Înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeei a accentuat şi mai mult necesitatea înfăptuirii unor reforme economice şi sociale care ar scoate imperiul din criza ce se agravase. După încheierea războiului, o parte a intelectualităţii ruse a început să ceară tot mai insistent eliberarea ţăranilor din şerbie şi împroprietărirea lor. La 19 februarie 1861, ţarul Alexandru al II-lea (1855-1881) a promulgat decretul prin care ţăranii au fost declaraţi liberi. În actul respectiv se specifica: „Pământul de împroprietărire rămâne sub numirea de «pământ obştesc», pentru care ţăranii vor plăti cuvenita despăgubire. Acest pământ rămâne proprietatea obştii săteşti. El nu va putea deveni nici într-un caz proprietate particulară, nici total, nici în parte, ci va forma un pământ inalienabil al ţăranilor, menit a sluji pentru hrana tagmei ţărăneşti". Împroprietărirea ţăranilor s-a făcut pe principiul atribuirii unei parcele de pământ egale cu cea lucrată înainte de eliberare, pământul fiind împărţit în funcţie de regiunea în care se afla. Preţul de răscumpărare a pământului varia în funcţie de zonă.
Reforma agrară în Basarabia a avut particularităţile sale. În Moldova, dezrobirea ţăranilor fusese înfăptuită încă din anul 1749 de către Constantin Mavrocordat, iar administraţia rusă, după 1812, nu a îndrăznit să lege ţăranii de pământ. Înainte de reforma de la 19 februarie 1861, în Basarabia, locuiau 11.681 iobagi, din care numai 100 practicau agricultura. Aceştia erau ţiganii care, până la 1812, au fost robi, şi ţăranii ruşi aserviţi, aduşi de către moşierii ruşi după anexare în Basarabia.
În anul 1858, conform rescriptului lui Alexandru II, în Basarabia a fost formată o comisie pentru elaborarea proiectului de eliberare a ţăranilor aserviţi, compusă din mari proprietari şi condusă de mareşalul nobilimii din Basarabia, Mihail Cantacuzino. Reforma ţărănească, din 19 februarie 1861, nu s-a aplicat asupra majorităţii ţăranilor din Basarabia, ci doar asupra ţiganilor iobagi. Spre deosebire de ţăranii iobagi ruşi, ţiganii basarabeni n-au fost împroprietăriţi, fiind trecuţi doar în categoria de ţărani. Pentru dreptul de a folosi pământul moşierilor, noii ţărani trebuiau să presteze proprietarilor boierescul şi alte obligaţii. Ei se vor elibera definitiv în anul 1868.
În anul 1861 a fost creată o altă comisie specială, cu scopul elaborării unui proiect privitor la ţăranii din Basarabia, formată din reprezentanţi ai nobilimii, clerului, doi reprezentanţi ai ţăranilor, câţiva reprezentanţi ai unor instituţii centrale şi ai administraţiei locale. Potrivit acestui proiect, moşierii aveau dreptul de a alunga ţăranii de pe pământurile pe care aceştia le lucrau. Majoritatea nobililor a fost contra împroprietării sătenilor cu pământ. În final, proiectul nu a fost aprobat, fiind respins de reprezentanţii ţăranilor şi o parte a proprietarilor care foloseau pe larg forţa de muncă salariată.
În anul 1866, ministerul de Interne a propus un nou proiect de reformă ţărănească în Basarabia. Proiectul prevedea răscumpărarea pământului de către ţărani, cu susţinerea guvernului. Dar nici acesta nu a fost aprobat.
Pentru a-şi susţine interesele, nobilimea a trimis la împărat o delegaţie condusă de marii latifundiari Constantin Moruzi şi Nicolae Cantacuzino. Vreme de câţiva ani, nobilii basarabeni au reuşit să blocheze reforma. Inevitabil, opoziţia moşierilor faţă de împroprietărirea sătenilor a provocat nemulţumirea ţărănimii. De la 1861 şi până la 1868, când s-a trecut la împroprietărirea sătenilor, în provincie au fost înregistrate 46 răzmeriţe ţărăneşti.
De elaborarea noului proiect al reformei ţărăneşti, în anul 1868, a început să se ocupe Comitetul principal de organizare a vieţii rurale. La baza documentului a stat proiectul de reformă emis la 19 februarie 1861 care stabilea mărimea lotului ţărănesc între 6 şi 10 desetine. În timpul discuţiilor au apărut divergenţe în legătură cu mărimea lotului ţărănesc. O parte dintre participanţii la elaborarea proiectului considera că împroprietărirea ţăranilor cu o suprafaţă de 6-10 desetine ar fi suficientă, pe când altă parte a comitetului aprecia că mărimea era insuficientă şi propunea stabilirea unui lot de împroprietărire de 8 desetine, în judeţul Hotin, şi 13,5 desetine, în judeţul Akkerman. În urma discuţiilor, la 14 iulie 1868, a fost semnat decretul privitor la împroprietărirea ţăranilor din Basarabia, iar la 6 septembrie Regulamentul din 14 iulie 1868 a fost dat publicităţii.
