Pin It

În urma dispariţiei celor patru mari imperii pe harta politică a Europei Centrale şi de Sud-Est au apărut noi state care au fost create în urma aplicării principiului naţionalităţilor iar altele au reuşit să-şi reîntregească teritoriile sale. În perioada următoare noile state se vor implica activ în crearea unor sisteme politice democratice, după modelul francez. Antrenându-se în această misiune dificilă aceste state vor urma un parcurs plin de obstacole, care a scos la suprafaţă şi unele trăsături care reprezentau fragilitatea sistemului democratic, astfel permiţând altor forţe să obţină controlul şi instaurarea unor regimuri dictatoriale. În continuare vom evoca unele dintre aceste transformări ce s-au produs în această zonă a Europei care şi-au lăsat amprenta asupra evoluţiei ulterioare a acestor state. Prezentarea a fost structurată pe ţări, în ordine alfabetică.

Albania

Albania era stat independent din 1912, iar după primul război mondial continuă să fie ocupată de Italia. La 21 ianuarie 1920, Congresul Naţional de la Lushvija a adoptat textul unei noi Constituţii, ce prevedea menţinerea monarhiei, dar cu condiţia înlăturării prinţului Weid şi constituirea unei Regenţe. În august 1920, italienii au fost obligaţi să-şi retragă trupele de pe teritoriul Albaniei, cu excepţia insulei Sazan. Conferinţa reprezentanţilor Marii Britanii, Franţei, Italiei şi Japoniei de la Paris, la 9 octombrie 1921 a recunoscut independenţa statului albanez şi a fixat graniţele lui (au rămas cele din 1913).

Primul ministru, Ahmed Zogu, la 22 decembrie 1922, a instaurat în ţară un regim dictatorial. În urma unei insurecţii din perioada 25 mai-10 iunie 1924, ce urmărea răsturnarea dictaturii, Zogu a fugit în Regatul sârbo-croato-sloven. S-a constituit un guvern democrat, condus de Fan S. Noli. Spijinit de anumite cercuri din ţară, Ahmed Zogu s-a întors la Tirana la 21 ianuarie 1925 şi a proclamat Albania republică, fiind ales în calitate de preşedinte. În noua sa calitate el s-a orientat spre Italia lui Mussolini, fapt ce a dus la creşterea influenţei economice şi politice a acestei ţări în Albania.

Pe plan intern Ahmed Zogu era preocupat de consolidarea puterii pe care o deţine. El a convocat la 14 iunie 1928 o a doua Adunare Constituantă în cadrul căreia s-a adoptat decizia ca Albania să devină monarhie, dar în calitate de rege a fost proclamat Ahmed Zogu, sub numel de Zogu I, iar tronul trebuia să fie un drept ereditar al familiei Zogu.

La 1 decembrie 1928 a fost adopatată o nouă Constituţie conform căreia Albania devenea o Monarhie democratică, parlamentară şi ereditară, cu un Parlament unicameral. Zogu I a condus Albania până în 1939, menţinând un regim dictatorial ce apăra interesele unei elite nu prea numeroasă.

Bulgaria.

Bulgaria după primul război mondial făcea parte din răndul ţărilor învinse. Ţarul Ferdinad a fost obligat să abdice în favoarea fiului său Boris a IlI-lea, la 4 octombrie 1918.

Bulgaria era o monarhie constituţională, în care puterea legislativă revenea Adunării Naţionale, puterea executivă - ţarului şi Consiliului de Miniştri iar puterea judecătorească - tribunalelor. Constituţia adoptată în 1879, a fost completată cu unele amendamente în 1893, 1911 şi 1920 şi a funcţionat în Bulgaria până în 1934.

