După Unire, Sfatul Ţării, continuând să activeze în regim obişnuit, a procedat la realizarea prevederilor Declaraţiei din 27 martie / 9 aprilie. În Consiliul de miniştri, ca reprezentanţi ai Basarabiei, au fost desemnaţi, la 3/16 aprilie 1918, I. Inculeţ şi D. Ciugureanu. Preşedinte al Sfatului Ţării a fost ales Constantin Stere.
La 9/22 aprilie Ferdinand I a semnat un decret regal prin care numea un Consiliu de directori pentru administrarea provizorie provincială a Basarabiei. Preşedinte al Consiliului şi Director de Finanţe a fost numit Petre Cazacu, iar ca membri Ion Costin, Director de Interne, Nicolae Codreanu, Director al Lucrărilor Publice, Ştefan Ciobanu, Director al Învăţământului, Vlad Chiorescu, Director al Industriei şi Comerţului, Gheorghe Grosu, Director al Justiţiei, Emanoil Catelli, Director al Agriculturii, Isac Gherman, Director al Controlului, şi Arcadie Osmolovschi. La 11 mai a fost confirmată componenţa comisiilor agrară şi constituţională, care aveau misiunea de a elabora proiectele de legi necesare.
Însă din cauza insuficienţei mijloacelor de conducere şi administraţie şi din considerentul că Basarabia nu avea armată proprie, Sfatul Ţării a înfiinţat, în iunie 1918, un Comisariat general, cu atribuţii depline în domeniul administraţiei provinciei şi a armatei de pază. Odată cu inaugurarea acestei instituţii s-a început organizarea administrativă pe baza principiilor din Regat, iar hotărârile Consiliului, adoptate sub formă de ordonanţe, aveau putere de lege. Totuşi, acţiunile întreprinse de Comisariatul General nu au dat rezultatele aşteptate, deşi odată cu introducerea ordinii în diferite instituţii s-au semnalat anumite efecte pozitive. În linii mari însă, această nouă instituţie de stat n-a îndreptăţit aşteptările şi la 1 ianuarie 1919 a fost desfiinţată.
Una dintre măsurile importante a constituit-o unificarea legislativă care avea drept scop crearea unui sistem juridic adecvat noilor condiţii de dezvoltare a Basarabiei în cadrul Statului Român. Procesul de unificare s-a desfăşurat treptat, timp de zece ani, şi cu multe dificultăţi, admiţându-se în această perioadă funcţionarea în paralel a unor legi vechi şi a celor noi adoptate de administraţia românească. În această perioadă au fost adoptate următoarele legi mai importante: Decretul-lege din 6 octombrie
- pentru organizarea justiţiei din Basarabia, modificat mai apoi de câteva ori; Decretul-lege din 5 noiembrie 1918 pentru aplicarea în Basarabia a legii contabilităţii publice. Prin decretul din 6 octombrie 1918 pentru organizarea justiţiei în Basarabia, limba oficială a instanţelor judecătoreşti din Basarabia a devenit limba română.
După Unire s-au constituit organele de jandarmerie, poliţie şi de securitate ale statului. Decretul-lege din 18 mai 1918 prevedea constituirea a trei brigăzi de jandarmi (Bucureşti, Iaşi şi Chişinău). Brigada a III-a era compusă din două unităţi: regimentul 5 Cetatea Albă şi regimentul 6 Chişinău. Prin decretul din 30 mai, s-a dispus înfiinţarea poliţiei în Basarabia. La 6 iulie 1918, a fost numită prefectura poliţiei oraşului Chişinău. Pentru a garanta buna funcţionare a instituţiei, prefectul de poliţie şi cinci comisari au fost numiţi din rândul funcţionarilor originari din Vechiul Regat. Acelaşi principiu a fost aplicat şi în celelalte oraşe ale Basarabiei. Prin acelaşi decret a fost creat sistemul de siguranţă şi serviciul vamal.