În ceea ce priveşte împroprietărirea ţăranilor, ea s-a făcut la o scară mai largă decât în celelalte gubernii ale Rusiei, iar terenurile au trecut direct în mâinile ţăranilor şi nu în proprietatea obştii săteşti. Mărimea suprafeţei de împroprietărire a fost stabilită în funcţie de zonă, fertilitatea solului şi densitatea populaţiei. Conform statisticii ruseşti, repartiţia pământului în medie pe o familie de ţărani urma să fie cuprinsă între 8 desetine în judeţul Orhei şi 13,5 în judeţul Akkerman (vezi tabelul nr. 11). În multe cazuri, moşierii au încercat să profite de sărăcia ţăranilor, propunându-le „în dar" doar jumătate din terenul cuvenit potrivit legii. Răscumpărarea pământului, stabilită la valoarea de 1 rublă 78 copeici pentru o desetină sau 5 ruble 16 copeici pentru «nadel», s-a făcut în decursul a două decenii, atât în muncă, cât şi în sume de bani. Abia în anul 1888, în Basarabia, a fost introdusă răscumpărarea obligatorie a pământului. În baza prevederilor Regulamentului şi Contractului normal din 1868, moşierul trebuia să primească de la ţăran 20% din valoarea lotului, iar 80% de la stat. Statul urma să recupereze suma plătită moşierului de la ţăran, cu dobândă, pe parcursul a 49 de ani. Până la achitarea celor 20%, ţăranul era obligat asigure moşierului vechile prestaţii. Dacă părţile nu ajungeau la o înţelegere reciprocă, se achita plata în bani, conform taxei fixate: 1,20-2,50 ruble pe an, pentru fiecare lot ţărănesc. Preţul de piaţă a unei desetine în Basarabia era de 22 ruble, iar ţăranii plăteau pentru răscumpărarea aceleiaşi suprafeţe o sumă de aproximativ 50 ruble. Întreg pământul primit de ţărani costa pe piaţă în jur de 14,1 (după alte calcule, 13) milioane ruble, dar ei au fost impuşi să plătească, în urma majorării artificiale a preţului pământului, aproximativ 32 (după alte calcule, 29) milioane de ruble, adică 227% din valoarea reală a pământului. Ţăranii, însă, nu dispuneau de banii necesari pentru răscumpărarea terenurilor primite. În acest scop, statul le-a oferit credite cu dobânzi mari. Din cauza preţului ridicat al pământului, procesul de răscumpărare a decurs anevoios.
Din cauza numărului relativ mic al celor împroprietăriţi, cât şi datorită amplasării la marginea Imperiului Ţarist, în Basarabia împroprietărirea a fost mai largă (2,8 desetine de pământ de fiecare persoană recenzată) decât în teritoriile interne ale Rusiei (unde s-au repartizat doar câte 1,5-2,5 desetine de pământ), iar răscumpărarea a fost redusă la un termen de 20 ani. Astfel, ţinând cont de principiile enumerate mai sus, familiile de ţărani au primit următoarele loturi («nadel-uri»): în judeţul Hotin câte 8,5 desetine, Soroca - 8-9,5, Bălţi - 9,5, Orhei - 8, Chişinău - 8-9,5, Tighina - 10,5-11,5 şi Cetatea Albă câte 13,5 desetine. Reforma agrară din Basarabia nu a întărit decât parţial proprietatea privată, lotul ţăranului reprezentând doar o anumită parte a pământului obştesc. Aceste terenuri treceau în moştenirea membrilor familiei şi puteau fi împărţite până la un sfert din suprafaţa parcelei iniţiale. În cazul în care lipseau moştenitori, loturile treceau în patrimoniul obştii săteşti. Ţăranul putea să cedeze lotul său, cu condiţia ca persoana care intra în posesie să fie neapărat locuitor al aceleiaşi comune.
La 23 decembrie 1869 au fost introduse Regulile privind amenajarea funciară şi administrativă a ţăranilor statului din Basarabia. Potrivit acestor Reguli, în proprietatea ţăranilor statului erau trecute toate terenurile ce se aflau în posesia lor în acel moment. Dreptul de răscumpărare nu a fost limitat în timp. În medie, unei persoane recenzate i-au revenit 7,9 desetine. Pentru «nadel»-urile primite de ţăranii statului răscumpărarea a fost fixată în valoare de 46 copeici pentru o desetină sau de 3 ruble 63 copeici pentru «nadel», mai mică decât pentru ţăranii obişnuiţi. La 1875, 13,5 mii de familii de ţărani ai statului posedau 259.000 desetine de pământ, în medie 19 desetine de fiecare familie, care a achitat taxa de 9 ruble şi 13 copeici pentru parcelă. Conform datelor statistice, pe parcursul realizării reformei agrare, din diferite motive, nu au fost împroprietăriţi toţi ţăranii cu mărimea necesară a lotului de pământ. De exemplu, în judeţul Hotin, numai o mică parte a ţăranilor a primit pământ, marea majoritate fiind împroprietărită cu loturi mai mici decât prevedea legea (vezi tabelul nr. 12).
Coloniştii au devenit proprietari conform Regulilor din 14 iunie 1871. Ei au primit «nadel»-uri mai mari (10,9 desetine de persoană recenzată), iar suma de răscumpărare a fost mai mică decât cea a ţăranilor statului.
În sfârşit, la 4 februarie 1875, a fost soluţionată problema răzeşilor. Această categorie socială a fost cea mai dezavantajată, primind pământ mai puţin decât ţăranii la 1868, dar cu aceleaşi niveluri de răscumpărare. Răzeşii au primit între 3,3 şi 8 desetine de fiecare familie (ţăranii primiseră între 8 şi 13,5 desetine de familie).