În august 1919 au loc alegeri pentru Adunarea naţională, câştigate de Uniunea Populară Agrariană Bulgară (B.Z.N.S.). Formarea guvernului a fost încerdinţată lui Alexandăr Stamboliiski, unul dintre liderii Uniunii, care la 21 mai 1920 a devenit prim-ministru. Politica cabinetului agrarian a avut într-o mare măsură, consecinţe nefavorabile, atât asupra economiei cât şi asupra partidului. Politica externă a lui Alexandăr Stamboliiski era orientată spre menţinerea de bune relaţii cu Marea Britanie, SUA, Franţa şi Italia. O idee originală a guvernului a fost crearea unor trupe de muncă, o modalitate de evitare a clauzelor militare a Tratatului de la Neuilly, care limita menţinerea unei armate regulate în Bulgaria.

La 9 iunie 1923, Alianţa Militară, formată în 1919 din ofiţeri, organizează o lovitură de stat. Guvernul Stamboliiski este înlăturat iar premierul omorât. Este format un nou guvern din reprezentanţi ai Înţelegerii Populare, în frunte cu profesorul Alexandăr Ţankov. Principala sarcină a noii puteri era normalizarea vieţii politice şi economice a ţării. Puterea se bucura de un larg sprijin social, ce a contribuit la crearea înţelegerii Democratice, formaţiune în care s-au contopit unele partide tradiţionale - înţelegerea Populară şi Alianţa Militară. Scimbarea forţată a puterii de la 9 iunie 1923 şi răscoala ce a urmat şi-a pus amprenta asupra vieţii sociale din Bulgaria. În 1924 a fost adoptată o lege privind protecţia statului, ce a rămas în vigoare până la 9 septembrie 1944, care limita libertăţile civice.

După guvernarea lui Ţankov, urmează un al doilea cabinet al partidului înţelegerea Democratică (1926-1931), condus de Andrei Liapcev şi alte două guverne ale Blocului Popular (1931-1934) în frunte cu Alexandăr Malinov şi Nikola Muşanov, asigurând o linişte relativă în ţară. În domeniul politicii externe diplomaţia bulgară urmărea revizuirea Tratatului de la Neuilly- sur- Seine.

Criza economică mondială de la sfârşitul anilor ’20 a lăsat urme adânci în viaţa economică şi politică a Bulgariei. Depresiunea economică a polarizat societatea bulgară. Se manifestă Mişcarea Social-Populară, de extremă dreaptă, a profesorului Alexandăr Ţankov şi cercul politic “Zveno” (Veriga). Adepţii schimbărilor radicale s-au orientat spre impunerea unei guvernări autoritare. Începutul a fost dat de lovitura de stat din 19 mai 1934, realizată de Alianţa Militară şi “Zveno”.

Prim-ministru devine Kimon Gheorghiev. Noul guvern a promovat o politică de apropiere de Franţa şi Marea Britanie.

Teama de a-şi pierde coroana intensifică activitatea politică a lui Boris al III-lea. Căpătând o experienţă considerabilă ca monarh şi dorind să guverneze, el reuşeşte să-i îndepărteze pe miltari de la putere, după un an şi jumătate. Regele începe să desemneze guverne şi să instaureze un regim personal în ţară. Puterea autoritară, militară evoluează, transformându-se într-o formă de monarhie autoritară. Noul premier desemnat, Gheorghi Kioseivanov, în noiembrie 1935, guvernează Bulgaria până la începutul lui 1940. Indiferent de schimbarea cabinetelor, actele guvernelor anterioare - suspendarea Constituţiei, dizolvarea Adunării Naţionale, interzicerea activităţii partidelor politice, care mai sunt reprezentate doar de liderii lor şi de cei mai cunoscuţi membri, lichidarea activităţii sindicale independente, ce au dus la distrugerea regimului parlamentar-constituţional din ţară - n-au fost abrogate.

Bulgaria începe să întreţină intense relaţii economice cu al Treilea Reich. În ajunul celui de al Doilea Război Mondial, Bulgaria se orientează spre Germania, având un interes comun - revizuirea statu-quo-ului şi a tratatelor din 1919, considerând că au fost dezavantajate şi urmăreau modificarea graniţelor.

