Factori ce au influenţat manifestarea românismului. În anii '60 ai secolului al XIX-lea, identitarismul românesc în Basarabia a fost stimulat atât de evenimentele internaţionale (restabilirea provizorie a relaţiilor personale între românii din stânga şi dreapta Prutului în perioada ocupaţiei ruseşti a Principatelor dunărene /iulie 1853 - septembrie 1854/; înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeii din 1853-1856; retrocedarea părţii de sud a Basarabiei Principatului Moldovei /1857/; unirea Moldovei şi Ţării Româneşti /1859-1862/; afirmarea ideologiilor naţionaliste şi liberale etc.), cât şi de cele din interiorul Imperiului Ţarist (reformele liberale promovate de ţarul Alexandru al II-lea; mişcările şi revoltele din provinciile poloneze, baltice ş. a.). Totuşi, în Basarabia, mişcarea naţională a evoluat în condiţii mult mai dificile decât în celelalte provincii româneşti, rămase în afara statului român, Transilvania şi Bucovina. Caracterul, intensitatea şi formele acestei mişcări au fost determinate de următorii factori: slaba urbanizare a populaţiei româneşti din Basarabia (în numărul total al populaţiei orăşeneşti, românii constituiau doar 14,2%); lipsa şcolilor naţionale şi analfabetismul aproape total (94,2%) al populaţiei băştinaşe; constituirea relativ întârziată a categoriei numită intelectualitate; caracterul eterogen al nobilimii basarabene; izolarea culturală a românilor basarabeni de confraţii de peste Prut; deportarea sau emigrarea militanţilor autohtoni din provincie; existenţa unui puternic aparat poliţienesc de supraveghere, cu o amplă reţea de agenţi etc. Nu întâmplător, la 1891, Take Ionescu constata că, dacă „din Transilvania ne parvin gemetele fraţilor noştri, din Basarabia nu se mai aude nimic. Persecuţia ajunsă la paroxism te împiedică să plângi. Durerile mute sunt cele mai profunde" (Politica externă a României, Bucureşti, 1891, p. 13).
Forme de manifestare a mişcării naţionale în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În atare condiţii, activitatea patrioţilor basarabeni s-a concentrat iniţial în jurul unor probleme de ordin cultural, principala fiind aceea legată de introducerea şi menţinerea limbii române în viaţa publică, şcolară, justiţie, administraţie şi biserică. În acest sens, autorităţilor ţinutului le-au fost înaintate diferite propuneri şi cereri. Astfel, în anul 1862, Constantin Cristi a solicitat administraţiei ţariste permisiunea de a întemeia la Chişinău o tipografie românească. Solicitarea a fost respinsă pe motiv că „domnul Cristi se numără printre acei moldofili înflăcăraţi care visează la o singură Românie unită ... Nu se poate garanta că din tipografia lui nu vor ieşi şi cărţi care nu corespund viziunii guvernului nostru privitoare la populaţia moldovenească a Basarabiei". În anul 1863, Gheorghe Gore a făcut demersuri pentru înfiinţarea unui ziar „moldovenesc", iar Nicolae Casso şi Constantin Cristi au elaborat proiectul unei reviste româneşti. Aceste iniţiative au fost, la rândul lor, respinse de autorităţile ţariste. Acelaşi rezultat l-a avut şi tentativa lui Ştefan Casso de a aduce la Chişinău o tiparniţă românească cumpărată de la Paris.
La începutul anilor '60 ai secolului al XIX-lea s-a constituit gruparea naţionalistă a nobililor moldoveni, aşa numitul Partid boieresc moldovenesc, condus de fraţii Alexandru şi Carol Cotruţă. Pe lângă aceştia, din grupare făceau parte fraţii Ioan şi Constantin Cristi, Constantin Cazimir şi Petrache Cazimir, fraţii Nicolae şi Aristide Casso ş. a. Sub influenţa revoltei poloneze (1863), ei şi-au propus să restabilească „naţiunea română" în Basarabia şi să creeze condiţii care să faciliteze unirea cu România. În taină, N. Casso a început să organizeze cete de mazili şi răzeşi cu scopul înlăturării dominaţiei ruseşti. Pentru a obţine armele necesare, o delegaţie a fost trimisă la Iaşi. Dar primul-ministru M. Kogălniceanu a convins delegaţia de imposibilitatea desfăşurării acestei acţiuni din cauza circumstanţelor internaţionale nefavorabile.
Cu orice ocazie potrivită, gruparea respectivă a abordat problema limbii române şi alte chestiuni de interes naţional. În anul 1863, când în cadrul adunării generale a nobilimii basarabene se discuta proiectul reformei judiciare, fraţii Cotruţă au propus să se solicite guvernului ţarist introducerea limbii române în procese pentru persoanele care nu cunosc limba rusă, după dorinţa acestora. Guvernul ţarist a respins revendicarea, dar a ţinut, totuşi, cont de ea, permiţând angajarea a doi traducători la Judecătoria regională din Chişinău.