În perioada aplicării reformei agrare, autorităţile ţariste şi moşierii au comis numeroase abuzuri. Nedreptăţile provocate au generat, în anii '60- '70 ai secolului al XIX-lea, nemulţumirea ţăranilor de pe pământurile moşiereşti. De exemplu, numai între anii 1868-1872, pe teritoriul Basarabiei s-au produs 87 tulburări ţărăneşti, dintre care 41 au fost înăbuşite cu ajutorul forţei armate. După reforma agrară, situaţia majorităţii ţăranilor a rămas practic neschimbată. Nu toţi ţăranii au primit pământul care li se cuvenea conform legii. În general, peste 100.000 de ţărani din Basarabia aveau cel mult câte un hectar de pământ în posesie, 200.000 de ţărani posedau câte 3,5 hectare, numai 150.000 peste 8 hectare de pământ. Cu toate acestea, înfăptuirea reformei agrare din Basarabia a permis lichidarea rămăşiţilor feudale din agricultură şi dezvoltarea pe cale burgheză a ramurii de bază a economiei basarabene.
Reforma rurală în sudul Basarabiei. În cele trei judeţe din sudul Basarabiei care, prin Tratatul de la Paris din 1856, au fost retrocedate Principatului Moldovei, înfăptuirea reforme agrare constituia o condiţie obligatorie a modernizării economice. În primăvara anului 1864, M. Kogălniceanu, aflat în fruntea guvernului, accelerează legiferarea şi realizarea reformei rurale. Pentru a convinge pe ţărani că este decis să realizeze reforma rurală, Kogălniceanu a dispus să se dea proiectului de lege, prezentat Camerei Deputaţilor, cea mai largă publicitate. La 16 martie, mesajul domnesc şi proiectul de lege rurală au fost publicate în «Monitorul oficial», în ziarele «Buciumul» şi «Românul». La 14/26 august 1864, Al. I. Cuza a promulgat legea rurală. Aceasta prevedea împroprietărirea ţăranilor în mod diferit din punct de vedere a mărimii loturilor, pentru Ţara Românească, Moldova şi judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail din sudul Basarabiei. Cuantumul pământului alocat ţăranilor era stabilit după numărul vitelor fiecărui sătean. Astfel, în judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail, în afara vetrei satului care devenea proprietatea comunelor rurale, s-au dat sătenilor pălmaşi, lipsiţi de vite de tracţiune, loturi de două fălci şi 70 prăjini (3,0517 ha)[1]; sătenii mijlocaşi, cu doi boi şi o vacă, erau împroprietăriţi cu patru fălci şi 13 prăjini (5,7635 ha)[2]; ţăranii cu patru boi şi o vacă primeau în posesie şase fălci şi 30 prăjini (8,6734 ha)[3]. Pământul expropriat de la moşieri trebuia să nu depăşească două treimi din întinderile moşiilor. În lege se menţiona că pădurile rămâneau în proprietatea moşierilor şi nu se luau în calculul de expropriere. În primii 30 de ani de după reformă, ţăranul avea dreptul să vândă lotul cu care a fost împroprietărit doar consătenilor săi sau comunii în care locuia. Cetăţenii în vârstă, răzeşii fără pământ sau cei cu puţin pământ, văduvele şi sătenii neclăcaşi nu au fost împroprietăriţi. Ei au primit numai loc de casă şi o grădină. Tinerii căsătoriţi au primit dreptul de a fi împroprietăriţi pe moşiile statului. Pe lângă aceasta, în sudul ţinutului cea mai mare parte a pământurilor (270 mii din 320 mii de desetine) se afla în posesia ţăranilor de stat şi a coloniştilor care, potrivit legii din 1864, căpătau în proprietate pe cap de familie câte 30 şi 50 de desetine (32,7 ha şi, respectiv, 54,5 ha), în condiţii mult mai avantajoase decât ţăranii de pe pământurile moşiereşti. Structura funciară constituită aici s-a menţinut şi după ce aceste regiuni au fost reanexate Rusiei, în anul 1878.
Reforma rurală din 1864 din Principatele Unite, a acordat loturi mai mari de pământ ţăranilor din judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail decât celor din Ţara Românească şi Moldova. Aceasta se poate explica prin ponderea proprietăţii moşiereşti care, în restul teritoriului Principatelor, ocupa terenuri mai mari decât în Basarabia de sud. înfăptuirea reformei rurale a fost o consecinţă firească a modernizării României şi a păşirii ei pe calea dezvoltării burgheze în agricultură.
Reformele în domeniul bisericesc. Desfiinţarea şerbiei în Rusia a distrus vechea ordine socială în care marea masă a poporului era privată de cele mai elementare drepturi. Pregătind şi realizând reforma agrară, autorităţile ţariste au ajuns la concluzia potrivit căreia, odată cu eliberarea ţăranilor de sub controlul boierilor, preoţii trebuie să devină factori care să poată înfrâna pornirile revoluţionare ale maselor şi cultiva loialitatea faţă de regim şi monarhie. Pentru a atinge aceste obiective, au fost luate măsuri în direcţia îmbunătăţirii statutului clericilor şi a reorganizării comunităţilor bisericeşti. Astfel, s-a hotărât introducerea principiului eligibilităţii în numirea reprezentanţilor preoţimii în structurile administrative eparhiale (principiu ce exista în biserica moldovenească, dar anulat după anexarea Basarabiei) şi înfiinţarea congreselor eparhiale ale preoţimii. În atribuţia congreselor eparhiale (primul a avut loc în martie 1868) intra controlul asupra stării materiale a şcolilor parohiale, ulterior şi dezbaterea unor probleme generale ale eparhiei. De asemenea, au fost înfiinţate congresele protopopeşti, care dezbăteau chestiuni legate de viaţa religioasă a enoriaşilor, raporturile între clerici, precum şi între clerici şi mireni, ajutorarea săracilor, orfanilor şi a văduvelor etc.
