Statul naţional unitar român a fost făurit în cadrul unui proces revoluţionar, prin lupta eroică a întregii naţiuni din vechea Românie, din Banat şi Transilvania, din Basarabia şi Bucovina.
Vechea Românie şi-a adus contribuţia, din plin, prin participarea, în cadrul primului război mondial, începând cu 15 august 1916, la lupta împotriva puterilor din centrul Europei şi la eliberarea teritoriilor româneşti, în baza tratatului încheiat cu Antanta.
Românii din Banat, Transilvania, Basarabia şi Bucovina şi-au adus, la rândul lor, contribuţia la înfăptuirea Marii Uniri, prin lupta neobosită pe care au dus-o împotriva dominaţiei străine, prin hotărârile democratice pe care le-au adoptat în cadrul unor mari adunări populare. Marile adunări populare de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba-Iulia au fost convocate de către organisme proprii de conducere, constituite cu participarea întregului popor şi cu respectarea principiilor democratice.
Astfel, la 27 martie 1918, Sfatul Ţării pune problema unirii Basarabiei cu România. Unirea urma să se facă pe următoarele baze: Basarabia îşi păstra autonomia provinciala, având în frunte un Sfat al Ţării, ales prin vot universal, egal, direct şi secret; legile privind organizarea locală rămân în vigoare şi vor putea fi schimbate de Parlamentul României numai după ce la lucrările acestuia vor lua parte şi reprezentanţi ai Basarabiei; doi reprezentanţi ai Basarabiei, desemnaţii de Sfatul Ţării vor intra în Consiliul de Miniştrii al României. Hotărârea unirii cu România a fost salutată şi recunoscută ca legitimă de Anglia, Franţa, Italia, guvernul Rusiei Sovietice a ignorat aceasta hotărâre şi chiar şi-a exprimat protestul faţă de „anexarea” Basarabiei.
În aceste condiţii la 27 noiembrie 1918 a fost votată unirea necondiţionată a Basarabiei cu România. În Transilvania, după ce la 12 octombrie reprezentanţii Partidului Naţional Român au proclamat dreptul naţiunii române la autodeterminare, şi după ce aceasta a fost prezentată în Parlamentul de la Budapesta, s-a constituit Consiliul Naţional Român, format din reprezentanţi ai Partidului Naţional Român şi ai Partidului Social-Democrat.
Consiliul Naţional Român Central a creat Consiliul Militar Central, investit cu asigurarea ordinii sociale. În subordinea acestor organisme se aflau consiliile naţionale şi gărzile naţionale judeţene, cercurale şi comunale, formate prin alegeri democratice din rândurile tuturor categoriilor sociale.
La adunările de alegere a deputaţilor pentru Marea Adunare Naţională, reprezentanţii poporului au fost aleşi pe circumscripţii electorale pe baza votului universal, având mandatul de a exprima voinţa naţiunii române suverane cu privire la viitorul sau politic.
Adunările legislative şi guvernele provizorii constituite de către reprezentanţii poporului, care au exercitat atribuţiuni de conducere politică şi administrativă în perioada de tranziţie către formarea unui aparat de stat unic s-au bucurat de concursul întregii populaţii în asigurarea ordinii publice şi a bunei desfăşurări a vieţii social-economice.
Situaţia românilor din Bucovina se înrăutăţise în toamna anului 1918, când Austro-Ungaria practic se prăbuşise. Întrucât Ucraina ridica pretenţii de stăpânire a acestei provincii româneşti, din iniţiativa lui Sextil Puşcariu şi Iancu Flondor s-a convocat la 27 octombrie 1918 o adunare a reprezentanţilor populaţiei româneşti din această provincie, adunarea ce a decis unirea cu teritoriile locuite de românii din Austro-Ungaria.
S-a ales un Comitet executiv şi un Consiliu Naţional, în frunte cu Iancu Flondor. La Cernăuţi la data de 28 noiembrie, Congresul General al Bucovinei, la propunerea lui Iancu Flondor a votat unirea „necondiţionată pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare cu regatul României”.
Hotărârile de unire a celor trei străvechi provincii romăneşti au fost promulgate ulterior prin decrete regale: la 27 noiembrie pentru Basarabia, la 18 decembrie pentru Bucovina şi la 24 decembrie pentru Transilvania.