Cehoslovacia

Cehii şi slovacii se înscriu în rândul popoarelor care în timpul primul război mondial au luptat pentru eliberare naţională şi crearea unui stat independent. În viziunea unor autori “Cehoslovacismul a fost principalul rezultat al primului război mondial”. Consiliul Naţional Cehoslovac, înfiinţat la Paris în anul 1914, de Thomas Masaryk, Eduard Beneş şi Milan Stefanik, pleda pentru independenţă faţă de Imperiul Habsburgic. În iulie 1918, pe fondul tulburărilor sociale tot mai pronunţate, grupările politice cehe de la Praga s-au reunit, formând un Consiliu Naţional intern, sub conducerea lui Kramar.

În octombrie 1918, Consiliul Naţional s-a proclamat guvern provizoriu al Republicii Cenoslovace, în numele căreia Comitetul Naţional Praghez a preluat puterea la 28 octombrie. În condiţiile destrămării Imperiului Austro-Ungar, la finele primului război mondial, la 28 octombrie

  • este proclamată la Praga Republica Cehă Independentă, care se uneşte la 30 octombrie 1918 cu Slovacia.

Noii lideri de la Praga s-au orienta spre formarea unui sistem politic propriu. La mijlocul lunii noiembrie 1918 a fost reunit un organism legislativ naţional, care s-a declarat drept Adunare Constituantă. Thomas Masaryk a fost ales preşedinte iar Krămar - prim-ministru, a fost elaborată o Constituţie provizorie. Viteza şi eficienţa cu care se mişcau cehii încă din această perioadă se datora în mare măsură experienţii şi subtilităţii lor politice pe plan intern, ca şi abilităţii diplomatice în relaţiile cu aliaţii în exterior. Centrul de greutate a noului stat era asigurat de asocierea dintre cehi şi slovaci, într-o singură unitate.

Cu excepţia anului 1921, Cehoslovacia a cunoscut o dezvoltare stabilă. Criza economică mondiala a afectat şi economia Cehoslovaciei, fiind înregistraţi peste un milion de şomeri. În anii crizei s-au activizat elementele extremei drepte, în deosebi în regiunea munţilor Sudeţi, care susţineau unirea Sudeţilor cu Germania.

Politica externă a Cehoslovaciei în perioada interbelică era orientată spre alianţe cu statele vecine, Franţa şi Marea Britanie. Împreună cu România şi Iugoslavia Cehoslovacia crează în 1921 Mica înţelegere. Prin Acordul de la Munchen, incheiat de Germania, Italia, Franţa şi Marea Britanie (29-30 septembrie 1938), Germania anexează regiunea Sudetă. La 1 octombrie 1938, Polonia ocupă regiunea Teschin, iar în urma „primului arbitraj de la Viena” (2 noiembrie 1938), Ungaria anexează Slovacia meridională şi Sudul Ucrainei Subcarpatice. Slovacia îşi proclamă la 14 martie 1939 independenţa, devenind un stat satelit al Germaniei naziste, Ungaria anexează întreaga Ucraină Subcarpatică, iar la 15 martie 1939 Cehia este ocupată de trupele germane, (Protectoratul Boemiei şi Moraviei). În 1940 se constituie la Londra un guvern cehoslovac în exil.

Grecia în perioada interbelică.

Grecia, la sfârşitul războiului, făcea parte din tabăra Antantei. În perioada 1919-1922 este antrenată într-un război cu Turcia, care se încheie cu un eşec dramatic pentru greci: circa 1,5 milioane de greci fiind nevoiţi să se refugieze din Asia Mică.

Sistemul politic interbelic a evoluat, de la monarhie constituţională la republică, apoi iarăşi monarhie, care în cele din urmă se transformă în regim autoritar. Până în anul 1924, Grecia era o monarhie constituţională. La 19 decembrie 1923, regele George al II-lea a fost silit să abdice, Grecia proclamându-se republică, la 25 mai 1924. Urmează o perioadă de instabilitate politică, instaurarea unor guverne de coaliţie, este promulgată o nouă Constituţie la 2 iulie 1927.

