ochi albaştri, constituie “poporul de stăpâni” (Herrenwolk) destinat să domine lumea. Politica demografică rasială a celui de-al III-lea Reich a urmărit să impună măsuri de „protejare a rasei ariene”, prin încurajarea natalităţii în primul rând. Arienilor le revenea sarcina de a menţine puritatea rasei şi de a subjuga rasele inferioare (arabii, negrii, ţiganii, evreii, slavii), numiţi “suboameni”, destinaţi să devină sclavii arienilor. Rasele socotite impure (evreii şi ţiganii) urmau să fie izolate şi în cele din urmă exterminate. Antisemitismul lui Hitler era violent şi iraţional; evreii deveniseră “ţapii ispăşitori”, vinovaţi în ochii naziştilor de toate relele trecute şi prezente ale Germaniei. Pentru protejarea şi întărirea rasei ariene (germane), regimul nazist a încurajat natalitatea şi a luat măsuri pentru extirparea din mijlocul germanilor a celor “impuri”.
Prin legile din 15 septembrie 1935 de la Nürnberg, căsătoriile dintre evrei şi cetăţenii germani au fost interzise. Evreii îşi pierd cetăţenia germană şi sunt supuşi unor măsuri vexatorii: purtarea stelei galbene, nu pot exercita anumite profesiuni, excluderea din locurile publice. Au fost organizate pogromuri împotriva evreilor. Persecuţiile au dus la emigrarea a aproximativ 150 000 de oameni (aproape 30% din populaţia evreiască înregistrată în 1933) între anii 1933-1938. Hjalmar Schacht, pentru o vreme ministru de finanţe al Germaniei, a propus planul bizar de a-i deporta pe evreii germani în Madagascar, cu care Hitler nu a fost de acord. În august 1941, folosind 500 de prizonieri sovietici drept cobai, Rudolf Hoss, comandantul Lagărului „A” de la Auschwitz – Birkenau, a condus un experiment de ucidere în masă folosind gazul Cyclon B, o formă cristalizată a acidului cianhidric. Acesta a fost creat de o firmă pentru controlul ciumei, Degesch, corporaţie de combatere a paraziţilor, satelit al firmei I. G. Farben.
Din 1942. Hitler a decis aplicarea “soluţiei finale” în cazul evreilor, adică exterminarea lor în masă în lagărele de concentrare la Auschwitz, Chelmo, Dachau, Mathausen, Majdanek, Treblinka, Buchenwald etc. Ideea gazării evreilor a fost enunţată de Hitler încă în 1923 în cartea sa Mein Kampf. Primele gazări în masă au început la Belzec, la 17 martie 1942. Acest lagăr avea capacitatea de a ucide 15 000 de oameni pe zi. La Auschwitz, unde au fost asasinaţi 2 milioane de oameni, procesul a fost condus ca o operaţiune industrială de mare amploare. Camerele de gazare, descrise drept „pivniţele cu cadavre” au fost proiectate de German Armaments Incorporated.
Terenul de deasupra pivniţelor de gazare era un gazon bine întreţinut, întrerupt de capace de beton acoperind puţurile prin care „ofiţerii sanitari” împingeau cristalele albastru-ametist de cyclon B. Victimele intrau în pivniţe, despre care li se spunea că sunt băi şi la început nu observau gazul care venea prin nişte perforaţii în coloanele de metal. Leşurile odată scoase afară, comandouri naziste speciale le scoteau toate podoabele, le smulgeau dinţii de aur din gură şi le tăiau părul. Cadavrele evreilor erau apoi înghesuite în lifturi sau în vagoane de cale ferată şi erau transportate până la cuptoarele – crematorii, unde erau transformate în cenuşă. Cenuşa şi praful de oase sunt pulverizate astfel ca să nu rămână nici o urmă. De fapt, pentru a economisi bani, erau adesea folosite cantităţi insuficiente de gaz scump, astfel încât victimele sănătoase erau doar paralizate şi apoi arse de vii. În Holocaust au pierit circa 6 milioane de evrei, afară de alte câteva milioane de ţigani exterminaţi.
