Istorie

În perioada anterioară anexării, zona de la vest de Nistru se împărţea, sub aspect administrativ, în trei părţi: teritoriul aflat sub controlul efectiv al domnului moldovean; regiunea Bugeacului, administrată de turci şi tătarii nogai; raialele turceşti Hotin, Bender (Tighina), Akkerman (Cetatea Albă), Chilia şi Ismail, compuse din cetăţile omonime şi aşezările din preajma lor. În spaţiul pruto-nistrean existau atunci câteva ţinuturi ale Moldovei: Lăpuşna-Orhei, Soroca, Codru, Greceni, Hotărniceni şi partea răsăriteană a ţinutului Iaşi (viitorul ţinut Bălţi).

Împăratul Alexandru I, anexând Basarabia la 1812, a încercat - la fel cum au procedat austriecii în Bucovina în primii ani după ocupare - să ţină cont în administrarea ei de condiţiile şi cutumele istorice. Pentru Curtea imperială era important să calmeze spiritele locale şi să evite o opoziţie deschisă faţă de integrarea provinciei în cadrele Rusiei. Din aceste considerente, populaţia ţinutului a fost scutită de impozitul personal şi cel agricol pentru o perioadă de trei ani, precum şi de serviciul militar pentru o perioadă nedeterminată. Teritoriul anexat a primit denumirea de „oblasti Basarabia". Însemnul heraldic al noii unităţi administrative era o combinaţie a stemei Imperiului Rus cu cea a Moldovei: un scut împărţit, pe care, în partea de sus, era reprezentat vulturul rusesc, iar în partea de jos, pe un câmp auriu, era reprezentat capul de bour moldovenesc.

Constituirea administraţiei noii provincii. La 23 iulie 1812, amiralul Pavel Ciceagov, comandantul armatei ţariste de la Dunăre (guvernator general al Novorosiei şi Basarabiei între anii 1812-1816), a aprobat Pravilele provizorii de administrare a Basarabiei, elaborate de contele Ioannis Capo d'Istrias (1776-1831), înalt funcţionar al ministerului de Externe. La 2 august, Alexandru I a sancţionat acest regulament, care va purta titlul Înfiinţarea administraţiei provizorii în oblastia Basarabiei. Printre altele, regulamentul prevedea: „Locuitorilor Basarabiei le sunt lăsate legile proprii. Guvernatorul civil dirijează toate diviziunile administraţiei interne a regiunii.

(...) Cancelaria administraţiei civile se împarte în două departamente. Primul va cuprinde legile, chestiunile bisericeşti, care vor fi soluţionate de o instituţie aparte, executările judecătoreşti, poliţia şi învăţământul. În atribuţiile celui de al doilea va intra: statistica regiunii, populaţia, veniturile, vămile, comerţul şi industria". Potrivit acestei legi, întreaga administraţie a Basarabiei, inclusiv guvernatorul civil, era supravegheată de guvernatorul general al Novorosiei şi Basarabiei, cu sediul la Odesa. Aşa cum aprecia istoricul basarabean Alexis Nacco (1832-1915), „pentru ca trecerea la rânduielile statale ruseşti să fie mai puţin sensibilă, s-a considerat necesar de a atribui însuşi guvernului provizoriu, format din două departamente, similitudinea divanului moldovenesc".

Conform Regulamentului, se menţinea, în linii mari, vechea organizare teritorială, Basarabia fiind împărţită în 12 judeţe: Hotin, Soroca, Orhei, Lăpuşna, Hotărniceni, Bender, Akkerman, Chilia, Ismail, Greceni, Căuşeni şi Reni (sau Tomarovo). Cetăţile au rămas sub conducerea pârcălabilor, care nu aveau dreptul să se implice în administraţia civilă. În judeţe, puterea administrativă era exercitată de ispravnici. Potrivit Regulamentului, „în calitate de ispravnici pot fi aleşi doar moldoveni care au jurat credinţă Rusiei sau ruşi". În subordinea ispravnicului se afla samişul (secretar al isprăvniciei şi administrator financiar al judeţului), ocolaşii (cârmuitori de ocoale), căpitanii de târg (primari ai oraşelor), căpitanii de mazili, vornicii (primari ai satelor). Se menţiona că toate actele vor fi întocmite în limbile rusă şi română.