La 12 mai 1918 a fost decretată extinderea puterii legii de organizare a personalului administraţiei poştelor, telegrafului şi telefoanelor şi a legii de poştă rurală care era în vigoare atunci în România. Cadrele de funcţionare erau angajate în diferite grade conform studiilor, anilor de serviciu, gradului ocupat în fosta administraţie rusă.
În privinţa organizării administrative, după Unire în Basarabia s-a păstrat împărţirea teritoriului în 9 judeţe, investindu-le însă cu drepturi de persoane juridice cu largi atribuţii administrative şi gospodăreşti. Comunele urbane şi rurale formate prin legea administrativă din 1919 se bucurau de o largă autonomie locală, repartizând după hotărârea proprie avutul şi venitul lor prin consiliile comunale, alese prin votul liber. Comunele erau împuternicite cu drepturi şi atribuţii edilitare şi de asistenţă socială.
În judeţele Basarabiei alături noile organe administrative - prefecturile şi subprefecturile - s-au păstrat şi zemstvele, create pe timpul Rusiei Ţariste. Se considera atunci că proclamarea votului universal va permite oricărei persoane să ajungă la conducerea zemstvei şi că zemstva va putea „în deplină libertate de acţiune să utilizeze cu folos, toate căile disponibile, ca să facă din această instituţie, unică în felul ei, pârghia de progres şi civilizaţie a populaţiei locale, prin repercurs al Statului". Atunci când se pregătea legea de organizare administrativă a României întregite, unii reprezentanţi ai organelor judeţene de administrare s-au pronunţat cu multă fermitate şi convingere în susţinerea zemstvei, accentuând că aceasta „poate satisface mai bine decât oricare altă organizare administrativă interesele locale...". Se argumenta această poziţie prin faptul că zemstva constituia ca organ administrativ „o personalitate autonomă", care-şi stabilea singură aria activităţii sale, veniturile şi cheltuielile, serviciile şi atribuţiile, „într-un cuvânt întreaga sa organizare, pe când judeţul sau comuna din Vechiul Regat sunt dependenţe ale Statului, derivate sau variabile ale personalităţii sale, existând în lumina acordată de el". Pronunţându-se pentru păstrarea zemstvelor, alături de noile organe de administrare judeţeană şi comunală, ei insistau asupra coexistenţei lor, menţionând că „zemstvele reprezentând, cunoscând şi satisfăcând interesele exclusiv locale, iar Statul pe acele ale naţiunii, coexistenţa lor nu implică excludere, din contra, armonie, cooperare, Statul având datoria de a ajuta zemstva pentru lucrări mai importante, şi dreptul de a interveni când activitatea zemstvei n-ar fi în concordanţă cu interesele sale".
Însă unii mari funcţionari ai administraţiei din Basarabia, în special cei veniţi din Vechiul Regat, au condamnat funcţionarea zemstvelor după anul
- considerând că existenţa celor două instituţii pentru aceleaşi funcţii constituie „o anomalie care se răsfrânge rău asupra spiritului populaţiei". După părerea lui C. Filipescu şi E. Giurgea, zemstvele erau organe care împiedicau unificarea teritoriilor româneşti, fiindcă „nu se poate ca în aceeaşi ţară să existe două feluri de administraţie. Aceasta ar îngreuna prea mult aplicarea legilor şi menţinerea ordinii publice".
Păstrarea temporară a zemstvelor a fost necesară pentru o anumită perioadă de tranziţie, deoarece ele aveau unele tradiţii, experienţă de activitate şi chiar autoritate în rândurile populaţiei. Văzând în zemstve un mijloc de opoziţie faţă de politica de naţionalizare, noua administraţie a purces la lichidarea lor treptată. La început au fost desfiinţate organele zemstvei guberniale, zemstvele judeţene fiind păstrate, iar o parte din funcţii, care priveau activitatea anumitor instituţii culturale şi economice, au fost transmise directoratelor, iar apoi Ministerului basarabean. Statul îşi asuma datoria de a ajuta zemstva pentru lucrările mai importante şi dreptul de a interveni, când activitatea zemstvei venea în contradicţie cu interesele sale. În anul 1925, odată cu adoptarea legii de unificare administrativă, în deplină concordanţă cu Constituţia României din 27 martie 1923, zemstvele au fost desfiinţate, instaurându-se un sistem administrativ unic.