În octombrie 1935, regimul republican a fost înlăturat în urma unei lovituri de stat, noul premier Georgios Kondylis asumându-şi şi titlul de regent. A fost organizat un referendum, unde 97,8 % din populaţie s-a pronunţat pentru restaurarea monarhiei. La 24 noiembrie 1935, regele Georgios al II- lea şi-a reocupat tronul. La 4 august 1936, are loc o nouă lovitură de stat, generalul monarhist Ioannis Metaxas instituind un regim dictatorial, care se menţine până în 1941. A fost introdusă starea de asediu, dizolvat Parlamentul, desfiinţate partidele politice, suspendate unele articole din Constituţie, introdus un control strict asupra cetăţenilor.

În domeniul politicii externe a fost adepta securităţii colective şi regionale; ea urmărea menţinerea integrităţii teritoriale, fiind ameninţată de politica revizionistă a statelor vecine - Turcia, Bulgaria. În anul 1934 a fost printre statele care au înfiinţat înţelegerea Balcanică. La începutul celui de-al doilea război mondial şi-a declarat neutralitatea, dar a fost atactată de trupele italiene, la

  • octombrie 1940, pe care a reuşit să le respingă, fiind însă obligată să capituleze în faţa trupelor germane la 23 aprilie 1941.

Iugoslavia.

Popoarele slave din Balcani, în anii primului război mondial, şi-au intensificat lupta pentru independenţă. La Londra a fost creat un Comitet al Slavilor de Sud, în frunte cu A.Trumbic, care pleda pentru emancipartea slavilor din Imperiul austro-ungar şi unirea lor cu Serbia şi Muntenegru. În iulie 1917, pe insula Corfu, a fost semnată o declaraţie de către A. Trumbic şi premierul sârb, Nicolas Pasic, prin care se recunoştea unitatea naţională a sârbilor, croaţilor şi slovenilor.

La 1 decembrie 1918, a fost proclamat Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, în frunte cu reprezentantul dinastiei sârbe Karagheorghevici, prinţul Alexandru I. Regatul cuprindea Serbia, Muntenegru, Macedonia, Slovenia, Croaţia, Dalmaţia, Vojvodina şi Bosnia-Herţegovina. Nivelul de dezvoltare a acestor regiuni era foarte diferit, fapt se s-a răsfrânt negativ asupra situaţiei interne a ţării. În viaţa politică a ţării rolul principal până în ianuarie 1929 l-a avut Partidul Radical - promotor al naţionalismului sârb. Au existat forţe care au criticat caracterul centralzat al regimului şi dominaţia politică a sârbilor în timpul domniei lui Alexandru I. În calitate de lider s-a afirmat Ante Pavelic, membru al Parlalmentului, care a condus mişcarea teroristă a ustaşilor după ce s-a refugiat în Italia în 1929.

La 6 ianuarie 1929, regele Alexandru I anulează Constituţia, dizolvă parlamentul (Scupştina Populară), interzice activitatea partidelor şi organizaţiilor politice. El concentrează în mâinile sale puterea legislativă şi executivă iar guvernul condus de Petor Zivkovici era subordonat direct regelui. În septembrie 1931, a fost promulgată o nouă Constituţie ce prevedea instituirea unui parlament bicameral. La fel ca şi alte state din zonă, Iugoslavia a fost afectată puternic de criza economică mondială, fiind o ţară cu o economie preponderent agrară.

În perioada interbelică politica externă a Iugoslaviei era axată pe menţinerea statu-quo-ului teritorial, consolidarea sistemului bazat pe securitatea colectivă. Ţara era adepta politicii securităţii regionale. Iugoslavia a fost una dintre statele care au constituit Mica înţelegere în 1921, alături de

România şi Cehoslovacia. În 1934 participă la crearea înţelegerii Balcanice, alături de Turcia, Grecia şi România. În octombrie 1934, la Marsilia a fost asasinat regele Iugoslaviei, Alexandru I, împreună cu ministrul francez al afacerilor externe, Louis Barthou de membrii ai mişcării teroriste a ustaşilor. Rege a devenit fiul minor, Petru al II, instituindu-se astfel un Consiliu de Regenţă în frunte cu prinţul Paul.

