Tratatele de pace au fost pregătite la Conferinţa de pace ce s-a reunit la Paris, începand cu 18 ianuarie 1919. Dezbaterile au fost dominate iniţial de Consiliul celor zece, din care făceau parte câte doi reprezentanţi ai Franţei, Statelor Unite, Marii Britanii, Italiei şi Japoniei, apoi de Consiliul celor patru, care-i reunea pe preşedintele guvernului francez, Georges Clemenceau, primul ministru britanic, Lloyd George, preşedintele Statelor Unite, Woodrow Wilson şi preşedintele guvernului italian Vittorio Orlando. Un rol determinant l-au jucat două persoane, Clemenceau şi Wilson, Conferinţa de pace semănând adesea „datorită concepţiilor lor opuse cu un duel. Mulţi au evidenţiat, comparativ, realismul, chiar cinismul lui Clemenceau şi idealismul lui Wilson”. Principala preocupare a lui Clemenceau era obţinerea de garanţii pentru securitatea Franţei în timp ce Wilson voia să instaureze pacea universală. În acest scop, preşedintele american considera că două elemente sunt decesive: dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, ce ar determina dispariţia principalei cauze a conflictelor şi crearea unei „ligi a naţiunilor”, care să reglementeze dreptul internaţional prin impunerea autorităţii sale morale asupra tuturor statelor. Textul ce a servit bază pentru discuţii a fost mesajul preşedintelui american din 8 ianuarie 1918, Cele 14 puncte, în care pleda pentru dreptul popoarelor la autodeterminare şi aplicarea principiului naţionalităţilor.
Preşedintele american promova şi ideea constituirii unei organizaţii a naţiunilor ce trebuia să garanteze pacea mondială. În anii războiului problema organizării ordinii mondiale a generat numeroase dezbateri care s-au materializat în diverse proiecte, planuri, propuneri de organizare interstatală. Toate aceste căutări urmăreau crearea unui sistem prin care pacea să poată fi apărată, să fie folosite doar mijloacele paşnice pentru rezolvarea conflictelor şi eliminarea pe această cale a războiului. În proiectele elaborate se preconiza practic crearea unei Europe noi, organizată pe baza principiului naţionalităţilor. Diverse documente adoptate în anii războiului, care demonstrau preocuparea pentru organizarea postbelică, conţineau principii care se vor regăsi în viitorul Pact al Societăţii Naţiunilor: egalitatea între state, dreptul de suveranitate asupra teritoriului naţional, inviolabilitatea acestui teritoriu, blamarea războiului de agresiune şi nerecunoaşterea posesiunilor obţinute prin forţă, neamestecul în treburile interne, acceptarea războiului de apărare, asistenţa reciprocă a statelor, rezolvarea conflictelor de orice natură pe cale paşnică etc.
Au fost semnate tratate între Aliaţi şi ţările învinse, precedate de un preambul ce marca crearea Societăţii Naţiunilor. Tratatul de la Versailles, semnat cu Germania la 28 iunie 1919, era foarte dur pentru aceasta: Germania era declarată principala responsabilă de declanşarea războiului, împreună cu aliaţii săi; a pierdut o parte din teritoriu şi cele câteva colonii.
Tratatul de la Saint Germain-en Laye, semnat cu Austria (10 septembrie 1919), şi cel de la Trianon, cu Ungaria (4 iunie 1920) au consfinţit dezmembrarea Imperiului austro-ungar în noi state: Cehoslovacia, Iugoslavia, Austria, Ungaria şi Polonia şi au redat anumite regiuni statelor deja existente: Transilvania României, Triestul şi o parte din Istria Italiei. Tratatul de la Neuilly cu Bulgaria (27 noiembrie 1919) i-a amputat acesteia teritoriul în favoarea statelor vecine. Tratatul de la Sevres cu Turcia (10 august 1920), a demilitarizat strâmtorile şi a dezmembrat Imperiul otoman.
Harta Europei a fost schimbată prin crearea unor state naţionale sau unificarea altora. Franţa recapătă Alsacia şi Lorena, Germania pierdea o şeptime din teritoriu şi era despărţită de Prusia Orientală prin coridorul Danzig, destinat să permită Poloniei accesul la mare prin portul cu acelaşi nume, declarat oraş liber. Pe harta politică a Europei a reapărut ca stat Polona care cuprindea în graniţele sale teritorii anexate de Austro-Ungaria, Germania şi Rusia ţaristă. În urma destrămării imperiului dualist Boemia, Moravia şi Slovacia s-au unit în 1918 şi au format Cehoslovacia. În sud, Croaţia, Bosnia şi Dalmaţia au format în jurul Serbiei şi Muntenegru un alt stat, Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor (din 1928 Iugoslavia). Austria şi Ungaria au fost separate definitiv şi reduse teritorial; Austriei i-a fost interzisă unirea cu Germania.
Turcia, moştenitoarea Imperiului otoman, a fost redusă la litoralul european al Constantinopolului şi la Asia Mică iar strâmtorile Bosfor şi Dardanele erau deschise comerţului liber. Bulgaria în calitate de stat invins a fost nevoită să accepte cedarea unor teritorii în favoarea Greciei şi Iugoslaviei. Au loc modificări pe harta politică şi în estul Europei, unde în urma dezintegrării fostului Imperiu ţarist au obţinut independenţa Letonia, Lituania, Estonia şi Finlanda, recunoscute oficial de sovietici în 1920.
La Conferinţa de la Paris dintre marile puteri care decideau anterior soarta continentului a lipsit Rusia, din cauza nerecunoaşterii regimului instaurat de Lenin în octombrie 1917. A fost prezentă însă o delegaţie de ruşi care pretindeau că reprezintă interesele viitoarei Rusiei Mari, pentru care luptau armatele albe pe fronturile războiului civil din Rusia.
Noua configuraţie a frontierelor europene, fondată pe principiul naţionalităţilor, era departe de a fi perfectă. Noua ordine nu a reuşit să rezolve toate pretenţiile teritoriale ale învingătorilor iar după încheierea tratatelor au rămas multe nelămuriri: anumite regiuni vor fi obligate să decidă prin referendum cărei ţări vor să îi aparţină, în timp ce anumite oraşe sunt declarate libere. O altă problemă cu care se vor confrunta noile state este cea a minorităţilor naţionale, care au acceptat cu greu să se integreze. Nemulţumirile celor învinşi precum şi cele apărute în rândul unor minorităţi au contribuit la apariţia revizionismului.
Tratatele, laborios şi dificil elaborate, deşi au rezolvat o serie de probleme, au generat şi altele noi. Ele au fost semnate într-o atmosferă încordată, dominată mai mult de insatisfacţie decât de mulţumire, toată lumea fiind conştientă de faptul că „deşi nu fusese posibil să se realizeze ceva mai bun, aceste tratate creau numeroase tensiuni, nu mulţumeau pe nimeni, revoltau pe mulţi”.
Principala consecinţă a războiului pentru Europa a fost semnalul propriului ei declin. În viziunea unor autori războiul a contribuit la apariţia unei Europe „şi mai fragilă decât era dinainte de război, o Europă la fel de învrăjbită, discreditată - şi săracită pe deasupra”.