Măsuri cuprinzătoare s-au adoptat şi în domeniul reorganizării învăţământului. Primele decizii privind înfiinţarea unor şcoli româneşti sau trecerea şcolilor ruseşti din localităţile româneşti la limba română de predare au fost luate pe parcursul anului 1917. Procesul a cunoscut noi dimensiuni în anul 1918, când cadrele didactice basarabene, după absolvirea cursurilor de recalificare, aveau deja un minim de cunoştinţe şi deprinderi pentru a preda disciplinele în limba română. Totodată, autorităţile au încercat să promoveze o politică echitabilă faţă de minorităţi. Astfel, potrivit Raportului în chestiunea naţionalizării şcolii medii, elaborat în mai 1918, fiecare etnie avea dreptul „să-şi instruiască copiii în şcoala sa naţională". Numărul instituţiilor de învăţământ cu limba maternă de predare a unei anume etnii trebuia „să corespundă raportului procentual al naţionalităţii faţă de totalitatea populaţiei Basarabiei". În cazul în care etnia aprecia că nu este necesară predarea în „limba naţională", instrucţia trebuia să se desfăşoare în limba română.
La fel s-a procedat şi în domeniul învăţământului secundar. Conform Proiectului relativ la organizarea gimnaziilor din Basarabia, aprobat la 14/27 august 1918, din cele 38 de instituţii existente, 27 au fost repartizate românilor, 4 ucrainenilor, 3 evreilor, 2 ruşilor şi 2 bulgarilor. În cadrul Seminarului Teologic din Chişinău urmau să funcţioneze clase paralele pentru români, ucraineni şi bulgari. Gimnaziul de fete din Comrat a obţinut dreptul de a opta în mod liber pentru limba de predare. Cu scopul instituirii unor reguli clare de funcţionare a învăţământului în Basarabia, prin decretul lege din 19 septembrie / 12 octombrie 1918, au fost numiţi oficial în funcţii revizorii şcolari judeţeni, directorii şi directorii adjuncţi de licee, şcoli normale şi medii, provenind atât din rândul localnicilor cât şi din Vechiul Regat.
În ceea ce priveşte Biserica Ortodoxă, până la mijlocul lunii iunie 1918, în fruntea acesteia s-a aflat arhiepiscopul Anastasie, iar eparhia a continuat să se afle sub jurisdicţia canonică a Patriarhiei Ruse. În sânul clerului basarabean s-au manifestat două tendinţe diferite: unii pledau pentru autocefalia Bisericii Ortodoxe din Basarabia, în timp ce alţii, al căror număr a crescut continuu, se pronunţau pentru integrarea în cadrul Bisericii române. Odată cu retragerea benevolă, la 14/27 iunie, a lui Anastasie, Sfântul Sinod al Bisericii Autocefale Ortodoxe Române, considerând că, în urma votului din 27 martie 1918, Biserica Ortodoxă a Basarabiei s-a unit „de facto" cu Biserica Română, iar „arhiepiscopul ei a devenit pe drept membru al Sfântului Sinod al României", l-a desemnat, cu titlu provizoriu, pe episcopul Nicodem al Huşilor în funcţia de episcop al Chişinăului şi Hotinului. La acea dată, în provincie funcţionau 1 080 de biserici ortodoxe, cu 1 045 de preoţi. Prin Cartea Pastorală a Sfântului Sinod, din 16/29 iunie
- clericii basarabeni au fost asiguraţi că va fi menţinută „autonomia" bisericească a ţinutului.