În anul 1883, un grup de nobili a adresat guvernatorului Basarabiei un memoriu prin care cerea permisiunea ca limba „moldovalahă" să fie folosită în cadrul adunărilor nobilimii şi ale zemstvei. Răspunsul a fost categoric negativ: nu se admite „nici o indulgenţă", nici o abatere de la „regulile existente", dat fiind că Basarabia este o gubernie „de frontieră", unde „tot ce-i rusesc trebuie susţinut cu o deosebită rigurozitate" şi că limba rusă „nu trebuie să cedeze nici unei limbi străine".
Către sfârşitul secolului al XIX-lea, în provincie s-au manifestat personalităţi dornice să contribuie la emanciparea naţională a românilor basarabeni. În rândul acestora s-a remarcat Vasile Stroescu (1845-1926), mare proprietar basarabean (8.000 de fălci). Cu studii liceale şi universitare la Odesa, Sankt Petersburg şi Berlin, el a funcţionat un timp ca judecător la Tribunalul din Hotin, renunţând la cariera juridică pentru a se dedica chestiunilor legate de administrarea moşiilor, precum şi problemelor sociale şi naţionale ale poporului. A construit câteva biserici, iar în 1899 a donat averea şi moşiile sale zemstvei judeţului Hotin cu clauza ca veniturile să fie utilizate pentru înfiinţarea unor şcoli rurale în care instruirea să se facă în limba română. Din cauza faptului că autorităţile guberniale n-au acceptat oferta cu condiţiile stabilite de Vasile Stroescu, acesta a transmis în arendă toate moşiile sale sătenilor români basarabeni, organizaţi în obşti ţărăneşti. De asemenea, a susţinut financiar spitalul din Stolniceni (judeţul Bălţi) şi a construit, împreună cu zemstva judeţeană, un spital în satul său natal, Trinca (judeţul Hotin).
Apreciind că situaţia şi regimul din Basarabia nu-i permit să facă mai multe pentru românii din provincie, Vasile Stroescu şi-a orientat privirile spre conaţionalii din România, Transilvania şi Bucovina. Astfel, în 1902, a donat guvernului de la Bucureşti suma de 200.000 lei pentru construcţia şi înzestrarea şcolilor în 32 de sate sărace, indicate de el, precum şi 102.000 lei pentru constituirea fondului pentru ridicarea unei catedrale a neamului românesc. În 1906 a donat alte 200.000 pentru catedrală (care nu s-a construit din lipsă de mijloace financiare, fiind necesare 15 milioane lei), iar în 1908 încă 100.000 lei pentru ridicarea unor şcoli rurale[1]. A înfiinţat fundaţia „Vasile Stroescu", care a contribuit financiar la tipărirea unor opere ale clasicilor literaturii române (tiraj total 140.000 exemplare), distribuite în Vechiul Regat (15.000), Transilvania (24.000) şi Bucovina (6.000). Restul au fost valorificate în scopul întemeierii a 300 de biblioteci populare în comunele rurale. Extrem de important a fost aportul financiar al fundaţiei pentru construirea renumitului avion al lui Aurel Vlaicu. Pentru transilvăneni, numai prin banca „Albina" din Sibiu, Vasile Stroescu a făcut donaţii în valoare de peste un milion de coroane, destinate construcţiei şi dotării cu cele necesare a 216 şcoli şi 96 biserici[2]. în preajma războiului mondial, filantropul Vasile Stroescu a susţinut material şi financiar activităţile publicistice şi literare ale românilor basarabeni.
Impactul naţional-cultural al României moderne asupra Basarabiei. Aducerea unui principe străin pe tronul României, în mai 1866, a provocat mare nelinişte în rândul guvernanţilor ruşi. Astfel, cancelaria guvernatorului general al Novorosiei de la Odesa comunica guvernatorului Basarabiei, la 21 martie 1867, că „moldovenii de la Chişinău (tineri din bune familii) au legături, prin mijlocirea moldovenilor care vin din Principate la Chişinău pentru scrisori, cu Iaşii şi Bucureştii pentru unirea Basarabiei cu Principatele".
Pericolul iniţierii, în viitorul apropiat, a unor demersuri revendicative în chestiunea basarabeană din partea principelui Carol de Hohenzollern- Sigmaringen, care se bucura de susţinerea Franţei şi Germaniei, a determinat autorităţile ţariste să promoveze o politică de rusificare accelerată şi de integrare definitivă şi deplină a ţinutului în sistemul politico-administrativ şi social al Rusiei ţariste[3]. În provincie au fost trimişi noi funcţionari cu instrucţiuni precise, au fost efectuate numeroase inspecţii de către diverse ministere etc. Spre propria lor nemulţumire, aceştia au constatat menţinerea identităţii româneşti în Basarabia. Astfel, Dimitrie Tolstoi, ministrul Instrucţiunii Publice, vizitând în 1867 instituţiile de învăţământ din circumscripţia şcolară Odesa, remarca faptul că basarabenii, „deşi locuiesc demult în Rusia, nu toţi cunosc limba rusă; slujba bisericească în unele parohii ortodoxe se face până în prezent în limba moldovenească. Este absolut necesar a se pune capăt acestei despărţiri de stat, întrucât acum poate mai mult ca oricând cultura rusă a moldovenilor din Rusia a căpătat o semnificaţie politică, deoarece unirea Moldovei cu Valahia şi formarea unui principat aproape neatârnat şi puţin binevoitor faţă de noi produce o acţiune de atracţie vădită şi la vecinii moldoveni din Basarabia".