În funcţia de guvernator civil, care îşi avea reşedinţa la Chişinău, a fost numit, la 23 iulie 1812, octogenarul Scarlat Sturdza, boier moldovean, un om bolnav, „pentru care semna actele mitropolitul Gavriil şi comandantul militar Harting". Potrivit actului de instituire a administraţiei Basarabiei, din 2 februarie 1813, primul departament urma să fie compus din nouă consilieri (şapte boieri moldoveni şi doi ofiţeri ruşi), iar departamentul al doilea din trei consilieri (aleşi „din rândul ofiţerilor superiori ruşi sau din cel al boierilor moldoveni, care vor fi recunoscuţi de către guvernator ca fiind capabili").

Intenţii de rusificare accelerată. Această componenţă etnică a corpului de funcţionari a provocat nemulţumirea demnitarilor ruşi veniţi în inspecţie în Basarabia. Astfel, în anul 1813, cinovnicul Nikolai Baikov a redactat un memoriu despre situaţia din provincie. Semnalând dezordinea care domnea în Basarabia, el aprecia că aceasta se datorează „lipsei de experienţă, bătrâneţii şi blândeţii guvernatorului", iar „administraţia internă se află în mâinile ispravnicilor moldoveni, aleşi după bunul plac al guvernului". Însă cel mai mare neajuns era considerat a fi numărul nesemnificativ de funcţionari ruşi în instituţiile basarabene: „De ce această provincie, pentru care s-a vărsat atâta sânge rusesc şi s-au cheltuit milioane de bani, s-o dăm ca şi cum în posesie?"

La 17 iunie 1813, pe motiv de boală, Scarlat Sturdza a fost eliberat din funcţie. În realitate, destituirea a fost provocată de opoziţia sa fermă faţă de intenţiile de rusificare a administraţiei şi de colonizare a provinciei cu ţărani aduşi din Rusia. Scarlat Sturdza s-a dovedit a fi primul şi ultimul guvernator de origine română în Basarabia ţaristă. Locul său a fost preluat de generalul-maior Ivan Harting, guvernator militar al provinciei. Acesta nu era de acord cu libertăţile confirmate prin regulamentul din august 1812, nega existenţa legilor şi tradiţiilor locale, trecând la aplicarea legislaţiei ruseşti. El a adus în ţinut un număr de funcţionari ruşi care i-au înlocuit pe cei autohtoni. În plus, în provincie s-a răspândit zvonul că Harting a cerut guvernului permisiunea ca boierii moldoveni să fie supuşi pedepselor corporale după regulile ruseşti cele mai severe. În anul 1814, guvernatorul a înaintat câteva memorii, prin care a propus reorganizarea administraţiei Basarabiei după modelul guberniilor ruseşti. Analizând structura guvernământului civil, Harting a constatat că măsurile de integrare erau împiedicate de „marea inegalitate de voturi, datorită excedentului atât de mare al consilierilor moldoveni faţă de cei ruşi". În acelaşi timp, remarca guvernatorul, „ei (moldovenii - n. n.) ascund situaţia exactă şi împrejurările locale şi stăruie ca ruşii să aibă mai puţine funcţii şi dimpotrivă moldovenii să fie mai mulţi". Totodată, boierii „prin toate mijloacele şi în toate cazurile încearcă să se susţină unul pe altul împotriva ruşilor, chiar jignindu-i pe aceştia, faţă de care sunt răuvoitori".

Atitudinea populaţiei autohtone. Aflând de propunerile lui Harting, boierii l-au rugat pe Gavriil Bănulescu-Bodoni, Mitropolitul Basarabiei, să intervină pe lângă forurile de la Petersburg. I-au fost înmânate trei memorii, care urmau a fi adresate împăratului Alexandru I, Consiliului de Miniştri şi Consiliului de Stat. Pe lângă altele, autorii cereau împăratului: „Dă-ne nouă un ocârmuitor civil pentru această provincie din moldoveni băştinaşi, un bărbat, căruia i-ar fi cunoscute familiile nobile (boiereşti) locale, obiceiurile şi legile noastre şi a ţărilor megieşe cu noi, fiindcă neavând acuma un aşa ocârmuitor, din zi în zi vom fi înstrăinaţi de obiceiurile noastre".