Prin legea din 22 mai 1867, s-a dispus ca la numirea preoţilor să nu se mai ţină cont de vechiul principiu, potrivit căruia erau preferaţi candidaţii care aveau legătură de rudenie cu parohii morţi sau demisionaţi. De asemenea, parohiile nu mai erau rezervate pentru copiii sau rudele preoţilor care le-au ocupat anterior, iar noii numiţi au fost scutiţi de obligaţia de a aloca o parte din veniturile bisericii în folosul familiei predecesorilor lor. Prin legea din 11 iulie 1869, copiii clericilor, clopotarii şi paznicii bisericilor nu mai făceau parte automat din tagma duhovnicească, obţinând dreptul de liberă alegere a profesiei, precum şi de a intra în serviciul statului. Pe baza acestor legi, puterea episcopului a crescut enorm (el numea parohii nu în baza drepturilor câştigate prin naştere, ci în temeiul competenţelor dobândite de candidaţi), întărindu-se centralismul în biserică. Pe de altă parte, preoţimea a fost desfiinţată ca o clasă socială închisă, inaccesibilă elementelor din alte straturi ale societăţii.
Pentru a îmbunătăţi starea materială a clericilor, s-a procedat la reorganizarea parohiilor. În anul 1869 s-a propus ca parohiile mici (care erau sărace) să fie desfiinţate şi incluse în cadrul altor parohii, fapt ce asigura preoţilor o stare materială mai bună. S-a stabilit ca în parohiile mici să existe câte un preot şi un cântăreţ, iar în cele mari un paroh, preoţi ajutori şi câte un cântăreţ de fiecare preot. în Basarabia, ca şi în Rusia, această măsură, aplicată în 1873, a condus la reducerea drastică a numărului de parohii şi apariţia unor clerici şomeri. în schimb, situaţia parohilor care au reuşit să se menţină în funcţii a devenit destul de sigură sub aspect material. De asemenea, în vederea ameliorării stării preoţimii, în ianuarie 1871, a fost adoptată hotărârea ca veniturile încasate de la vânzarea lumânărilor să nu mai fie transferate în întregime sinodului pentru întreţinerea şcolilor, ci doar o anumită cotă (25%), restul rămânând pentru nevoile eparhiei. Veniturile din vânzarea cununiţelor şi a motivelor de dezlegare au fost lăsate la dispoziţia preoţimii cercuale, cu destinaţia exclusivă a întreţinerii elevilor săraci din şcolile duhovniceşti. În plus, din anul 1867, pentru îmbunătăţirea situaţiei materiale a şcolilor aflate în întreţinerea bisericii, în bugetul statului au fost prevăzute anumite subvenţii.
Reforma administrativă. Desfiinţarea şerbiei şi dezvoltarea relaţiilor burgheze au determinat necesitatea unor schimbări radicale în organizarea administrativă a Imperiului Rus. În noile condiţii, când ţăranii deveniseră liberi, statul trebuia să-şi asume şi soluţionarea problemelor de ordin social, economic şi politic. În acest scop, guvernul rus, la indicaţia lui Alexandru II, a început elaborarea unor proiecte de reformă administrativă. La 1 ianuarie 1864, proiectul de reformă a administraţiei locale a fost adoptat de ţar şi dat publicităţii.
În Basarabia, aplicarea reformei administrative a fost amânată până în anul 1869. Una dintre cauzele tergiversării procesului de aplicare a reformei era neîncrederea autorităţilor locale şi a ministerului de Interne faţă de populaţia ţinutului. Autorităţilor ţariste le era teamă ca noile instituţii de autoadministrare locală - zemstvele - să nu fie transformate în bastioane ale opoziţiei faţă de puterea centrală.
Nobilimea din Basarabia a cerut, în repetate rânduri, introducerea zemstvei. Ea dorea ca această instituţie să se preocupe de problemele economice stringente. Astfel, mareşalul nobilimii din Basarabia, într-o scrisoare adresată ministerului de Interne, motiva necesitatea introducerii zemstvei prin poziţionarea geografică a Basarabiei la periferia imperiului, ea urmând a fi un exemplu pentru popoarele vecine. Abia la 15 noiembrie 1868 a fost emis decretul cu privire la introducerea zemstvei în Basarabia, dar numai după realizarea reformei agrare. Ulterior, prin legea din 1890, zemstvele au fost considerate drept organe ale statului, situaţie ce a durat până în anul 1906, când acestea au redevenit instituţii de autoadministrare locală.