Împroprietărirea ţăranilor devenise în timpul evenimentelor din anii 1917-1918 lozinca principală pentru forţele politice naţionale. Promovând ferm cursul spre reforma agrară, Sfatul Ţării a insistat prin actul unirii la realizarea ei, acesta devenind scopul păstrării unei administrări autonome în perioada ce a urmat după 27 martie 1918. Militanţii mişcării de eliberare naţională din Basarabia nu doreau să lase rezolvarea problemei agrare pe seama guvernului conservator al lui A. Marghiloman, care se opunea reformelor democratice. În scopul elaborării proiectului de lege a reformei agrare a fost creată, la 4 mai 1918, comisia agrară a Sfatului Ţării, din care făceau parte reprezentanţi basarabeni şi specialişti delegaţi din partea guvernului de la Bucureşti - C. Filipescu, G. Murgoci, mai apoi şi Ionescu- Sişeşti. Legea agrară pentru Basarabia a fost alcătuită după aceleaşi principii ca şi cea din România, deosebirea esenţială constând nu în prevederile legii, ci în procedeele realizării reformei. Se pornea de la situaţia reală creată în urma mişcării agrare, din 1917, când ţăranii, în mod anarhic, deseori prin violenţă, au acaparat abuziv cea mai mare parte a pământurilor moşiereşti, mănăstireşti şi de stat.
Totodată, s-au luat în consideraţie datele statisticii ruseşti de până la 1917 care arătau că, din totalul populaţiei provinciei, 98 000 de familii ţărăneşti nu aveau pământ deloc sau dispuneau de loturi mici. Celelalte categorii de ţărani posedau: 90 000 câte 0,5 desetine; 230 000 de ţărani de la 2 până la 7 desetine şi numai 130 000 aveau suprafeţe de peste 7 desetine de familie.
Legea electorală pentru Basarabia şi Vechiul Regat a fost promulgată la 16/29 noiembrie 1918, constituind o ilustraţie a faptului că guvernul român satisfăcea una din marile doleanţe ale populaţiei basarabene şi demonstra că i se poate acorda încrederea pentru îndeplinirea tuturor celorlalte reforme.
În aceste circumstanţe, Guvernul Coandă, aflat sub influenţa Partidului Naţional-Liberal, promotor declarat al reformelor socio-economice, a cerut, în conformitate cu ideea constituţională de stat unitar şi în vederea unei mai eficiente apărări a intereselor naţionale la Conferinţa de Pace, proiectată pentru începutul anului 1919, revizuirea condiţiilor de unire din 27 martie/9 aprilie.
După o întrerupere de activitate (la 28 mai 1918, sesiunea Sfatului Ţării a fost declarată închisă, urmând ca Regele să convoace ulterior o nouă sesiune), pe parcursul căreia comisia agrară care, spre deosebire de cea constituţională ce se înfundase în discuţii sterile, a reuşit să elaboreze proiectul reformei agrare, Sfatul Ţării a fost din nou convocat la 25 noiembrie / 8 decembrie 1918 pentru a soluţiona problema agrară. Constantin Stere a demisionat din funcţia de preşedinte al Sfatului Ţării, în fruntea acestui organism fiind ales Pantelimon Halippa. În şedinţa din 27 noiembrie / 10 decembrie, la care au participat 46 de deputaţi, adunarea a votat proiectul legii agrare care urma să fie promulgat de rege. După adoptarea legii cu privire la reforma agrară, Sfatul Ţării, „convins că în România tuturor românilor regimul curat democratic este asigurat pe viitor", a decis anularea condiţiilor expuse în Declaraţia din 27 martie / 9 aprilie şi a proclamat „unirea Basarabiei fără condiţiuni cu România- Mamă". Zece deputaţi, membri ai grupului minoritarilor şi ai Fracţiunii ţărăneşti din Sfatul Ţării, au redactat o declaraţie de protest împotriva acestei decizii a legislativului basarabean. Ulterior, unii dintre aceştia (Vl. Ţiganko şi M. Savenko) s-au deplasat la Paris pentru a protesta în faţa Conferinţei de Pace împotriva unirii Basarabiei cu România.