Cucerirea independenţei şi, apoi, ridicarea României la rangul de Regat au dat noi speranţe în plan politico-naţional românilor basarabeni. Mai mult chiar, reanexarea sudului Basarabiei la Imperiul Ţarist a provocat interesul faţă de această provincie din partea unor numeroşi oameni politici şi personalităţi culturale. Numai Mihai Eminescu, în anul 1878, a scris peste 20 de articole despre ţinutul pruto-nistrean care, aprecia el, este „o parte din vatra strămoşilor noştri". În toamna anului 1879, la Iaşi, a apărut publicaţia «Basarabia» (28 septembrie - decembrie), iar la începutul anilor '90 luase fiinţă societatea românilor basarabeni «Milcov». Preşedinte a fost ales Bogdan P. Hasdeu, iar secretar Zamfir C. Arbore.
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, creşterea sentimentelor antiruseşti, pe de o parte, şi a simpatiilor faţă de România, pe de altă parte, a alertat autorităţile ţariste din Basarabia. Astfel, în anul 1891, analizând starea de spirit a populaţiei din judeţele Bălţi şi Orhei, adjunctul şefului Direcţiei de jandarmi a guberniei Basarabia consemna existenţa „unor reprezentanţi ai intelectualităţii moldoveneşti" care, „locuind permanent în Rusia (în Basarabia - n. n.) şi profitând de acest fapt, atât privind serviciul, cât şi din punct de vedere material, spre regret, înclină mai mult spre ţara vecină România". În pofida faptului că ei nu reprezentau un pericol grav „pentru liniştea judeţelor", prin luările lor de poziţie şi influenţa de care se bucurau în rândul maselor, respectivii intelectuali creau un „climat politic nefavorabil", generator de „antipatie faţă de ruşi". Drept exemple erau date numele lui Nicolae Casso, mareşal al nobilimii din judeţul Bălţi, care „se uită peste Prut", al fratelui acestuia, Aristide Casso, consemnându-se că există „şi alţii de felul lui Casso". La fel, în anul 1895, şeful jandarmeriei din judeţul Orhei raporta că intelectualitatea locală manifestă „antipatie faţă de tot ce-i rusesc" şi nutreşte „visul de separare a Basarabiei de Rusia şi alipirea ei la Regatul Românie". Rapoarte cu informaţii similare au fost prezentate şi din judeţele Hotin şi Soroca.
Autorităţile ţariste deveneau tot mai neliniştite din cauza creşterii influenţei cultural-politice a României care, se preciza într-un studiu militar- geografic şi statistic realizat la începutul secolului al XX-lea de ofiţeri ai Statului Major al armatei ruse, „până astăzi n-a uitat că Basarabia a intrat cândva în componenţa principatelor şi multe secole a trăit o viaţă comună cu ele". Drept mijloc de contracarare a influenţei românimii de peste Prut asupra basarabenilor şi de modificare a conştiinţei etnice a acestora din urmă, autorii lucrării respective au propus „rusificarea sistematică a moldovenilor din Basarabia. În acest scop, este necesar: instruirea şcolară să se facă pe baze solide ruseşti; omul simplu să fie eliberat de dependenţa morală şi materială a moşierilor români; să se înlesnească achiziţionarea pământurilor nobilimii latifundiare din Basarabia de persoane de provenienţă rusă şi, în sfârşit, să se influenţeze pe căi legale asupra unei părţi a intelectualităţii şi semiintelectualităţii rurale şi urbane".
Radicalizarea mişcării naţionale. Mişcarea naţională a resimţit un puternic impuls odată cu întoarcerea de la studii a primului grup de tineri basarabeni cărora li se permisese, în anul 1898, înscrierea la câteva universităţi din Imperiul Rus. Românii basarabeni din centrele universitare din Rusia (Dorpat, Sankt-Petersburg, Kiev, Moscova ş. a.) au format, după exemplul reprezentanţilor altor naţionalităţi, aşa numitele «pământenii» (3eM^^necTBa - comunităţi ale copământenilor) care, pe lângă funcţia de ajutor reciproc, au dezvoltat treptat o activitate politico-naţională susţinută. Dintre ideologiile vremii, tinerii basarabeni preferau curentul social-democrat şi marxismul.
În rândul acestor comunităţi s-a remarcat activitatea aceleia din Dorpat, constituită în anul 1899, din care făceau parte Ion Pelivan, Vasile Oatul, Gheorghe Chicu, Alexandru Oatul, Alexandru Grişcov ş. a. Aceştia au stabilit legături cu societăţi din România (din care făceau parte intelectuali şi studenţi originari din Basarabia), de unde primeau cărţi, reviste şi ziare. Statutul comunităţii stipula, pe lângă altele, promovarea unei largi propagande cu scopul emancipării naţionale a românilor basarabeni. În luna februarie a anului 1902, mulţi dintre membrii «pământeniei» au fost arestaţi, fiind acuzaţi de complot împotriva statului. După cinci luni de detenţie, în lipsa unor probe directe, studenţii au fost eliberaţi, cu excepţia lui Vasile Oatul, Ion Pelivan şi Alexandru Grişcov, care au fost exilaţi[4]. După refacerea organizaţiei, obiectivele social-democratice cedează prim-planul obiectivelor naţional-revoluţionare.
