La sfârşitul primului război mondial Italia se afla în grupul ţărilor învingătoare. În anul 1920 se confruntă cu o acută criză economică: a scăzut volumul producţiei industriale, a crescut numărul şomerilor, a sporit inflaţia.
Viaţa politică era dominată de Partidul Liberal, care deţinea majoritatea locurilor în parlament şi forma guverne. În ianuarie 1919 s-a constituit Partidul Popular Catolic, creat la iniţiativa Vaticanului şi urmărea scopul de a contracara influenţa forţelor de stânga.
In primăvara anului 1919 foştii veterani ai primului război mondial au creat primele bande de fascişti. Unul dintre ideologii mişcării era poetul Gabiel d’Annunzio, iar lider Benito Mussolini. Viitorul dictator al Italiei, Benito Mussolini (1883-1945) s-a situat în fruntea detaşamentelor “Fasci di combatimento”, care atacau cu violenţă organizaţiile muncitoreşti, devastau sediile Partidului Socialist. La prima întrunire a fasciştilor, ce a avut în martie 1919 la Milano, a fost adoptat un program de activitate care prevedea instituirea unei puteri de stat-forte, propagarea naţionalismului.
În 1920, Italia a fost cuprinsă de mari greve naţionale. Guvernul Italian în frunte cu Giovanni Giolitti a reuşit să canalizeze revolta maselor pe calea tratativelor cu sindicatele. Odată cu activizarea forţelor de stânga s-au înviorat şi cele de extremă dreaptă. La 28 octombrie 1922, Mussolini a organizat un marş spre Roma. Regele Italiei, Victor Emanuel al III-lea îl însărcinează pe Mussolini să formeze guvernul. Iniţial, a fost un guvern de coaliţie, dar treptat s-a impus caracterul dictatorial. Mussolini a modificat legea electorală pentru a învinge la viitoarele alegeri :partidul care obţinea mai mult de din voturi primea 2/3 din mandate în parlament. La alegerile parlamentare din aprilie 1924 partidul fascist, în bloc cu alte forţe de dreapta, a câştigat mai mult de jumătate din voturile alegătorilor. Începând din 1925, facsiştii au trecut la ofensivă. Mussolini, printr-o lege specială, a obţinut împuterniciri suplimentare. Partidele politice au fost interzise, uniunile profesionale au fost dizolvate, fiind permisă doar activitatea sindicatelor fasciste. Astfel, în Italia s-a instaurat dictatura fascistă.
Fascizmul a fost o reacţie la mişcarea de extremă stânga, dar şi o reacţie la ideile liberale. În centrul sistemului a fost plasat conducătorul partidului, numit “Il Duce”, considerat de propaganda oficială drept infailibil. Legea electorală, adoptată în 1928, prevedea ca alegerile parlamentare să se desfăşoare pe baza unei singure liste pe care figurau doar membrii Partidului Naţional Fascist. Fasciştii au promovat o politică de creare a unei economii naţionale închise, numită autarhie, ce va putea asigura independenţa economică a ţării.
Economia Italiei a suferit deosebit de mult în anii crizei economice mondiale: guvernul a promovat corporatismul - sindicatele patronatului împreună cu sindicatele salariaţilor din economie alcătuiau corporaţii. În 1934 au fost decretate prin lege 22 de corporaţii care cuprindeau diferite ramuri ale industriei. Corporaţiile erau prezentate drept un model de depăşire a disensiunilor dintre salariaţi şi patroni ce s-au unit în vederea servirii “intereselor generale ale naţiunii”.
Acordurile de la Lateran.
Papa de la Roma se afla într-un conflict mai vechi (din 1870) cu reprezentanţii statului italian. B.Mussolini era interesat în obţinerea unui sprijin permanent, acordat de Vatican regimului fascist. În 1929, la Palatul Lateran au fost semnate câteva acorduri prin care s-a consfinţit “împăcarea”. Italia a recunoscut oficial puterea Papei asupra Vaticanului, iar Sfântul Scaun, la rândul său, a recunoscut Italia în frunte cu dinastia de Savoia. Concordatul stabilea drepturile Vaticanului în statul italian: căsătoria religioasă, predarea religiei în şcoală, neamestecul statului şi a partidului fascist în afacerile interne ale organizaţiei “Acţiunea catolică”, menită să propage principiile catolicismului.
Politica externă a Italiei în perioada interbelică
În anii ‘30 politica externă italiană a suferit unele modificări, fiind dominată de tendinţe expansioniste. La 3 octombrie 1935, fără a declara război, Italia a început operaţiunile militare împotriva Etiopiei. Societatea Naţiunilor a declarat Italia stat agresor şi a instituit un embargou economic şi financiar. În mai 1936, printr-un decret al regelui Italiei, Etiopia a încetat să existe ca stat independent, împreună cu Eriteria şi Somalia, formând “Africa de Est Italiană”. Regele Italiei a fost investit cu titlul de împărat.
Războiul etiopian a dus la o apropiere între Roma şi Berlin. În octombrie 1936 au semnat un acord politic, numit de Mussolini axă, prin care au stabilit formele de comportament în cadrul relaţiilor internaţionale; au împărţit sferele de influenţă în Balcani. În noiembrie 1937, Roma a aderat la Pactul Anticomintern, iar o lună mai târziu a părăsit Societatea Naţiunilor. În anii războiului civil din Spania Mussolini l-a susţinut activ pe F. Franco. Mussolini nu s-a opus Anschluss-ului din martie 1938, spre deosebire de poziţia adoptată în anul 1934. Italia a susţinut deschis pretenţiile Germaniei faţă de regiunea Sudetă din Cehoslovacia şi a participat la Acordul de la Munchen. În aprilie 1939, forţele armate italiene au atacat Albania, care a fost ocupată şi anexată la Italia. La 22 mai 1939, a fost semnat “Pactul de oţel” dintre Germania şi Italia, conform căruia dacă una dintre părţi va intra în război urma să fie susţinută imediat de cealaltă.