La 7 martie 1919, Congresul etnicilor germani din Basarabia, întrunit la Tarutino, a adoptat în unanimitate hotărârea cu privire la aderarea la Declaraţie de unire a Sfatului Ţării. Acelaşi punct de vedere a fost exprimat şi de comunitatea evreiască din Basarabia.
Prin hotărârea Sfatului Ţării din 27 noiembrie (10 decembrie) 1918, Consiliul de Directori a fost desfiinţat, rămânând să funcţioneze doar directorate pentru diverse domenii social-economice. Ele reprezentau nişte organisme descentralizate ale sistemului politico-administrativ. Directoratele erau conduse de basarabeni, în colaborare cu specialişti din ţară, desemnaţi drept consilieri tehnici. A fost o măsură provizorie importantă în procesul de unificare administrativă, de încadrare a Basarabiei în sistemul politic românesc. Conform noii legislaţii, administratorii urmau „să fie absolut inamovibili, ca să ştie că pot să fie daţi afară numai dacă vor săvârşi crime sau călcări de lege.".
Recunoaşterea internaţională a unirii. La Conferinţa de Pace de la Paris, statutul României nu a fost cel al unui stat aliat puterilor învingătoare din cauza faptului că ea a încheiat, din motive bine cunoscute, pace separată cu Puterile Centrale (Tratatul de la Bucureşti, din 7 mai 1918). În pofida faptului că Antanta asigurase România că, la sfârşitul războiului, un şir de teritorii din cadrul Austro-Ungariei vor fi unite cu Regatul, la Conferinţa de Pace delegaţia română a trebuit să aducă argumente pentru a se recunoaşte dorinţa românilor din Vechiul Regat şi aspiraţiile românilor din Transilvania, Bucovina şi Basarabia de a trăi în cadrele unui singur stat.
Problema basarabeană a devenit obiect de discuţii între reprezentaţii diverselor cercuri europene imediat după proclamarea armistiţiului şi demararea tratativelor de pace. Puterile învingătoare au inclus însă chestiunea Basarabiei în setul de probleme legate de soarta Rusiei în general. Din cauza faptului că Occidentul nu a avut o politică clară în ceea ce priveşte gradul de susţinere a diverselor forţe care doreau să cucerească puterea în Rusia, precum şi la limitele acceptabile ale pretenţiilor teritoriale ale forţelor respective, atitudinea diplomaţiilor vest-europene faţă de Basarabia a fost caracterizată de ezitări şi tergiversare continuă. Astfel, la 8 februarie 1919, Comisia pentru chestiuni teritoriale a decis să nu se ia nici o hotărâre care ar putea compromite în vreun fel reconstituirea integrală a Rusiei. Excepţie făcea doar Polonia, a cărei independenţă a fost recunoscută chiar de la început de Guvernul Provizoriu al Rusiei.
La 6 aprilie, Comisia menţionată a prezentat Consiliului Suprem al Aliaţilor un raport în care dădea aviz favorabil pentru alipirea Basarabiei la România. Totodată, s-a specificat că, sub aspect juridic, nu este posibilă separarea Basarabiei de Rusia fără asentimentul acesteia.
Între timp, victoriile repurtate de către armatele amiralului Kolceak în luptele cu bolşevicii inspirau încredere cercurilor politice europene într-o schimbare a regimului politic şi o renaştere a Rusiei. Din aceste considerente, la 26 mai, Marile Puteri au formulat câteva condiţii pe care urma să le îndeplinească Kolceak pentru a fi recunoscut în calitate de conducător al Rusiei. Printre altele, i se cerea recunoaşterea independenţei Finlandei şi a Poloniei, soluţionarea, în colaborare cu Societatea Naţiunilor, a chestiunilor legate de ţările baltice şi caucaziene, precum şi de regiunea transcaspiană etc. În ceea ce priveşte Basarabia, s-a specificat că guvernul lui Kolceak va recunoaşte „dreptul Conferinţei de Pace de a determina soarta părţilor româneşti ale Basarabiei". Astfel, puterile occidentale invocau principiul naţionalităţilor trecând peste cel al teritoriului naţional.