350 de medici SS luau parte la experimente degradante făcute pe prizonierii din tabere. Mulţi deţinuţi erau obiectul unor experienţe a căror valoare ştiinţifică era nulă. Fete poloneze, numite „iepuri”, erau infectate cu răni cangrenabile pentru teste cu sulfonamide. S-a făcut o sterilizare în masă a rusoaicelor din lagăre, utilizând raze X. Alte proiecte degradante au inclus injectarea cu virusul hepatitei la Sachsenhausen, cu lichide inflamatorii în uter în scopul sterilizării la Ravensbruck (lagăr exclusiv de femei), experimente cu inducţie de flegmon pe preoţii catolici la Dachau, injecţii cu vaccinul tifosului la Buchenwald şi transplanturi experimentale de oase în cazul ţiganilor, care erau forţaţi să bea apă de mare.
La Auschwitz, programul prevedea intervenţii operatorii asupra unor evreice bolnave de cancer, experienţe efectuate pe gemeni evrei monocelulari, testarea unor seruri injectabile şi a razelor Rontgen în scopul sterilizării. La Buchenwald se studiau arsuri cu fosfor şi distrofii provocate, se făceau experienţe cu hormoni sexuali. Experienţele cu viruşi de febră tifoidă au costat viaţa a mai mult de 600 de deţinuţi. Deţinuţilor respectivi li se făcea transfuzie cu sânge de la un bolnav de tifos, aflat la punctul culminant al bolii. Urmarea firească a inoculărilor de acest tip era întotdeauna moartea. S-a experimentat însă şi efectul altor microbi: de febră galbenă, variolă, holeră şi difterie.
Un tip special de experienţe efectuate pe oamenii din lagăre erau cele biologice. În acest domeniu s-a evidenţiat în mod deosebit medicul SS dr. Sigmund Rascher, care efectua cercetări în camere de joasă presiune şi experimenta posibilitatea de răcire a corpului omenesc. Rascher îşi răcea victimele, cufundându-le în apă şi gheaţă de minus 2,5 până la minus 12 grade. În alte lagăre se trăgea asupra deţinuţilor cu gloanţe otrăvite, de regulă în coapse. Mureau cam după 2 ore, în chinuri groaznice. La fel de cumplită era moartea şi pentru cei cărora li se introducea în vene sau li se injecta, subcutanat, petrol. Ponderea femeilor în ansamblul persoanelor alese pentru experienţe era foarte mare. În spiritul „politicii demografice negative” a SS-ului, se urmărea sterilizarea evreilor. În acest sens, profesorul nazist Hans Clauberg se lăuda că poate steriliza zilnic 1000 de femei. În lagărul de concentrare de la Ravensbruck până şi copiii erau supuşi unor asemenea tratamente. Multe femei evreice, poloneze sau rusoaice au fost utilizate pe post de cobai. Multe femei poloneze au fost supuse la diferite operaţii. Unora li se extrăseseră bucăţi de os din picioare. Altora li se făcuseră diferite injecţii dureroase. Printre femeile operate, mortalitatea era extrem de ridicată. La Buchenwald au fost ucişi oameni care aveau tatuaje pe piele. Apoi pielea era jupuită de pe corp, tăbăcită şi prelucrată. Se făceau din ea abajururi.
În viziunea nazismului, natura stabilise ca bărbaţii şi femeile să îndeplinească roluri complet diferite, iar sarcina statului nazist era aceea de a păstra această distincţie. “Locul femeii este în căminul său” sau după cum afirma sloganul nazist, femeia trebuia să fie devotată celor 3 K – “ Kinder, Kuche, Kirche” (copii, bucătărie şi biserică). Naziştii doreau ca populaţia Germaniei să crească foarte rapid. Între anii 1935-1936, multe femei căsătorite angajate în câmpul muncii, au fost îndepărtate din slujbele pe care le deţineau în medicină, drept şi în structurile superioare ale administraţiei civile pentru că rolul femeii era să fie mamă. Numărul profesoarelor şi studentelor a fost considerabil redus. Începând cu iunie 1933, împrumuturi de 600 RM, scutite de dobândă, au fost puse la dispoziţia tinerelor ce părăseau locurile de muncă pentru a se căsători. Creşterea natalităţii era încurajată în diferite feluri: promovarea legilor împotriva avortului, restricţiile în ceea ce priveşte mijloacele contraceptive, creşterea avantajelor de care se bucurau mamele şi a alocaţiilor familiale; transformarea unui sfert din împrumutul marital într-un dar oferit de stat în urma naşterii fiecărui copil. Aceste măsuri erau susţinute de o campanie propagandistică extinsă, care glorifica maternitatea şi familia numeroasă.