Între timp, în Basarabia s-au produs anumite schimbări în cadrul elitelor naţionale. O parte a nobililor basarabeni, după câteva generaţii în slujbe administrative şi militare ruseşti, s-a deznaţionalizat, încadrându-se în structurile politice şi sociale ale Rusiei ţariste. Altă parte, printre care se remarcau Pavel Dicescul, Vladimir de Herţa, Paul Gore, Teodor Suruceanu, Mihail Feodosiu, pleda pentru menţinerea identităţii naţionale şi afirmarea drepturilor politico-culturale ale românilor basarabeni. Organul de presă al acestei grupări moderate va deveni, ulterior, publicaţia «Moldovanul». Reprezentaţii acestei tabere înaintau revendicări de ordin cultural, militând pentru introducerea limbii române în învăţământ, biserică, precum şi pentru acordarea statutului de cvasi-autonomie provinciei în cadrul Imperiului Ţarist.
Tentative de organizare a energiilor naţionale (1905-1907). Din motivele expuse mai sus, în timpul revoluţiei din 1905-1907, intelectualitatea basarabeană, deşi puţină la număr, a devenit purtătoarea ideilor echităţii sociale şi naţionale. Intelectualii nu s-au rezumat doar la „propagandă orală", ci au difuzat în lumea rurală proclamaţii revoluţionare în „limba moldovenească", provocând, aşa cum raporta guvernatorul, multe „tulburări săteşti". Acţiunile sociale s-au conjugat cu cele de emancipare naţională.
În septembrie 1905, un grup de nobili şi intelectuali, în frunte cu Pavel Dicescu, a întemeiat, la Chişinău, «Societatea moldovenească pentru răspândirea culturii naţionale». La început, asociaţia număra în jur de 400 de membri, iar până în mai 1906, numărul acestora s-a ridicat la 600. Reformele sociale fundamentale şi măsurile radicale de deşteptare a conştiinţei naţionale nu erau agreate de nobilii basarabeni. Dimpotrivă, educaţia maselor şi cultivarea culturii naţionale erau privite ca pârghii cu ajutorul cărora se puteau preveni mişcările revoluţionare. Pentru a evita vreun conflict deschis cu autorităţile, conducerea societăţii a adoptat un program moderat, militând pentru schimbare fără „zguduiri sociale". Un rezultat notabil a fost înregistrat la 11 decembrie 1905, când la iniţiativa Societăţii şi a unor reprezentanţi ai zemstvei guberniale, această instituţie a adoptat hotărârea privind necesitatea predării în limba maternă în şcolile primare din Basarabia.
Această stare de lucruri nu corespundea, însă, entuziasmului şi aspiraţiilor tinerilor români întorşi de la studii. Ion Pelivan, aflat încă în exil, va publica în gazeta «5eccapa6cKaa WM3Hb» (Viaţa Basarabiei), apărută la Chişinău, articolul Chestiunea limbii în şcolile primare din Basarabia, în care punea în discuţie necesitatea introducerii limbii române în învăţământ. El arăta că, din cauza slabei cunoaşteri a limbii ruse, copiii basarabeni au fost constrânşi „să înveţe totul în mod mecanic", fapt ce a împiedicat creşterea nivelului de cultură în provincie.
Revenind la Chişinău, Ion Pelivan a organizat o grupare naţional- democratică, din care făceau parte Emanuil Gavriliţă, N. Bivol, Al. Oatul ş. a. Aceasta a colaborat strâns cu Societatea moldovenească pentru cultură în vederea naţionalizării şcolii şi restabilirii autonomiei Basarabiei.
Imposibilitatea constituirii unei organizaţii politice româneşti combative a făcut ca mişcarea naţională să se manifeste în special în mass- media. În anul 1905, Zamfir C. Arbore şi Petre Cazacu au început să editeze „la Geneva" (în realitate, redacţia se afla la Bucureşti, iar tipografia la Galaţi) revista «Basarabia», destinată românilor din provincia ocupată de ruşi. În numărul şase (care a fost şi ultimul) s-a tipărit programul Partidului Naţional Român din Basarabia (PNRB), sub auspiciile căruia apărea această publicaţie. PNRB chema basarabenii la luptă pentru autonomie administrativă, echitate socială, introducerea limbii române în învăţământ, justiţie, biserică şi administraţie. Prin eforturile acestei grupări, la Chişinău au fost expediate atât cărţi pentru întemeierea unei biblioteci naţionale, cât şi o tipografie pentru editarea unei publicaţii care avea să se numească tot «Basarabia».