Răspunsul lui Kolceak, aprobat de puterile europene la 12 iunie 1919, s-a referit la găsirea unor soluţii prin care să se garanteze autonomia diferitelor naţionalităţi, specificându-se că „limitele şi modalităţile acestor autonomii vor fi stabilite separat pentru fiecare naţionalitate". În continuare se preciza că „principiul de mai sus, care comportă ratificarea acordurilor de către Adunarea Constituantă, trebuie, desigur, aplicat şi în chestiunea Basarabiei".
Drept urmare, la 2 iulie, după audierea prim-ministrului român Ion I. C. Brătianu şi a reprezentantului rus Maklakov, Conferinţa Miniştrilor Afacerilor Externe ai Principalelor Puteri Aliate şi Asociate a declarat că, ţinând cont de situaţia şi de interesele Rusiei, nu este posibilă soluţionarea chestiunii basarabene.
Delegaţia politică rusă a elaborat şi adresat Conferinţei de Pace mai multe memorii şi note (22 martie, 2 iulie, 24 iulie, 25 septembrie şi 15 noiembrie) prin care a afirmat interesul Rusiei faţă de Basarabia. Reprezentanţii ruşi (care revendicau judeţele unde românii nu constituiau majoritatea) au propus efectuarea unui plebiscit în cele patru judeţe în care populaţia era aproape în întregime românească, sperând că şi acestea vor putea fi alipite Rusiei.
Un obstacol în plus în recunoaşterea reîntregirii naţionale îl constituia prezenţa unor grupuri etnice mai mult sau mai puţin numeroase în provinciile recent unite cu Regatul României. Profitând de includerea unor minorităţi naţionale în cadrul României Mari, puterile aliate au condiţionat recunoaşterea unirii de asumarea unor obligaţii ferme privind asigurarea drepturilor comunităţilor etnice. În acest sens, la 9 decembrie 1919, la Paris, România a semnat Tratatul privind minorităţile naţionale, fapt care a deschis calea consacrării internaţionale a întregirii teritoriale.
Victoriile bolşevicilor asupra armatelor alb-gardiste au pus, însă, capăt viselor celor care urmăreau restaurarea Rusiei republicane sau monarhist- constituţionale. Occidentul nu avea nici o obligaţie faţă de comuniştii lui Lenin, care nu se bucurau de popularitate în lumea democratică şi nici nu aveau pârghiile politico-diplomatice ale cercurilor ruseşti anticomuniste. Astfel, România a putut să acţioneze fără a avea opoziţia delegaţiei ruse, rămasă fără ţară.
La 3 martie 1920, guvernul român a primit asigurarea puterilor aliate că României i se va recunoaşte dreptul de suveranitate asupra Basarabiei de către Consiliul Suprem. Această atitudine a fost definitiv oficializată în convenţia din 28 octombrie 1920, semnată la Paris de Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia, pe de o parte, şi România, pe de altă parte. Apreciind că „din punct de vedere geografic, etnografic, istoric şi economic unirea Basarabiei cu România este pe deplin justificată", că „populaţiunea Basarabiei a manifestat dorinţa de a vedea Basarabia unită cu România" şi că „România din propria ei voinţă doreşte să dea garanţii sigure de libertate şi dreptate, fără deosebire de rasă, de religiune sau de limbă, conform cu Tratatul semnat la Paris la 9 decembrie 1919, locuitorilor atât ai vechiului Regat al României, cât şi ai teritoriilor de curând transferate", părţile semnatare au declarat că „recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei (...)".
Astfel, după mai bine de un secol de stăpânire ţaristă, Basarabia a revenit integral în cadrele românismului, participând cu forţele sale creatoare la progresul naţiunii întregite