Fără să ţină cont de nemulţumirile boierimii autohtone, guvernatorul a numit cinovnici ruşi ca ispravnici în câteva ţinuturi; din rândul aceleiaşi categorii a desemnat consilieri pentru departamentul al doilea şi a numit funcţionari în cancelaria regiunii şi în câteva cancelarii judeţene etc.

În iulie 1815, administraţia ţaristă, confruntată cu protestele nobilimii faţă de proiectele şi măsurile de integrare accelerată a provinciei în componenţa Imperiului, a trimis în inspecţie pe scriitorul Pavel Svin'in, funcţionar la Ministerul Afacerilor Externe. Acesta a studiat situaţia din Basarabia timp de circa şapte luni de zile, colaborând cu boierii moldoveni. Inspecţia s-a transformat într-un fel de sondaj al opiniei publice asupra formei de guvernământ a Basarabiei. Astfel, ţăranii din satele Malinţi, Clişcăuţi şi Zarojani (judeţul Hotin) au răspuns că „noi arătăm că suntem mulţămiţi ca să trăim cum au trăit părinţii şi strămoşii noştri cu obiceiurile moldoveneşti, cu care şi noi ne-am trezit (...) Toţi îngenunchem cu fimei şi cu copii şi cu lacrimi ne rugăm ca să se îndure de noi săracii şi să ne miluiască cu strămoşeştele noastre obiceiuri şi să ne mântuim de asupririle care tragem necontenit". Concomitent, indigenii au protestat împotriva politicii rusificatoare a guvernului ţarist: „Şi pentru părcălabi ruşi şi ocolaşi ruşi ne rugăm ca să nu ni să mai rânduiască, că tare ne năcăjim şi ne osândim şi la aceasta să fie tot boieri moldoveni de a noştri cu care sântem deprinşi, ne înţelegem în vorbă la nevoile noastri şi sântem mulţămiţi".

Cu această inspecţie a coincis şi acţiunea puternică la Sankt Petersburg din partea lui Capo d'Istrias şi Alexandru Sturdza (fiul lui Scarlat Sturdza). Pătruns de ideile timpului şi cunoscând înclinaţia lui Capo d'Istria de a separa de Rusia teritoriile cucerite, Al. Sturdza a sperat „să facă dintr-o bucăţică a patriei sale un stat mic-model, cu un regim reprezentativ". Ba mai mult, potrivit Memoriilor lui F. Vighel, fost viceguvernator al Basarabiei, Al. Sturdza „nu-şi ascundea dorinţa de a vedea Moldovalahia ca o împărăţie deosebită (independentă), împreună cu Basarabia, Bucovina şi Transilvania". El a obţinut scoaterea provinciei de sub controlul Consiliului de Stat şi al Consiliului de Miniştri. A mai dorit ca, după exemplul Poloniei şi Finlandei, să fie numit pentru Basarabia un ministru special, «stats- secretar». Parţial şi acest obiectiv a fost atins prin acceptul contelui Capo d'Istrias de a raporta împăratului în chestiunile noii provincii şi prin asumarea, de către Sturdza, a misiunii de a pregăti rapoartele respective.

Noi modificări în structura administrativă. La 1 aprilie 1816, Alexandru I a expediat pe numele lui Bănulescu-Bodoni un rescript în care promitea Basarabiei „o administraţie civilă corespunzătoare cu legile, moravurile şi obiceiurile ei locale". În urma discuţiilor lui Capo d'Istrias cu Svin'in s-a ajuns la concluzia privind instituirea funcţiei de namesnic (rezident imperial) al Basarabiei, cu scopul de a evita o divizare a puterii: direcţiile orăşeneşti erau subordonate autorităţilor militare, iar cele săteşti guvernatorului civil. Toate ministerele trebuiau să transfere în competenţa namesnicului chestiunile ce priveau această regiune. Autonomia provinciei a fost menţinută, însă drepturile guvernatorului civil al Basarabiei au fost întrucâtva restrânse.