În perioada imediat următoare, statul român a avut, ca principală preocupare, pe plan extern, recunoaşterea prin tratate internaţionale a făuririi statului naţional unitar, iar pe plan intern unificarea administrativă şi legislativă.
Dacă procesul unificării teritoriale şi administrative s-a desăvârşit încă din anul 1920, procesul unificării legislative a fost de mai lung durată, prelungindu-se, în unele domenii, până în preajma celui de al doilea război mondial.
În domeniul dreptului administrativ, chiar mai mult decât în alte ramuri de drept, s-a pus problema unificării reglementarii juridice, ceea ce echivala cu unificarea aparatului de stat la nivel central şi la nivel local.
În Transilvania, Basarabia şi Bucovina, anumite atribuţii erau exercitate de către organele proprii de conducere ale provinciilor care s-au unit cu ţara. Sfatul ţării menţinuse în Basarabia în vigoare legea Oficiilor Guberniale care conferea guvernatorului puteri mari nu numai în administraţie, dar şi judiciare, acesta putând interveni în justiţie, luând din competenţa instanţelor anumite fapte.
După unirea cu România, administraţia supremă a Basarabiei o înfăptuia ministrul Basarabiei, şi numai după multă stăruinţă s-a renunţat la Legea Oficiilor Guberniale.
Prin decretele regale din iunie-august 1919, au fost puse în vigoare, în Basarabia Codul penal, Codul de procedură penală, Codul comercial, Legea divorţului şi partea întâi a Codului civil, cu excepţia actelor de stare civilă care au rămas în competenţa preoţilor până în anul 1928.
După unire în Basarabia a fost organizat şi sistemul judecătoresc conform legislaţiei române, şi anume judecătorii de pace (de ocoale) în circumscripţii (sectoare), iar în fiecare judeţ câte un tribunal, la Chişinău funcţionând Curtea de Apel.
În Transilvania serviciile publice au fost conduse de cate Consiliul Dirigent, iar în Bucovina de către directorate şi secretariatele de servicii. Aceste atribuţii au fost fixate prin decretul-lege din 26 decembrie 1918 pentru Transilvania şi prin decretul-lege din 1 ianuarie 1919 pentru Bucovina şi Basarabia.
Afacerile străine, armata, căile ferate, poşta, telegraful, circulaţia financiară, vămile, împrumuturile publice, siguranţa statului intrau în competenţa guvernului central, în care provinciile unite erau reprezentate printr-un număr de miniştrii.
La 4 aprilie 1920 a fost dizolvat Consiliul Dirigent al Transilvaniei precum şi directoratele şi secretariatele de servicii din Basarabia şi Bucovina punându-se capăt definitiv formelor regionale de conducere.
Menţinerea unor asemenea forme administrative nu se mai justifica în condiţiile funcţionarii unui parlament unic, ales de către toţi cetăţenii României.
După desăvârşirea procesului de creare a României mari în ţară existau patru sisteme de organizare administrativă. Astfel, în Basarabia funcţiona sistemul rusesc, în Bucovina, sistemul austriac, iar în Transilvania, sistemul maghiar, la care se adaugă sistemul vechii Românii.
Era imperios necesară o unificare administrativă, atât la nivel central cât şi local. Unificarea administrativă şi legislativă s-a făcut pe două căi: prin extinderea unor legi din vechiul regat şi printr-o acţiune de modificare treptată a domeniului variat al legislaţiei administrative, fie că era vorba de cele ce reglementau administraţia de bază, fie administraţia complementară, lucrări de modificare care au început din anul 1920, prin crearea de noi ministere, ca: Ministerul Muncii, Ministerul Sănătăţii şi Ocrotirii sociale, Ministerul Cultelor şi Artelor, Ministerul Comunicaţiilor, altele fiind reorganizate.
În administraţia locală de asemenea era necesară o unificare, care s-a făcut treptat până în anul 1925, când a fost adoptată legea despre unificarea administrativă şi care a stabilit extinderea modelului administrativ din vechiul Regat bazat pe auto administrarea şi finanţarea unor organe eligibile.
Prin încoronarea lui Ferdinand la Alba-Iulia în octombrie 1922 ca rege al tuturor românilor a consfinţit unirea politică şi spirituală a românilor într-o singura naţiune, urma însă acum o vastă operă de unificare legislativă, inclusiv în domeniul administraţiei centrale şi locale, a adaptării aparatului de stat noilor condiţii social istorice.