Afirmarea presei naţionale româneşti. Intelectualii din Chişinău au stabilit legături strânse şi cu „Cercul basarabenilor" de la Iaşi, organizat de Constantin Stere şi Zamfir C. Arbore, în anul 1905. În fosta capitală a Moldovei se tipăreau şi se trimiteau peste Prut diverse cărţi, broşuri sau foi volante. C. Stere a îndemnat pe mulţi tineri din Basarabia să se înscrie la Universitatea din Iaşi, obţinându-le burse. El s-a deplasat la Chişinău pentru a pregăti apariţia în limba română a publicaţiei «Basarabia», care a fost lansată la 26 mai 1906. Director şi proprietar al ziarului era bătrânul avocat Emanuil Gavriliţă, iar redactor-şef Ion Pelivan. În jurul acestuia s-au grupat mulţi tineri de orientare naţional-democrată: P. Halippa, M. Vântu, V. Oatul, T. Inculeţ ş. a. Chiar în primul număr al ziarului, în articolul Către cetitori, redacţia a dorit să sublinieze identitatea naţională a populaţiei provinciei, arătând că „Basarabia noastră" este o „ţară de plugari români". Iar în numărul al treilea, Aleco Nour specifica faptul că progresul poporului poate fi asigurat nu numai „prin deschiderea de şcoli româneşti", ci şi prin înviorarea vieţii naţionale, promovarea culturii româneşti şi participarea la „mişcările politice [ale] neamului nostru întreg! Numai atunci, luând parte la viaţa culturală a României, tot poporul basarabean va putea avea o cultură democratică, o fiinţă naţională, care ca «un vis neîmplinit» trăieşte adânc în pieptul nostru ..."
În numărul 12 al «Basarabiei» au fost publicate principiile sociale şi naţionale ale programului viitorului Partid Naţional Democrat: restabilirea autonomiei provinciei de la 1818; recunoaşterea orânduirii naţionale; folosirea limbii române în toate domeniile vieţii publice; recunoaşterea anumitor privilegii şi drepturi locale; constituirea unui Consiliu Provincial Superior care să administreze ţinutul şi care să fie ales pe baza votului egal, direct şi secret; dobândirea libertăţilor politice (libertatea cuvântului, presei, întrunirilor şi asocierii) şi cetăţeneşti (inviolabilitatea domiciliului, persoanei, dreptul la schimbarea liberă a locului de trai); preluarea de către zemstva gubernială a moşiilor Fondului Naţional Cultural al Basarabiei, constituit din averile mănăstireşti secularizare; transmiterea, în arendă, a terenurilor către ţărani şi întrebuinţarea veniturilor rezultate pentru construcţia şcolilor la sate, pentru sprijinirea bisericilor sărace etc.; crearea unei Bănci Ţărăneşti cu scopul de a înlesni răscumpărarea pământului moşieresc şi de a acorda împrumuturi preconizatelor asociaţii ale ţăranilor; înfiinţarea unor şcoli de meserii. Autorii programului au menţionat ca „românii basarabeni nu vor da pe viitor în alegeri pentru Duma Imperială glasul lor decât acelor candidaţi, cari se vor lega să apere în Adunare aceste cerinţi".
Gazeta a militat intens pentru introducerea limbii române în învăţământ, publicând articole de genul: Ţăranii vor şcoli moldoveneşti, Boieri, cereţi şcoli moldoveneşti, Vrem şcoli moldoveneşti etc. într-un articol intitulat Însămnătatea limbei unui popor şi la moldoveni în parte, se specifica faptul că „ar fi o fericire pentru Rusia întreagă dacă s-ar introduce limba română şi în celelalte şcoli (pe lângă Seminarul teologic - n. n.), căci atunci ar ieşi din sânul poporului moldovenesc un număr cu mult mai mare de bărbaţi luminaţi folositori şi sieşi şi patriei în care se găsesc! Iar pentru ceilalţi fraţi români de peste Prut şi Dunăre, de peste munţii Carpaţi şi din alte ţări, ar fi cu mult mai mare mângâierea sufletească, ca să poată înţelege în limba lor naţională - limbă curat românească, în care vorbeşte, plânge şi cântă tot poporul românesc!".
De asemenea, în paginile ziarului au fost tipărite diverse creaţii semnate de Alecu Russo, Mihai Eminescu, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, precum şi biografii ale unor personalităţi marcante ca: Nicolae Bălcescu, A. D. Xenopol, Andrei Mureşanu, Al. I. Cuza, Carol I, C. A. Rosseti, Vasile Alecsandri ş. a. În ultimul său număr (79, din 11 martie 1907), a fost publicată poezia Deşteaptă-te, române, de A. Mureşanu.
Activitatea publicistică a redacţiei ziarului „Basarabia" a provocat mare nelinişte autorităţilor ţariste. Rapoartele Direcţiei de jandarmi din ianuarie şi februarie 1907 arătau că această publicaţie „face propagandă împotriva guvernului şi administraţiei locale şi în favoarea autonomiei guberniei Basarabia şi alipirii ei la România". Pentru a contracara „influenţa negativă" asupra populaţiei, s-a cerut suspendarea ziarului.
În februarie 1907, ziaristul V. Brăescu a înfiinţat gazeta „Basarabia Reînnoită", cu scopul declarat de a contribui la „închegarea unui partid naţional-liberal în Basarabia". Chiar dacă acest obiectiv nu putea fi realizat într-un timp foarte scurt, redacţia sublinia faptul că „interesele populaţiei moldoveneşti - fără deosebire de clasă - trebuie apărate prin ziar". Orientarea politico-naţională a publicaţiei a determinat existenţa scurtă a „Basarabiei Reînnoite" (doar patru numere).