La 21 mai 1816, generalul-locotenent Alexei Bahmetiev, guvernatorul Podoliei, a fost numit namesnic (rezident imperial) al Basarabiei (1816­1820). Pentru a elabora noul regulament de administrare a provinciei, namesnicul a constituit, în iunie 1816, o comisie compusă din funcţionari ruşi şi mai mulţi boieri români (Gafencu, Balş, Cantacuzino ş. a.). Nobilimea basarabeană a făcut, însă, opoziţie făţişă intenţiilor de elaborare a unor noi prevederi legislative care puteau conduce la restrângerea drepturilor consacrate. În acest sens, mulţi membri ai comisiei au refuzat să se implice în acţiunea de redactare a actelor sau lipseau de la şedinţe, în ciuda presiunilor şi avertismentelor lui Bahmetiev. Participarea lor la activităţile comisiei s-a manifestat doar în prezentarea revendicării privind menţinerea limbii române în administraţie. O activitate susţinută s-a observat abia în ultima etapă, când a devenit clar că noul regulament nu va leza privilegiile tradiţionale.

La 6 aprilie 1817, proiectul definitiv, redactat în limbile rusă şi română, a fost trimis, spre aprobare, la Petersburg. În acelaşi timp, raportul OnucaHue Beccapa6cKou o6nacmu (Descrierea regiunii Basarabia), pe care l-a prezentat Svin'in Curţii imperiale, a fost favorabil moldovenilor. În septembrie 1817, I. Calagheorghi^[1], adeptul desfiinţării instituţiilor autonome ale Basarabiei, şi-a prezentat demisia din funcţia de guvernator civil, succedându-i, din 30 decembrie, Constantin Katakazi.

Menţinerea autonomiei ţinutului. La 29 aprilie 1818, cu ocazia vizitei la Chişinău, ţarul a dat publicităţii, în ediţie bilingvă, Aşezământul obrazovaniei oblastii Basarabiei (Regulamentul privind constituirea regiunii Basarabia). Acest act purta caracter de lege provizorie, fiind aprobat doar pentru un an de zile. În urma aplicării lui în practică, a verificării şi introducerii modificărilor inerente, ţarul urma să promulge o lege definitivă. Totuşi, Aşezământul a funcţionat până la 1828, fără ca acesta să fi fost promulgat de Alexandru I sau Nicolai I.

În conformitate cu prevederile Aşezământului, provincia a fost împărţită în şase judeţe: Hotin, Iaşi, Orhei, Bender, Akkerman şi Ismail. Basarabiei i s-a recunoscut dreptul la o administraţie autonomă, trecută în subordinea guvernatorului general militar al Podoliei. De administrarea ei se ocupa un Consiliu Superior, în frunte cu namesnicul Basarabiei. Acest organism administrativ şi judiciar suprem era compus din 11 membri, dintre care cinci erau membri de drept, restul fiind aleşi pe un termen de trei ani din rândul nobilimii basarabene. Puterea executivă a fost atribuită Guvernului regiunii, condus de guvernatorul civil. Funcţiile de ispravnici de judeţe şi cele inferioare erau elective. Boierii moldoveni au fost asimilaţi nobililor ereditari ruşi, iar răzeşilor le-au fost reconfirmate vechile lor drepturi. A fost desfiinţat institutul scutelniciei. Alături de limba rusă, limbă oficială a Basarabiei era recunoscută şi limba română.

Acest act legislativ a reprezentat, fără îndoială, un progres în planul organizării administrative. El a aşezat Basarabia în graniţele Imperiului ţarist, oferindu-i o autonomie restrânsă, fără a extinde sensibil drepturile populaţiei indigene, confirmând doar unele prerogative ale administraţiei locale stabilite în anii 1812-1813. Pe de altă parte, Aşezământul a limitat aplicarea dreptului moldovenesc, deschizând calea pentru introducerea formelor guberniale în administrarea provinciei.

Boierii moldoveni au privit cu rezerve Consiliul Superior, instituţie lipsită de dreptul de a avea iniţiativă legislativă. Acest drept îl avea numai namesnicul şi, în absenţa lui, guvernatorul civil. îngrădită în exercitarea puterii sale, nobilimea autohtonă a recurs la rezistenţă pasivă, absentând de la şedinţele Consiliului. În această situaţie, namesnicul a fost pus în faţa dilemei: să reducă cvorumul de la şapte la cinci membri sau să majoreze numărul membrilor de drept ai Consiliului Superior. S-a ajuns la concluzia că reducerea cvorumului este nepotrivită, deoarece membrii aleşi din partea nobilimii ar putea oricând întruni cvorumul necesar doar din rândul lor şi ar soluţiona independent problemele Basarabiei.