Zemstvele erau structurate pe trei niveluri: zemstva gubernială, zemstvele judeţene şi cele de voloste (plasă). Conform decretului, alegătorii organelor locale erau grupaţi în trei colegii: proprietari funciari, orăşeni şi ţărani. Fiecare judeţ, în raport cu numărul contribuabililor, avea dreptul să aleagă un anumit număr de deputaţi în Adunarea judeţeană a zemstvei (vezi tabelul nr. 13). Censul pentru nobili era diferenţiat: 200 desetine de pământ în judeţele Chişinău, Orhei şi Hotin, 250 în Bălţi şi Soroca, 300 în Bender şi Akkerman. Nici unul dintre cele trei grupuri sociale nu deţinea majoritatea absolută, funcţionând, din acest punct de vedere un echilibru fragil. Membrii adunărilor zemstvei erau aleşi pentru o perioadă de trei ani. Adunările erau convocate o dată pe an, pentru o sesiune de 10 zile. Preşedintele Adunării guberniale era mareşalul nobilimii. Şedinţele acesteia se desfăşurau numai după ce avuseseră loc sesiunile zemstvelor judeţene. Adunarea gubernială a zemstvei era organul central care coordona şi dirija chestiunile cele mai importante, legate de funcţionarea zemstvelor judeţene. Activitatea proprie consta în: împărţirea funcţiilor şi prerogativelor în administrarea diverselor ramuri ale economiei între zemstva gubernială şi cele judeţene; repartizarea pe judeţe a impozitelor către stat; gestionarea unor sume de bani din fondul special al zemstvei, cu scopul întreţinerii drumurilor sau acordării ajutoarelor financiare zemstvelor judeţene; acordarea ajutoarelor pentru crescătorii de vite (acoperirea pagubelor de pe urma epidemiilor etc.); împărţirea între judeţe a sumelor destinate construcţiei închisorilor; stabilirea taxelor de indemnizaţie şi a impozitelor - în bani sau natură - pentru lupta cu insectele dăunătoare; aprobarea deciziilor zemstvelor judeţene.
Adunările desemnau Uprava (Direcţia) zemstvei, organul executiv, cu personal salariat. Membrii Direcţiei urmau să obţină confirmarea guvernatorului. Guvernatorul şi ministrul de Interne aveau dreptul de a anula orice decizie a zemstvei şi de a numi în funcţie în serviciul zemstvei orice persoană. Toate hotărârile Adunării şi Direcţiei trebuiau comunicate guvernatorului şi, după două săptămâni de la primirea sancţiunii acestuia, se putea trece la aplicarea lor. Deciziile zemstvei nu aveau putere de lege. Potrivit legislaţiei ruseşti, zemstva avea dreptul de a delega, a observa, a însărcina, a avea grijă etc. fără, însă, a beneficia de dreptul de a ordona. Ea nu dispunea de instrumente şi organisme executive prin care să-şi impună voinţa. Practic, aplicarea deciziilor zemstvei depindea de guvernator.
Zemstvele judeţene aveau următoarele atribuţii: colectarea
impozitelor, gestionarea averilor şi capitalurilor zemstvei, construcţia şi reparaţia drumurilor, coordonarea serviciilor poştal, medical şi veterinar, organizarea asigurării reciproce, dirijarea învăţământului etc.
Totuşi, zemstva nu a fost un organism de autoguvernare locală deplină, în afara competenţelor ei aflându-se multe probleme de natură politică ori economică, lipsindu-i instrumentele de aplicare a politicilor şi deciziilor votate, statul exercitându-şi din plin controlul şi cenzura asupra activităţii şi hotărârilor adoptate.
În anul 1869, în Adunarea gubernială a zemstvei au fost aleşi 53 deputaţi, moşierii reprezentând 74,4%, orăşenii 15,1%, ţăranii 5,6% şi clerul 1,9%. Direcţia zemstvei a fost formată doar din reprezentanţi ai nobilimii, care puneau în prim plan interesele de castă sau personale şi apoi cele comunitare. În timp ce în Rusia, unele Adunări dezbăteau chestiunea acordării creditelor de stat pentru ţărani, moşierii basarabeni considerau că, în urma reformei agrare, ţăranii au fost asiguraţi din punct de vedere economic şi nu aveau nevoie de sprijinul statului, cerând adoptarea unor măsuri privitoare la îmbunătăţirea situaţiei marilor proprietari de pământ.
Una dintre funcţiile zemstvei ţinea de asistenţa medicală şi serviciul veterinar. Aceasta se ocupa de înfiinţarea spitalelor şi selectarea cadrelor medicale. În 1872, pe lângă Spitalul din Chişinău, a fost deschisă o şcoală de moaşe. La 1873, din cele 27 de spitale existente, 15 se aflau sub îndrumarea zemstvelor. Totuşi, la începutul anilor '70, în Basarabia erau doar 13 medici angajaţi de zemstvă, iar în anul 1880 numai 32, ceea ce, evident, nu putea satisface necesităţile populaţiei. În anul 1871, pentru sănătate au fost alocate 35.800 ruble, în anul 1880 ajungându-se la suma de 124.700 ruble. Deşi sumele se aflau într-o continuă creştere, acestea
rămâneau insuficiente pentru a se putea asigura un serviciu medical
adecvat.
Dezvoltarea învăţământului în Basarabia a fost examinată chiar în prima şedinţă a Adunării guberniale a zemstvei, din anul 1869. Însă, în anul 1870, învăţământul primar a trecut în subordinea zemstvelor judeţene, fapt ce a împiedicat progresul educaţional. Astfel, în timp ce unele zemstve alocau anual pentru învăţământ mai puţin de 1.000 de ruble, salariul unui membru al Direcţiei zemstvei era de 1.600 ruble pe an. În ceea ce priveşte înfiinţarea instituţiilor de învăţământ, zemstva basarabeană rămânea cu mult în urmă faţă de celelalte regiuni ale Rusiei. în multe cazuri, ţăranii singuri construiau sau arendau încăperile necesare instruirii copiilor ori plăteau salariu învăţătorului. O anumită schimbare în bine a fost
înregistrată după 1890, când zemsvtele au sprijinit financiar întemeierea unui număr relativ mare de şcoli de diverse tipuri.