În pofida climatului politic nefavorabil, intelectualii basarabeni au continuat să întreprindă demersuri în direcţia promovării idealurilor naţionale prin intermediul cuvântului scris. Astfel, la 22 aprilie 1907, Aleco Nour a început să editeze «Viaţa Basarabiei», prima gazetă din provincie scrisă şi cu litere latine. Mai puţin radicală decât «Basarabia», publicaţia a promovat valorile culturale româneşti, tipărind texte din operele lui G. Coşbuc, V. Alecsandri, O. Goga ş. a. Din cauza greutăţilor materiale, a atacurilor şoviniste şi a înăbuşirii revoluţiei, publicaţia nu a putut rezista mult timp. După tipărirea a şase numere, la 25 mai 1907, apariţia ziarului a fost suspendată.
Săptămânalul «Moldovanul» va apărea din 14 ianuarie 1907, cu subtitlul «gazetă naţională independentă». În epocă, redacţia a fost acuzată de colaboraţionism, iar redactorul Gheorghe V. Madan de relaţii strânse cu organizaţia şovinistă «Uniunea Poporului Rus». În pofida asigurărilor de loialitate faţă de regimul ţarist, formulate chiar în primul număr al publicaţiei, redacţia s-a situat pe poziţia promovării intereselor sociale şi naţionale ale populaţiei autohtone. Gheorghe Madan a avut curajul să susţină, într-un articol, că provinciile Basarabia, Moldova de peste Prut, Muntenia, Oltenia, Banatul, Ardealul, Bucovina „sunt locuite tot de neamul nostru cu toate că ei se numesc unii moldoveni - ca şi noi -, unii munteni, bucovineni, olteni, banaţieni, ardeleni, în sfârşit, fiecare după ţara lui, dar au acela şi grai, acela şi obicei, acelaşi trecut şi sunt de acelaşi sânge şi lege cu noi". De asemenea, gazeta a publicat numeroase articole cu conţinut istoric, precum şi fragmente din lucrările lui Mihail Sadoveanu, Vasile Alecsandri, Anton Pann ş. a. După ce s-a instaurat reacţiunea, iar politica publicaţiei nu mai convenea autorităţilor, «Moldovanul» şi-a încetat apariţia, la 15 octombrie 1908.
Sub presiunea loviturilor revoluţionare, ţarismul a fost nevoit să facă mai multe concesii în diferite zone ale imperiului. În Basarabia, în biserici a fost acceptată tacit limba română, iar la Seminarul teologic aceasta a fost introdusă ca obiect de studiu, alături de cântul religios moldovenesc. În octombrie 1906, tipografia eparhială şi-a reluat activitatea, tipărind, în scurt timp, numeroase titluri de carte de cult în limba română.
Identitatea românească în lumea satelor. Spre deosebire de elitele intelectuale, sătenii au fost mai puţin activi pe planul manifestărilor naţionale. În faţa ţărănimii, revoluţia a pus nu numai probleme naţionale, ci - cu o mai mare gravitate - şi sociale. Totuşi, pasivismul relativ al sătenilor basarabeni, sub aspectul implicării în mişcarea naţională, nu se poate explica doar prin conservatorismul ţărănimii. În lumea rurală, presiunea rusificatoare a stăpânirii ţariste a fost mai puţin resimţită din lipsa unei reţele de învăţământ bine dezvoltată şi a analfabetismului predominant. De-a lungul stăpânirii ţariste, ţăranii şi-au respectat limba şi tradiţiile naţionale. La 1881, un autor basarabean scria în „Telegraful" bucureştean: „Faceţi un voiagiu prin judeţele Hotin, Bălţi, Orhei, Chişinău şi vă veţi convinge că prin satele noastre basarabene nu să vorbeşte nici o limbă decât cea română, că poporul acestor sate şi-a păstrat cu sânţenie moravurile, portul şi sâmţimintele sale naţionale, nevrând a se încuscri chiar cu naţiunea cotropitoare, trăind închis în comunităţi rurale, unite între dânsele prin legături de rudenie". Un document al poliţiei secrete ruseşti sublinia că „moldovenii, aflându-se sub stăpânirea rusească, nu numai că nu s-au rusificat, dar au moldovenizat şi continuă să moldovenizeze elementele slave, aşa încât în Basarabia a apărut o zicătoare: «Tata - rus, mama - rus, da' Ivan - moldovan»". Tot aici se arăta că şi în mediul rural „se observă o mişcare în favoarea promovării culturii", menţionându-se că, în pofida faptului „că hotarul politic al României se termină la Prut, hotarul influenţei ei culturale se extinde până la Nistru. Cântecul popular sau romanţa, care se cântă azi la Bucureşti, peste o lună sau două ajunge să răsune în satele Basarabiei".
Manifestări politice naţionale izolate au fost înregistrate în diverse părţi ale provinciei. Astfel, la 28 mai 1906, la Ismail, a avut loc o mare adunare populară, cu participarea orăşenilor şi sătenilor, care a adoptat o rezoluţie radicală, sintetizată în telegrama trimisă Dumei de la Petersburg: „Noi, locuitorii oraşului Ismail şi ai mahalalelor, ne declarăm solidari cu Duma, cerem cu stăruinţă amnistie, pământ şi drepturi naţionale".