Presiunea rusificatoare. Din acest motiv, Bahmetiev a pledat la Petersburg pentru reducerea ponderii nobilimii locale în administraţia provinciei. În anul 1820, ţarul a inclus în Consiliul Superior al Basarabiei încă doi reprezentanţi din partea Coroanei, membrii de drept acumulând majoritatea voturilor. Namesnicul a obţinut dreptul de veto asupra hotărârilor Consiliului, cu excepţia celor judiciare. Aria de utilizare a limbii române a fost restrânsă mult, în special în oraşe, unde poliţia avea dreptul să folosească exclusiv limba rusă. În octombrie 1823, la Petersburg, a fost înfiinţat un comitet provizoriu pentru reclamaţii împotriva Consiliului Superior în afacerile judecătoreşti civile. În anul 1824, prinţul Voronţov, noul namesnic al Basarabiei (1823-1828), a obţinut dreptul de a numi - în loc de a fi aleşi de către populaţia autohtonă - ispravnicii şi juraţii judeţeni. Majoritatea celor nou numiţi erau cinovnici sau foşti ofiţeri ruşi. Din anul 1825, Senatul[2] a devenit instanţă de apel împotriva hotărârilor Consiliului Superior. Acesta din urmă şi-a pierdut şi atribuţiile judecătoreşti.

Noul ţar al Rusiei, Nicolai I (1825-1855), adept al conservatorismului, a promovat o politică internă şi externă reacţionară. în timpul îndelungatei sale şederi la Petersburg (noiembrie 1826 - martie 1828), prinţul Voronţov a reuşit să convingă persoanele apropiate tronului de necesitatea schimbării modului de conducere a Basarabiei.

Reorganizarea administraţiei Basarabiei. La 29 februarie 1828, ţarul a semnat Institutul pentru administrarea ţinutului Basarabiei, prin care era suprimată cvasiautonomia provinciei. Instituţia namesnicului a fost lichidată, puterea supremă fiind concentrată în mâinile guvernatorului general al Novorusiei şi Basarabiei. Consiliul Superior a fost desfiinţat, locul său fiind luat de Administraţia Regiunii, compusă din câteva instituţii: 1. Sovietul Oblastii (Consiliul Regiunii); 2. Direcţia Regiunii; 3. Trezoreria; 4. Judecătoriile regionale (penală, civilă şi morală). Administraţia Regiunii era condusă de guvernatorul civil al Basarabiei. Toate instituţiile provinciei urmau să se subordoneze Senatului (organism subordonat direct împăratului, care coordona întreaga activitate legislativă, administrativă şi judecătorească în Rusia) şi ministerelor centrale. De asemenea, decretul prevedea introducerea instituţiilor guberniale şi a sistemului fiscal ruseşti, precum şi a limbii ruse în toate sferele vieţii publice (potrivit ucazului ţarului din 7/19 februarie 1828, limba rusă a devenit singura limbă oficială a imperiului ţarist). Limba română putea fi folosită doar „în caz de necesitate", pentru traducerea unor dispoziţii, acte sau legi. Sub aspect administrativ, ocârmuirea Basarabiei nu se deosebea prea mult de cea a guberniilor ruseşti. Această structură organizatorică se va menţine până la 28 octombrie 1873, când Consiliul Regiunii a fost desfiinţat, iar ţinutul a fost transformat în gubernie. Statutul Basarabiei de gubernie rusească s-a menţinut până la sfârşitul anului 1917.

În pofida reorganizărilor, administraţia a rămas destul de greoaie (unele chestiuni rămâneau nesoluţionate câte 10-20 de ani), ea transformându-se în una rusească aproape în totalitate, atât prin legislaţia după care se conducea, cât şi prin componenţa etnică. De pildă, în anul 1888, Deleanov, ministrul Învăţământului, a cerut guvernului central şi conducerii guberniei să ia „măsuri ca în toate funcţiile administrative din satele moldoveneşti să fie alese şi promovate în exclusivitate persoane care au absolvit şcoala şi care cunosc temeinic limba rusă; toată corespondenţa de serviciu să fie realizată de aceşti funcţionari obligatoriu în limba de stat". Instituţiile statului şi funcţionarii acestora vor fi, în secolul al XIX-lea, principalii factori de deznaţionalizare a Basarabiei.