Existau şi recompense specifice: Crucea de Onoare a Mamei germane, din bronz, argint şi aur, acordată respectiv pentru 4, 6 sau 8 copii. Astfel de glorificări au atins punctul culminant prin inscripţionarea pe medalii a sloganului nazist: “Am donat un copil pentru Fuhrer”. Statisticile arată că rata natalităţii a crescut într-adevăr, de la un punct minim înregistrat în 1933, la un maxim în 1939, deşi după aceea a continuat să scadă.
Regimul naţional-socialist german a promovat pe scară largă eugenia, menită să limiteze cu ajutorul sterilizării reproducerea acelor persoane cu boli ereditare sau care prezentau devieri ale comportamentului social, precum alcoolismul. „Cercetările” biologilor şi antropologilor devotaţi regimului nazist deschid calea genocidului: sterilizarea indivizilor taraţi fizic şi psihic, eliminarea fizică a bolnavilor incurabili şi bătrânilor neputincioşi etc. Până în 1939, 375 000 de germani au fost sterilizaţi forţat pentru a nu afecta puritatea şi rezistenţa rasei ariene. Această măsură a condus la promovarea uneia din cele mai stranii trăsături ale ingineriei programării sociale propuse de nazişti- Lebensborn („Izvorul vieţii”) – o instituţie care avea în grijă tinerele mame necăsătorite cu o descendenţă rasială “bună”, dar care făcea şi toate aranjamentele necesare “însămânţării” fetelor de către membrii SS-ului.
Aceeaşi politică demografică aberantă Hitler a încercat să o transpună în timpul celui de – al doilea război mondial în Europa de Răsărit. Este vorba de “tehnica depopulării”, care viza decimarea unor rase şi popoare întregi, lichidarea sistematică a elementelor indezirabile, jaful, înfometarea, munca forţată. La sfârşitul anului 1942, o mare parte a Europei se afla sub ocupaţia Germaniei naziste. Încă la conferinţa partidului nazist din 1932, Hitler a susţinut că „fertilitatea biologică crescută a regiunii” (Europa centrală şi răsăriteană) trebuie blocată, printr-o politică bine gândită de depopulare. În ciuda acestui fapt, Hitler a încercat multă vreme să-şi ţină în secret conceptele sale referitoare la populaţie. De altfel, Hitler a împrumutat ideile despre controlul populaţiei de la Hermann Rauschning, unul dintre primii adepţi ai nazismului.
În 1939, imediat după ocuparea Poloniei, naziştii au emis un decret: „ Toate măsurile care au tendinţa de a reduce natalitatea, trebuie permise şi susţinute. Avorturile pe teritoriul Poloniei trebuie lăsate libere. Mijloacele de realizare a avortului şi a contracepţiei trebuie promovate public, fără nici o oprelişte politică. Homosexualitatea trebuie declarată întotdeauna legală. Nu trebuie îngrădite instituţiile şi persoanele care se ocupă în mod profesional de avorturi”. În 1941, Conferinţa Ministerului Afacerilor Interne de la Berlin a salutat această politică demografică, care, printr-un decret al lui Hitler, a fost extinsă şi în alte zone ale Europei Orientale. Experţii germani propuneau planurile lor pentru asigurarea colaborării cu medicii din teritoriile ocupate. „Orice mijloc de propagandă, în special presa, radioul şi cinematograful, precum şi foiletoanele, broşurile şi lecţiile publice, trebuie folosite pentru a insufla populaţiei slave ideea că nu este bine să aibă mai mulţi copii. Trebuie să accentuăm cheltuielile pe care le implică mai mulţi copii în familie. ..La fel trebuie să subliniem influenţa nefastă pe care o au naşterile asupra sănătăţii femeii…Va trebuie să deschidem instituţii specializate pentru realizarea avorturilor şi să prevenim personalul în acest scop. …Trebuie recomandată sterilizarea voluntară…”.Erau doar câteva instrucţiuni aplicate cu zel de funcţionarii nazişti în teritoriile ocupate din Europa. Departamentul de propagandă al lui Hitler organiza sau subvenţiona, în oraşele Poloniei, expuneri şi difuzări de literatură pornografică ieftină. Ocupanţii au distribuit sistematic literatură pornografică în Europa Occidentală, pentru a-şi atinge scopurile murdare.
A fost conceput un plan de transplant al populaţiei germane în zonele cucerite din URSS. Tratamentul aplicat de nazişti faţă de populaţia slavă din Polonia şi URSS a fost asemănător cu cel aplicat animalelor de povară. Naziştii au conceput premeditat un plan de aservire şi sclavizare a acestei populaţii. În Europa de Răsărit, populaţia slavă trebuia redusă cu 30 de milioane.