Intervin unele schimbări şi în domeniul politicii externe, noul guvern condus de Milan Stojadinovic (1935-1939) orientându-se spre colaborare cu Germania şi Italia. În 1937 a fost semnat la Roma un tratat de prietenie cu Italia, fapt ce a contribuit la slăbirea înţelegerii Balcanice.

Polonia în perioada interbelică.

Statul polonez dispăruse ca entitate organizatorică din 1795. Polonezii erau divizaţi în cadrul Imperiului austro-ungar, rus şi cel german. În secolul al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea, propaganda poloneză pentru emancipare naţională era deosebit de activă. De altfel, punctul 13 dintre Cele 14 din Declaraţia preşedintelui american stipula necesitatea înfiinţării unui stat polonez cu ieşire la mare. Astfel erau recunoscute drepturile polonezilor de a-şi crea un stat naţional independent. Primii au reuşit să se elibereze polonezii din componenţa fostului Imperiu rus, după dispariţia lui. La 15 octombrie 1918, deputaţii polonezi din Parlamentul de la Viena au declarat că polonezii încetează să se mai considere cetăţeni ai Imperiului habsburgic.

La 6 noiembrie 1918, a fost constituit un Guvern provizoriu, iar la 18 noiembrie a fost proclamată Republica Polonă independentă, în frunte cu generalui Josef Pilsudski. La 20 februarie

  • a fost adoptat primul act al Poloniei independente, aşa-numita Mica Constituţie. La 17 martie 1921 a fost votată noua Constituţie a Poloniei, care garanta noua formă de stat - republica prezidenţială, preşedintele fiind ales pe un termen de şapte ani. Puterea legislativă aparţinea Seimului şi Senatului, cea executivă preşedintelui şi miniştrilor. Constituţia oferea largi drepturi şi libertăţi democratice cetăţenilor ţării.

Primul preşedinte al ţării, Josef Pilsudski, în 1922 s-a retras de la putere ca să revină în mai 1926, înstaurând un regim autoritar, pe care îl menţine până în 1935, când a încetat din viaţă. Noul regim politic, intitulat Sanacja, urmărea scopul de “redresare” a ţării (asanare morală). După preluarea puterii, Pilsudski a afirmat că nu doreşte introducerea în Polonia a unei dictaturi. El intenţiona să ţină armata departe de mâinile politicienilor, să stabilizeze economia, să pună capăt nedreptăţilor sociale, să-i unească pe toţi cetăţenii polonezi sub semnul respectului faţă de stat şi să facă din Polonia o mare putere europeană. La 2 august 1926, a fost aprobată o nouă Constituţie, ce consacra regimul autoritar, preşedintele fiind investit cu drepturi sporite.

Politica externă a Poloniei, în perioada interbelică, era orientată spre alianţa cu Franţa ; între cele două ţări au fost semnate două acorduri militare în 1921 şi 1925. La 3 martie 1921, a semnat un Tratat cu România, dar a refuzat să facă parte din Mica înţelegere. Polonia s-a apropiat de ţările nordice, statele baltice, urmărind crearea unor alianţe regionale în care să joace un rol predominant dar din cauza disputelor pe care le avea cu Lituania nu şi-a atins scopul propus. Pilsudski a participat activ la elaborarea politicii externe poloneze, alături de Josef Beck, ministrul de externe. Faţă de Germania şi U.R.S.S., cei “doi duşmani “ ai Poloniei, Pilsudski era adeptul unor relaţii bune, dar nu alianţe cu ele. Doctrina nu excludea, însă, pacte de neagresiune, primul fiind încheiat cu U.R.S.S. în 1932, iar cu Germania după venirea lui Hitler la putere, în ianuarie 1934. Pactul cu Hitler a avut consecinţe pozitive pe termen scurt, permiţând rezolvarea câtorva dintre disensiunile existente între cele două state, reducerea temporară a presiunilor germane asupra Danzigului şi coridorului polonez. Dezavantajele aveau să se vadă ceva mai târziu.