În partea de sud a Basarabiei, retrocedată Principatului Moldova în anul 1857, au fost realizate reformele administrative promovate de
domnitorul Al. I. Cuza, consiliile municipale şi judeţene continuând să funcţioneze şi după 1878, când acest spaţiu a fost din nou anexat Rusiei.
Reforma judiciară. La sfârşitul anului 1861, ţarul Alexandru II a ordonat Cancelariei de Stat elaborarea unei noi legislaţii juridice. Conform statutului judiciar din 1864, întemeiat pe principiul egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa legii, în Rusia au fost create instituţii de judecată unice pentru toţi cetăţenii, indiferent de originea şi statutul social. Procedura juridică devenea publică, judecătorii inamovibili. S-a instituit avocatura şi curtea cu juraţi. Deoarece în Imperiul Ţarist, la mijlocul secolului al XlX-lea, erau aplicate încă pedepsele corporale, Alexandru II a hotărât, la 17 aprilie 1863, desfiinţarea acestora.
În timpul discuţiilor pe marginea proiectului reformei judiciare, guvernatorul militar al Basarabiei şi general-guvernatorul Novorosiei şi Basarabiei s-au pronunţat pentru desfăşurarea procedurii de judecată în limba rusă, ca limbă oficială. De asemenea, ei au propus ca o parte dintre juraţi să fie aleşi din rândul celor care cunosc limba română. În schimb nobilimea basarabeană, care a luat parte la discutarea proiectului de reformă judiciară la congresul din 1863, a propus ca limba oficială în judecătoriile locale să fie limba „moldovenească", motivând decizia prin faptul că, până în 1828, limba „moldovenească" a fost limba oficială şi că majoritatea populaţiei nu cunoştea limba rusă. Guvernatorul Novorosiei şi Basarabiei s-a pronunţat împotriva acestei decizii, considerând-o ca fiind dăunătoare. El îşi motiva atitudinea prin faptul că în Basarabia nu existau suficienţi jurişti care să cunoască limba „moldovenească", iar codurile de legi ruseşti nu erau traduse în limba „moldovenească". Argumentele aduse de general-guvernatorul Novorosiei şi Basarabiei, împotriva introducerii limbii române în instanţele judecătoreşti, au ajuns la absurd. De pildă, el a opinat că, prin instituirea juraţilor nu este obligatoriu ca oamenii de rând să cunoască limba oficială a judecăţii, oricare ar fi ea, deoarece toată procedura scrisă trecea pe seama avocatului. Aceştia, fiind cointeresaţi personal să cunoască limbile popoarelor printre care locuiesc, probabil vor învăţa şi limba „moldovenească". Pe de altă parte, guvernatorul militar al Basarabiei a încercat să demonstreze imposibilitatea introducerii limbii române în instanţele judecătoreşti: „Această limbă nu este suficient de şlefuită gramatical, încât locuitorii moldoveni aproape nu înţeleg ziarele care se editează în Moldovalahia", adică în Principatele Unite. Anumite probleme legate de înţelegerea unor termeni din limba română literară (care a evoluat într-un ritm alert în secolul al XIX-lea) se explicau prin gradul înalt de analfabetism al populaţiei basarabene, prin rusificarea la care era supusă limba română în această provincie şi nu prin faptul că limba română era insuficient de avansată.
În Basarabia, reforma judiciară a fost aplicată din anul 1869, determinând o nouă restrângere a sferei de acţiune a legilor moldoveneşti. Procesele urmau să se desfăşoare exclusiv în limba rusă. Noile instituţii de judecată au fost inaugurate la 20 decembrie 1869, provincia fiind trecută sub jurisdicţia Curţii de justiţie din Odesa. Cu această ocazie, la Chişinău au fost transferaţi mulţi funcţionari din guberniile ruseşti.
În scurt timp, cele câteva funcţii de traducători existente pe lângă Judecătoria din Chişinău au fost lichidate. O asemenea măsură a avut efecte negative asupra activităţii judecătoriilor, deoarece marea majoritate a românilor basarabeni nu cunoştea limba rusă, iar judecătorii şi procurorii nu cunoşteau limba română. Preşedintele judecătoriei din Chişinău a făcut un demers către Ministerul de Justiţie în care a cerut instituirea unor posturi de traducător în judecătoriile din Basarabia. Abia în anul 1871, ministerul de Justiţie a permis mărirea personalului judecătoriei din Chişinău cu două posturi de ajutor de secretar, care îndeplineau şi funcţia de traducător. Evident, doi traducători nu puteau satisface necesităţile judecătoriei din Chişinău. În celelalte judecătorii din Basarabia nici nu a fost instituită funcţia de traducător.
Interzicerea utilizării limbii române în domeniul juridic a contribuit, pe lângă alţi factori, la deznaţionalizarea acestui ţinut şi rusificarea lui, precum şi la diminuarea drepturilor cetăţeneşti ale românilor basarabeni.
Reforma şcolară. Relativa înapoiere culturală a Rusiei (gradul de alfabetizare nu depăşea 5-6%) a condiţionat iniţierea unor transformări şi în domeniul educaţiei. Măsurile guvernului ţarist erau stimulate de demersurile unor persoane şi grupări democratice din marile oraşe şi regiunile neruse ale imperiului privind iluminarea poporului, prin înfiinţarea unor şcoli duminicale pentru adulţi, unor şcoli particulare pentru copii etc. În Basarabia, această mişcare şcolară nu a luat o amploare deosebită din cauza numărului restrâns de intelectuali. Totuşi, în anii '60 au fost consemnate cazuri în care „comunităţi întregi, rurale şi urbane, adresau cereri privind introducerea limbii moldoveneşti în şcoli". În oraşul Orhei câteva cadre didactice au început să predea gratuit limba maternă. Pe lângă revendicări vizând întemeierea unui învăţământ naţional, s-au formulat revendicări referitoare la ridicarea nivelului de pregătire a cadrelor didactice şi la asigurarea unor venituri care să le permită obţinerea unor reale „succese în instruirea copiilor". Lipsită de suportul maselor, mişcarea şcolară din Basarabia nu a atins obiectivele urmărite.