Ţăranii basarabeni au acţionat în unele cazuri şi fără vreun imbold din partea intelectualilor din mediul urban. Astfel, sătenii din Cojuşna s-au adresat Dumei, revendicând „înfiinţarea temeiurilor vestite prin manifestul din 17 octombrie 1905, îndestularea cererilor noastre celei (sic!) mai de seamă în ziua de astăzi a nevoii de pământ şi ridicarea luminării noastre prin obştescul fără plată învăţământ al copiilor noştri în limba părinţilor noştri".
Măsuri de îngrădire a manifestărilor româneşti. Autorităţile ruseşti au luat măsuri prin care să oprească pătrunderea ideologiei naţionale româneşti, procedând la confiscarea unor numere ale «Basarabiei», împiedicarea difuzării ei prin poştă, impunerea interdicţiei învăţătorilor de a se abona la această gazetă, supravegherea şi persecutarea lucrătorilor şi colaboratorilor redacţiei etc. Prima publicaţie periodică naţională românească dintre Prut şi Nistru a fost nevoită să facă faţă şi atacurilor din presa rusă ale lui Pavel Cruşevan, renumit pentru antiromânismul şi antisemitismul său. Concomitent, administraţia a sprijinit, neoficial, apariţia unui alt periodic în limba română - «Moldovanul», cu caracter loialist. La 11 martie 1907, «Basarabia» şi-a încetat apariţia, având meritul de a fi contribuit enorm la organizarea şi consolidarea mişcării naţionale româneşti atât sub aspect ideologic, cât şi sub cel al promovării unor lideri şi militanţi.
Guvernul ţarist a luat măsuri de contracarare a propagandei naţionale: a fost promovată mişcarea «Uniunea Poporului Rus», la care au fost atraşi şi unii ţărani moldoveni, a fost interzisă intrarea în Basarabia a lui C. Stere, s-au făcut demersuri pe lângă autorităţile de la Bucureşti ca acestea să-i împiedice pe românii basarabeni şi regăţeni să facă propaganda românismului în zona dintre Prut şi Nistru etc.
Mişcarea românească în anii 1907-1914. În perioada reacţiunii, ce a urmat după victoria electorală pentru Duma rusească a forţelor de dreapta, mişcarea naţională din Basarabia a trecut printr-o etapă de relativă stagnare, marcată însă de noi acumulări ideatice şi cantitative. În anii 19071908 mulţi tineri basarabeni s-au refugiat în Regat, în special la Iaşi. Dintre cei mai activi au fost: Sergiu Nuţă, Mihail Vântu, Ion Mâţă, Ion Costin, Pantelimon Halippa, Ion Scobioală, Ion Pelivan, Nicolae Popovschi ş. a., concentraţi în jurul gazetei «Basarabia».
Intelectualii rămaşi în Basarabia au continuat să lupte pentru emanciparea naţională a compatrioţilor lor. De obicei, această activitate nu era una zgomotoasă pentru a nu se ciocni de represiuni din partea autorităţilor ţariste. Totuşi, poliţia secretă şi jandarmeria au ţinut sub supraveghere şi au căutat să anihileze acţiunile îndreptate spre cultivarea românismului. În acest context, raportul „strict confidenţial", din 31 decembrie 1909, semnat de şeful Direcţiei de jandarmi a guberniei Basarabia, prezenta activitatea antirusească a „mişcării separatiste în folosul României", desfăşurată după revoluţia de la 1905-1907. Pe baza informaţiilor culese cu ajutorul agenţilor secreţi s-a constatat că Ioan Halippa, Dumitru Bogos, Pantelimon Halippa şi Mihail Vântu (ultimii doi stabiliţi între timp în România) au desfăşurat o intensă campanie de promovare a „ideilor naţionaliste româneşti". Ioan Halippa, desemnat în funcţia de inspector pentru şcolile populare din judeţul Chişinău, în august 1906 „în scopul propagandei naţionalismului românesc", specifica raportul, numea „în satele mari, cu precădere, învăţători moldoveni". Către separatism şi alipirea Basarabiei la România, se arăta în continuare, „se orientează în ultimul timp şi activitatea preoţilor locali de origine moldovenească, mai ales în zona de hotar cu România, pe râul Prut". În urma anchetei efectuate, Ioan Halippa a fost transferat cu serviciul în localitatea Berdeansk, de lângă Marea Azov.
Sărbătorirea de către guvernul rus a centenarului anexării provinciei a provocat opoziţia forţelor naţional-democratice. Serbările oficiale nu s-au bucurat de susţinerea şi entuziasmul populaţiei româneşti, întreaga manifestare desfăşurându-se într-o atmosferă de pasivitate, tăcere şi resemnare. Ziarul «5eccapa6cKaa WM3Hb» (Viaţa Basarabiei) consemna: „Poporul a tăcut şi dacă s-a dedat veseliei, apoi aceasta a făcut-o din motive cu totul străine de ideea sărbătoririi (...) A lipsit un singur lucru, a lipsit principalul: spiritul de expansiune cetăţenească. A lipsit dispoziţiunea de sărbătorire".