Chestiunea judeţelor din sudul Basarabiei. Războiul Crimeei (1853­1856) şi înfrângerea armatei ţariste au demonstrat incapacitatea regimului politic şi a ordinii sociale din Rusia absolutistă. Prin articolul XX al Tratatului de la Paris (30 martie 1856), „pentru mai buna asigurare a libertăţii de navigaţie" pe Dunăre, Imperiul Ţarist a consimţit „la rectificarea frontierei sale în Basarabia". Restituirea către Moldova privea doar o regiune limitrofă Dunării şi nu întreaga Basarabie, linia de hotar urmând să fie stabilită de către o Comisie de delimitare. Cabinetele europene urmăreau, însă, propriile lor interese, considerând suficientă îndepărtarea Rusiei de Dunăre. Teritoriul retrocedat Moldovei avea o suprafaţă de 10 754 verste pătrate, cu o populaţie de 127 030 locuitori. Cele mai importante localităţi erau Ismail, Cahul şi Bolgrad.

Între 1857 şi 1878, cele trei judeţe din Bugeac au participat, ca parte a teritoriului românesc la toate acţiunile, modificările, creaţiile civice şi politice ale României moderne. Sudul Basarabiei a fost integrat, ca actor - dar şi beneficiar - în întregul proces de modernizare a societăţii româneşti, proces care a avut un efect educaţional şi civic benefic asupra zonei respective şi asupra întregii ţări. Prin intermediul principiului reprezentativităţii, populaţia din acest teritoriu şi-a asigurat o relativă autonomie politică. Cu excepţia prefectului, care era numit de principe şi era reprezentantul guvernului, puterile locale erau alese numai din rândul sud-basarabenilor. La fel, autorităţile locale făceau recomandări pentru numirile în funcţiile administrative şi aveau dreptul de a respinge numirile directe. De regulă, în cazul divergenţelor cu guvernul, comunităţile locale aveau ultimul cuvânt. Prin această participare activă la viaţa publică şi politică a basarabenilor se puneau temeliile unei societăţi civile moderne.

Trebuie de menţionat faptul că una dintre primele călătorii în ţară ale principelui Carol I a fost realizată în judeţele basarabene, în noiembrie 1866. Vizita se prezenta ca o garanţie a păstrării teritoriului respectiv în cadrul statului român în condiţiile în care, profitând de criza politică din România în urma abdicării lui Al. I. Cuza, Rusia a cerut puterilor europene să consimtă la reanexarea sudului Basarabiei. În pofida protestelor oficialităţilor şi opiniei publice din România, ţarul a obţinut, în cele din urmă, Bugeacul. Astfel, Tratatul de pace de la Berlin (13 iulie 1878), încheiat în urma războiului ruso-turc (1877-1878), în articolul 45, stipula că „Principatul României retrocedează M. S. Împăratului Rusiei porţiunea teritoriului Basarabiei, despărţită de Rusia în urma Tratatului de la Paris din 1856". Astfel, Rusia revenea în forţă la gurile Dunării, reanexând teritoriul retrocedat Moldovei sub presiunea puterilor europene în 1856.

Din cele expuse, se poate observa că politica ţaristă în domeniul administraţiei a urmărit înlăturarea elementelor autohtone „nesigure" şi rusificarea tuturor instituţiilor provinciale. Prin intermediul acestora din urmă s-a dorit deznaţionalizarea locuitorilor ţinutului şi integrarea totală a Basarabiei în cadrele Imperiului Ţarist. Pentru atingerea obiectivului dat, administraţia rusească a utilizat şi alte mijloace.

^[1]  Fost guvernator al guberniei Ekaterinoslav, a fost numit în funcţia de guvernator civil al Basarabiei după înlăturarea din această funcţie a lui Harting, la începutul anului 1816, cu scopul de a îmbunătăţi imaginea administraţiei ruseşti în ochii autohtonilor.

[2]

Verstă - unitate de măsură a lungimii, egală cu 1,067 km.