La 19 iulie 1864, ţarul Alexandru al II-lea a sancţionat Regulamentul privind şcolile primare şi poporale. Potrivit acestuia, „dreptul de a înfiinţa şi subvenţiona şcoli se acordă institutelor obşteşti şi persoanelor private", iar instituţiile şcolare aveau drept scop „să consolideze în popor ideile religioase şi morale şi să difuzeze cunoştinţe general utile". Şcolile urmau a fi subordonate unui consiliu şcolar judeţean, având ca membri un profesor de liceu sau directorul şcolii judeţene, şeful poliţiei judeţului, un preot, doi reprezentanţi ai zemstvei şi unul al oraşului respectiv. Chiar dacă nou înfiinţatele şcoli erau patronate Ministerului Instrucţiunii Publice, programa lor le apropia extrem de mult de cele parohiale, datorită faptului că şi în şcolile primare poporale urmau a fi predate „religia, citirea cărţilor laice şi a tiparului bisericesc, scrierea, cele 4 operaţii aritmetice, iar unde e posibil, şi cântarea bisericească". Regulamentul interzicea predarea disciplinelor în limba maternă, împiedicând accesul şi îndepărtând din sistemul educaţional oficial marea majoritate a copiilor românilor basarabeni.
În noiembrie 1864, a fost adoptat Statutul gimnaziilor şi progimnaziilor, prin care se consacrau două tipuri de gimnazii: clasic, cu predarea celor două limbi clasice - latina şi greaca, şi real, fără predarea limbilor clasice. Durata studiilor era de şapte ani, interzicându-se orice discriminare socială. Totuşi, fixarea unor taxe de studiu destul de ridicate a făcut ca aceste instituţii să devină practic inaccesibile copiilor din mediul rural.
La 14 mai 1867, a fost aprobat Regulamentul seminariilor şi al şcolilor inferioare duhovniceşti, prin care durata studiilor seminariale s-a redus la şase ani, iar numărul de discipline şcolare s-a redus - pe contul celor de cultură generală - până la 19 obiecte. Din programa şcolară lipsea limba română, instruirea desfăşurându-se în limba rusă. În urma acestei măsuri, Seminarul teologic din Chişinău a finalizat faza de trecere la o instituţie teologică de tip rusesc.
La începutul anilor '70 au fost adoptate noi dispoziţii în domeniul educaţiei care au restrâns posibilităţile dezvoltării unei instrucţii democratice în interiorul Imperiului Ţarist. Astfel, în anul 1871 a fost promulgat Regulamentul privind gimnaziile şi progimnaziile, prin care gimnaziile reale erau desfiinţate, iar gimnaziile clasice îşi majorau durata de studii de la şapte la opt ani. Situaţia învăţământului real a fost reglementată prin Statutul şcolilor reale, promulgat la 15 mai 1872. Accentul era pus pe predarea disciplinelor tehnice, însă absolvenţii nu aveau dreptul de a se înscrie în învăţământul superior. În gimnaziile clasice, numărul de ore la istorie şi literatură s-a redus drastic, predarea ştiinţelor naturale a fost anulată, o atenţie exagerată acordându-se studierii limbilor latină şi greacă (41% din totalul orelor). Această reorientare a curriculei şcolare era determinată de politica autorităţilor de a împiedica proliferarea ideilor liberal-democratice în rândul tinerilor.
În anul 1874 a fost introdus un nou Regulament privind şcolile primare poporale, care relua principale stipulaţii ale celui din 1864. A fost redusă, însă, influenţa consiliilor şcolare judeţene, adevăraţii „stăpâni" ai şcolilor primare devenind preoţii şi moşierii.
Evaluând conţinutul reformei şcolare, putem constata că aceasta a încercat să satisfacă pretenţiile burgheziei şi claselor de mijloc din Rusia în domeniul extinderii şi consolidării învăţământului public. Însă autorităţile ţariste au urmărit să menţină controlul asupra educaţiei supuşilor din regiunile neruse prin impunerea instrucţiei exclusiv în limba rusă (obiectiv atins în totalitate în Basarabia) şi prin păstrarea componentei pravoslavnice în programa şcolară.
Reforma orăşenească. Dezvoltarea relaţiilor capitaliste în Imperiul Rus a impus promovarea reformei municipale. Până în anul 1870, în Rusia îşi desfăşurau activitatea dumele (consiliile) orăşeneşti, organizate de Ecaterina II, în cadrul cărora intrau reprezentanţi ai diverselor categorii sociale. Din cauza birocraţiei şi rutinei care domina aceste instituţii, dumele, practic, nu funcţionau.