Românii din Regat, inclusiv basarabenii stabiliţi în ţară, au adresat proteste guvernului ţarist şi au organizat parastase pentru cei 14 mii de basarabeni căzuţi în războiul ruso-japonez (1904-1905). În scopul evitării protestelor, autorităţile au confiscat prima ediţie a revistei «Făclia Ţării», imprimată în tipografia eparhială din Chişinău, unde, în articolul O sută de ani, erau puse în lumină consecinţele nefaste ale dominaţiei ruseşti pentru cultura românească din Basarabia. Astfel, se arăta că, din cauza faptului că „şcoli sunt, da-s ruseşti", „ţara noastră îi cuprinsă de întuneric ca şi o sută de ani înapoi". Centenarul anexării a fost sărbătorit nu de către popor, ci de către „boierii care au primit medalii de la împărat, cinovnicii, nemţii, evreii şi alţii, care n-au nici o legătură cu Basarabia". Analizând conţinutul articolelor publicate în paginile revistei, autorităţile ţariste au ajuns la concluzia că «Făclia Ţării» are „o orientare extrem de condamnabilă şi urmăreşte un scop evident de a inocula populaţiei moldoveneşti neîncrederea faţă de guvern şi de a zdruncina devotamentul supuşilor moldoveni faţă de Tron şi Patrie". Din aceste considerente, redactorii C. Costinovici şi Gh. Todorov au fost acuzaţi de guvernatorul Basarabiei că „au pus la cale un act de trădare, adică o crimă stipulată în p. 1 al art. 129 al Codului penal, şi deci tipărirea foilor este absolut inadmisibilă".
Istoricul şi filologul Gheorghe Ghibănescu, care a vizitat Basarabia în august 1912, consemna existenţa a două grupări (orientări, facţiuni) politice. Elita nobiliară autohtonă considera că „poporul moldovenesc [trebuie] să rămâie moldovean, supus rosienesc, dar nu stingherit în aspiraţiile sale". Apreciind că boierimea basarabeană este „bine văzută la palat", că în rândul intelectualilor ruşi sunt „foarte mulţi moldoveni", că poporul „ignorant" nu poate cere libertăţi politice, această tabără pleda pentru respectarea drepturilor categoriilor privilegiate, fără a avea revendicări naţional-politice serioase. Cealaltă orientare, reprezentată de tânăra generaţie de intelectuali şi funcţionari, promova ideea emancipării naţionale şi luminării maselor rurale.
Începând cu anul 1913, mişcarea naţională românească cunoaşte o înviorare. Apar noi publicaţii în limba română: în aprilie, gazeta «Glasul
Basarabiei», editată de Grigore D. Constantinescu, în mai, revista «Cuvântul Moldovenesc», sub direcţia lui Nicolae Alexandri şi Simion Murafa. Din ianuarie 1914, a început să apară gazeta săptămânală «Cuvântul Moldovenesc», care a devenit, în anul 1917, organul Partidului Naţional Moldovenesc. Toate publicaţiile româneşti care apăreau în anii 1913-1914 au fost parţial sprijinite financiar şi material (hârtie) de către Vasile Stroescu.
Fenomenul redescoperirii demnităţii naţionale în rândul românilor basarabeni se poate constata din articolul Către moldoveni, tipărit de Maria V. Epure în gazeta «Glasul Basarabiei». Astfel, autoarea îi îndemna pe conaţionalii săi: „Cu străinii care vorbesc măcar oleacă limba noastră, vorbiţi numai moldoveneşte, iar pe cei care nu pricep deloc limba noastră, străduiţi-vă a-i învăţa să grăiască moldoveneşte. În Basarabia toţi trebuie să ştie şi să vorbească moldoveneşte".
Toate aceste eforturi de emancipare naţională se aflau sub supravegherea atentă a poliţiei ţariste. În raportul Direcţiei de Jandarmi a guberniei Basarabia, din 31 octombrie 1915, se specifica că săptămânalul «Cuvântul Moldovenesc» este de „orientare evident naţionalistă, cu tendinţă separatistă". Şeful jandarmilor arăta că, în Basarabia, după 1905, în rândul intelectualilor autohtoni s-a constituit o grupare care şi-a propus să promoveze „conştiinţa culturală a moldovenilor, ori, aşa cum afirmă ei acum tot mai des, a românilor". Alături de laici, în jurul «Cuvântului Moldovenesc» s-au grupat mai mulţi clerici indigeni, nemulţumiţi de predominarea arhiereilor ruşi. Împărtăşind idealurile românismului, aceştia au dezvoltat o propagandă naţională în rândul enoriaşilor. În pofida faptului că, în acel moment, mişcarea era încă „lipsită de putere", ea se bucura de „influenţă în societate".
Primul război mondial va verifica nivelul de organizare şi perspicacitatea mişcării naţionale româneşti, provocând-o să dea răspunsuri corecte într-o situaţie extrem de confuză.
[1] Construcţia şi înzestrarea unei şcoli săteşti se ridica la circa 6.000-8.000 lei.
131
[2] Costul unei biserici, incluzând şi costul şcolii parohiale anexă, se ridica la 20.00040.000 coroane.
[3] Vezi, în acest sens, capitolele Organizarea administrativă, Reformele ruseşti, Viaţa bisericească şi Evoluţia culturii în Basarabia.
[4] „Pământenia" studenţilor basarabeni din Dorpat şi-a încetat activitatea la 31 octombrie 1912, după ce intrase în legalitate la 30 ianuarie 1909.