În noiembrie 1938, Polonia a ocupat regiunea Teschin a Cehoslovaciei, fiind sprijinită de Germania şi Ungaria. Presiunile sporite ale Germaniei au determinat Polonia să se reorienteze iarăşi spre Franţa şi Marea Britanie. La 1 septembrie 1939, Polonia a fost atacată de Germania nazistă, iar la 17 septembrie de către U.R.S.S., teritoriul ei fiind împărţit pentru a patra oară între cele douâ state.

Ungaria

După înfrângerea şi destrămarea Imperiului Habsburgic, la 16 noiembrie 1918, este proclamată Republica Ungară. Puterea politică a fost preluată de un Consiliul Naţional, alcătuit din liberali şi conservatori, în frunte cu Mihâly Kâroly. A fost introdus dreptul de vot universal, s-a proclamat libertatea adunărilor, au fost luate unele măsuri de împroprietărire a ţăranilor.

La începutul anului 1919, noua conducere a Ungariei a cunoscut o criză politică. Social- democraţii au apelat la ajutorul comuniştilor unguri, partid creat în noiembrie 1918, în frunte cu Bela Kun, pentru a forma un guvern de coaliţie. La 21 martie 1919, a fost proclamată Republica Ungară a Sfaturilor, în frunte cu Sândor Garbai, iar liderul comunist, Bela Kun, a fost numit ministru de externe. Treptat, comuniştii şi-au extins autoritatea şi au proclamat Republica Sovietică Ungară, mizănd pe sprijinul promis de Lenin. În iunie 1919, Ungaria a fost proclamată Republică Sovietică Unională, unită cu Rusia sovietică. Republica Ungară a Sfaturilor a existat timp de 133 de zile. Existenţa ei a fost curmată de intervenţia externă, dar şi a forţelor interne. Un rol important în înlăturarea comuniştilor de la putere şi înfrângerea Republicii Sfaturilor l-au jucat trupele române.

La 16 noiembrie 1919, Budapesta a fost ocupată de trupele conduse de amiralul Miklos Horthy, care a restaurat regimul monarhic. Parlamentul a lichidat republica în ianuarie 1920, iar Miklos Horthy a fost ales regent. El a instaurat un regim autoritar în Ungaria ce s-a menţinut în perioada 1920-1944. Conducerea Ungariei în perioada interbelică a depus eforturi diplomatice considerabile în vederea revizuirii Tratatului de la Trianon, din 4 iunie 1920, s-a apropiat de statele care contestau sistemul de la Versailles - Germania nazistă şi Italia fascistă. Ungaria a fost admisă în Societatea Naţiunilor în 1923. În anii 1929-1933, a depus unele eforturi în vedera scindării Micii înţelegeri. A încercat să atragă de partea sa România şi Iugoslavia, oferindu-le sprijin în cazul unui conflict, mai ales României in caz de atac din partea U.R.S.S..

După venirea lui Hitler la putere, Ungaria a întărit relaţiile cu Germania, semnând la Roma un Protocol între Ungaria, Italia şi Austria, îndereptat împotriva Micii înţelegeri şi înţelegerii Balcanice. Ungaria a susţinut planurile anexioniste germane, felicitând-o pentru anexarea Austriei în martie 1938. În urma Acordului de la Munchen, Ungaria a participat la dezintegrarea Cehoslovaciei, obţinând unele teritorii din Sudul Slovaciei. În vara anului 1940, a obţinut un alt succes în politica revizionistă când prin Dictatul de la Viena a reuşit să reanexeze Nord-Vestul Transilvaniei, teritoriu românesc. La începutul celui de-al doilea război mondial Ungaria făcea partea din tabăra aliaţilor Germaniei naziste. A participat alături de armata germană la invadarea Jugoslaviei, anexând Vojvodina de Vest.