La 16 iunie 1870, Alexandru II a semnat proiectul noii reforme municipale care, în anul 1871, s-a extins şi asupra Basarabiei. Conform proiectului, în duma orăşenească aveau dreptul de a alege şi a fi alese numai persoanele care plăteau impozite. Sistemul electoral era astfel conceput, încât alegerea deputaţilor depindea nu de numărul alegătorilor, ci de suma impozitelor care erau plătite în bugetul oraşului. Alegătorii se împărţeau în trei categorii: prima categorie includea locuitorii care plăteau cele mai mari impozite, adică o treime din totalul lor; în categoria a doua erau incluşi locuitorii ce achitau impozite medii, care de asemenea alcătuiau o treime din suma totală; iar în categoria a treia, cea mai numeroasă, intrau restul contribuabililor. Fiecare categorie, care includea un număr inegal de contribuabili, alegea a treia parte din deputaţi în duma orăşenească. Un asemenea sistem electoral permitea marii burghezi să deţină controlul asupra dumelor orăşeneşti. În oraşele mici, se permitea împărţirea electoratului în două categorii. Pentru a nu permite accesul persoanelor care nu inspirau încredere, listele alegătorilor şi candidaţilor erau validate de dumele orăşeneşti. Cei care nu plăteau impozite în bugetul oraşului (funcţionarii, intelectualii, muncitorii) nu puteau fi aleşi şi nu aveau dreptul de a alege deputaţi în dumele orăşeneşti.
La 22 august 1870, în Basarabia, a fost instituită comisia pentru introducerea reformei municipale, mai întâi la Chişinău, apoi în restul oraşelor. Comisia a întocmit listele alegătorilor pentru organele de administrare orăşenească şi i-a divizat în categorii. În anul următor au avut loc primele alegeri în Duma orăşenească a Chişinăului. Ulterior, reforma municipală s-a extins asupra oraşelor Akkerman, Bender, Hotin, Soroca şi a trei târguri: Păpuşoi, Turlaci şi Şabo.
Competenţele dumei şi upravelor (= primăriilor) orăşeneşti ţineau de gospodărirea şi aprovizionarea oraşului, amenajarea pieţelor şi târgurilor, întreţinerea spitalelor, chestiunile învăţământului, dezvoltarea comerţului şi a industriei locale, măsurile contra incendiilor, înfiinţarea burselor şi caselor de credit, deschiderea teatrelor, bibliotecilor, muzeelor. Dumele şi upravele orăşeneşti erau supuse supravegherii guvernatorului şi ministrului de Interne. Guvernatorul avea dreptul de a stabili şedinţele dumei orăşeneşti şi de a controla gestionarea banilor dumelor.
Reforma orăşenească în Basarabia a extins principiile de organizare şi activitate a zemstvelor şi asupra oraşelor, administrarea lor fiind eliberată de arbitrarul funcţionarilor, dar nimerind, în mare parte, - ca şi zemstvele - în mâinile nobilimii. Nobilii, împreună cu burghezia orăşenească, administrau oraşele. De pildă, în anul 1910, din cei 51 de membri ai Dumei orăşeneşti din Chişinău, nobili erau 30 de persoane, sau circa 60%, iar în 1913 peste 53%.
Reforma militară. În anul 1874, guvernul rus a reorganizat şi serviciul militar, prin care s-au pus bazele modernizării armatei ruse după modelul german. Noua lege a instituit obligativitatea serviciul militar, înlocuind vechiul sistem de recruţi. Durata serviciului a fost micşorată, de la 25 la 6 ani, pentru soldaţi, şi 8 ani, pentru marinari. Prevederile regulamentelor militare au fost modificate. S-au făcut încercări de perfecţionare a calităţii corpului de ofiţeri, prin crearea unor şcoli specializate. După mai bine de şase decenii de la anexare, din 1874 au început să fie recrutaţi tinerii basarabeni care vor muri cu miile pe câmpul de luptă în războaiele purtate de Rusia. În Basarabia, serviciul militar a fost introdus şi în scopul rusificării provinciei, armata fiind un instrument perfect de atingere a acestui obiectiv.
În perioada pregătirii reformei militare în Basarabia au avut loc revolte ale bulgarilor care, în calitate de colonişti, fuseseră scutiţi de serviciul militar. în multe sate bulgăreşti sau cu populaţie mixtă (Chirsovo, Avdarma, Tomai, Comrat) tulburările au început chiar în timpul întocmirii listelor de recruţi.
Situaţia grea din economie s-a răsfrânt şi asupra armatei: soldaţii ruşi duceau lipsă de alimente, erau bătuţi de către superiori, batjocoriţi, mulţi dintre ei încercând să dezerteze. În decembrie 1861, s-a înregistrat un caz interesant: câţiva soldaţi ruşi care executau serviciul militar la hotarul cu Principatele Unite, în Basarabia de sud, au fugit în Principate, stabilindu-se în oraşele Bolgrad şi Ismail.
Ca şi în alte ţări, în Imperiul Ţarist reformele au modificat treptat structura instituţională şi bazele de organizare a societăţii ruseşti, făcând posibil ca în decursul a câteva decenii Rusia să se debaraseze în mare parte de tarele feudalismului. Pentru Basarabia, pe de o parte, ele au semnificat o integrare mai profundă în cadrele Imperiului, pe de alta, au permis afirmarea elitelor indigene în viaţa politică, social-economică şi culturală a provinciei.
[1] În Ţara Românească această categorie a primit patru pogoane şi 15 prăjini (2,0578 ha), iar în Moldova două fălci şi 14 prăjini (2,9018 ha).
[2] În Muntenia mijlocaşii primeau şapte pogoane şi 19 prăjini (3,5754 ha), în Moldova patru fălci (5,7288 ha).
[3] În Ţara Românească aceşti săteni au primit 11 pogoane (5,5129 ha), iar în Moldova cinci fălci şi 40 de prăjini (7,2680 ha).