Politica de protecţie împotriva URSS, pe care România o considera agresor încă din 1940, l-a determinat pe generalul Ion Antonescu să semneze Pactul Tripartit din 23 noiembrie 1940, în ideea că Rusia n-ar ataca o aliată a Germaniei. Deşi respinsese propunerea Germaniei de a participa alături de ea contra Iugoslaviei şi Greciei, la 22 iunie 1941, România intra în război alături de trupele germane împotriva U.R.S.S. pentru refacerea integrităţii teritoriale. Armatele române au eliberat teritoriile sale până la Nistru unde au ajuns la 26 iulie 1941 şi a continuat războiul şi dincolo de Nistru, fapt care a ridicat obiecţii din partea unor oameni politici importanţi, a unor generali şi chiar a regelui Mihai.
În urma recuceririi Basarabiei şi Bucovinei, Regimul Antonescu a oferit acestor teritorii o organizare aparte, ţinând cont de împrejurările istorice, dar şi de noile tendinţe de organizare administrativă pe care dorea să le impună în România.
Pe baza Decretului-Lege nr. 790 din septembrie 1941[1] aceste teritorii au constituit două provincii administrative, cu personalitate juridică şi bugete proprii. Acestea erau conduse de câte un guvernator care avea calitatea de administrator general şi era împuternicitul Conducătorului Statului în provincie. Celelalte organe administrative erau:
- Directoratele (directoratul afacerilor administrative; finanţelor; agriculturii şi domeniilor; economiei naţionale; învăţământului şi cultelor; muncii şi asigurărilor sociale; lucrărilor publice şi al comunicaţiilor; sănătăţii; românizării; colonizării şi inventarului), cu serviciile administrative respective. Directoratele erau conduse de către directori numiţi de Conducătorul Statului la propunerea ministrului de resort (art.5-10).
- Consiliul provincial de coordonare şi îndrumare generală a activităţii administrative, organ consultativ al Guvernatorului, compus din şefii directoratelor (art.11).
Controlul Statului asupra celor două provincii se efectua prin Corpul de Comisari Generali pentru Basarabia şi Bucovina, înfiinţat pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri. În fiecare lună avea loc un Consiliu de Miniştri care se ocupa special de Basarabia şi Bucovina, consiliu la care Guvernatorii respectivi luau parte obligatoriu (art.37).
Provincia Basarabia, cu capitala la Chişinău avea în componenţă 9 judeţe: Bălţi, Cetatea-Albă, Cahul, Chilia, Ismail, Lăpuşna, Orhei, Soroca şi Tighina.
Provincia Bucovina, cu capitala la Cernăuţi, cuprindea 6 judeţe: Câmpulung, Cernăuţi, Hotin, Rădăuţi, Storojineţ şi Suceava, la care s-a adăugat şi Dorohoi, cuprinzând şi fostele comune aparţinătoare eliberate.
Judeţele erau conduse de câte un Prefect numit de Conducătorul Statului la propunerea Guvernatorului, şi reprezentau circumscripţii teritoriale şi organe de control şi îndrumare ale plăşilor şi comunelor. Acestea nu erau dotate cu personalitate juridică precum celelalte judeţe din ţară, considerându-se că privilegierea unor interese locale nu era potrivită contextului politico-militar.
Fiecare judeţ era împărţit în mai multe plăşi, circumscripţii fără personalitate juridică, conduse de către un prim-pretor ajutat de unul sau mai mulţi pretori numiţi de către Guvernator la propunerea directorului afacerilor administrative (art.18-20).
Comunele erau persoane juridice cu bugete proprii şi aveau organizarea prevăzută în legea administrativă din 1938, cu excepţia modificărilor privitoare la numirea primarilor. Primarii municipiilor erau numiţi prin decret de Conducătorul Statului la propunerea Guvernatorului din provincia respectivă. Primarii comunelor urbane reşedinţă de judeţ şi ai comunelor balneo-climaterice se numeau prin decizia Guvernatorului. Primarii celorlalte comune urbane şi notarii erau numiţi prin deciziunea directorului afacerilor administrative, iar primarii comunelor rurale de către Prefect la recomandarea prim-pretorului respectiv (art.22).
În esenţă, modelul administrativ instituit în Basarabia şi Bucovina a consacrat drept persoane juridice doar provincia şi comuna, judeţele şi plăşile rămânând circumscripţii de deconcentrare administrativă şi de control.
[1] Decretat cu I. D. nr. 2506 din 3 seprembrie 1941, publicat în Monitorul Oficial, p. I, nr. 209 din 4 septembrie 1940