În primăvara şi vara anului 1943, în Germania, guvernul nazist, a decis, în secret, liberalizarea avorturilor până în perioada de viabilitate a fătului (6 luni de gestaţie), la femeile pe care le aduceau pentru muncă din teritoriile ocupate. Acestea erau trimise în clinicile universitare şi în şcolile de asistente medicale, fiind folosite pentru demonstraţii practice pentru studenţi. Se făceau presiuni asupra despărţirii mamei care lucra de copil, imediat după naştere, pentru a face maternitatea mai puţin importantă. Legalizarea avortului s-a făcut printr-un decret special de către Himmler, în Germania şi a determinat reacţii de împotrivire din partea medicilor. După datele poliţiei germane, unii medici, în special cei de religie catolică, nu erau de acord cu o asemenea politică, deoarece „decretul nu corespundea datoriei morale a medicilor de a salva viaţa”. Ei susţineau, în faţa naziştilor, că, în medicină, nu poţi face deosebiri în funcţie de rasă.
Lichidarea celor „inutili” a reprezentat o idee fixă şi obsesivă a conducătorului nazist. Încă din 1924, în cartea sa Mein Kampf, Hitler scria că una dintre datoriile principale ale statului trebuie să fie”realizarea unui control modern asupra natalităţii”; „ cei slabi sau bolnavi nu au voie să aibă copii”. Hitler s-a exprimat foarte clar în legătură cu acest fapt: „Dacă puterea de a lupta pentru sănătate îi lipseşte unui om, dreptul lui de a trăi în această lume dispare. Lumea aparţine doar omului puternic <întreg> şi nu <subomului> slab”. Erau idei diabolice, pe care Hitler le-a pus în practică în Europa ocupată. Venind la putere, Hitler a luat măsuri concrete pentru reducerea natalităţii celor „necorespunzători” din punct de vedere genetic. Sterilizarea a început pentru prima dată în lume, după apariţia legii din 1933 privind împiedicarea naşterii de urmaşi la oamenii cu boli congenitale. Numai în Germania, cel puţin 100 de persoane, în principal femei, au decedat în timpul operaţiei barbare. În 1934, Hitler a dat dispoziţii medicului principal al Reich-ului, dr. Wagner, „să întrerupă sarcinile la femeile cu boli congenitale sau la femeile care rămân însărcinate de bărbaţi cu asemenea boli”.
Politicile medicale şi legale privind contraceptivele, avortul şi creşterea copiilor erau orientate spre reducerea natalităţii grupurilor nedorite din societate. Contraceptivele erau disponibile şi adesea oferite gratuit. Avortul a devenit legal, sigur şi disponibil pe larg în clinicile specializate sau în cabinetele private. Mamele aduse forţat la muncă în Germania (de etnie franceză, belgiană, olandeză etc.) erau deliberat separate de pruncii lor foarte curând după naştere, pentru a face maternitatea mai puţin însemnată. Pentru popoarele slave din Europa de Răsărit, aflate sub dominaţie germană, controlul populaţiei era voluntar, însă erau exercitate presiuni întotdeauna cel puţin în măsura în care evitarea naşterii era promovată a fi mai facilă decât creşterea unui copil. Pentru cei care trăiau în condiţii modeste, acest fapt era suficient pentru a se exercita presiune asupra lor în favoarea avortului.
Mass-media coopera prin accentuarea dezavantajelor personale de a avea copii şi oferind moduri de evitare a naşterii de copii prin controlul naşterilor şi avort. Pornografia şi sexul fără a avea copii (inclusiv homosexualitatea), erau promovate de nazişti pentru a slăbi familia, a distrage atenţia de la rezistenţa politică şi a distruge valorile spirituale creştine.
În acelaşi timp, populaţia internată în lagărele de concentrare a fost supusă la cele mai inumane umiliri: munci fizice epuizante, experienţe biologice de îmbătrânire forţată, studii de grefe sau de contagiere a bolilor. Din cele 12 milioane de oameni internaţi în lagăre, 7 milioane au pierit. Lipsit de simţul măsurii şi fără scrupule, Hitler urmărea să creeze în răsăritul Europei “un spaţiu gol” pentru a face astfel loc “rasei de stăpâni”, formată şi organizată de Himmler, temutul şef al SS-ului.
După al doilea război mondial, politicile diabolice de control al populaţiei, promovate de nazişti în Europa de Răsărit au dus la recunoaşterea unei noi crime în dreptul internaţional – genocidul.