Constituirea statelor medievale româneşti a avut loc prin reunirea formaţiunilor politice autohtone, cu caracter regional ce constau din uniuni de obşti teritoriale; în urma asocierii acestora în scop de apărare, căpeteniile lor militare, voievozi, duci, şi chiar cele civile, cnezi, juzi, şi-au permanetizat atribuţiile transformând autoritatea cu care fuseseră investiţi în putere politică.
Fondurile comune au fost preluate şi administrate de aceste căpetenii pentru raţiuni militare, iar ostaşii de rând au început să depindă necondiţionat de cei care
îi întreţineau. Statul medieval la români s-a format prin închegarea elementelor constitutive în cadrul unui proces intern, printr-o subordonare voluntară.
Aceste elemente: populaţie, teritoriu, conducere proprie, existau în cadrul comunităţilor vicinale româneşti, având posibilitatea de a deveni realităţi politice ori de câte ori s-au ivit condiţii prielnice, care au imprimat statelor medievale româneşti o serie de particularităţi.
În primul rând formarea statelor feudale româneşti a pornit de la o bază preexistentă şi nu de instituţii gentilice, ca în alte state medievale, elementul de trecere fiind nu uniunile de triburi, ci confederaţiile de obşti săteşti.
În al doilea rând, centralizarea puterii a avut loc la scurt timp după întemeierea lui, fără o întreagă perioadă de „fărâmiţare feudală”, iar împărţirea administrativă în judeţe, nu a avut la bază teritoriile străvechilor clanuri, demult disolute, ci cele corespunzând marilor confederaţii de obşti teritoriale, existenţa în primele veacuri a unor căpetenii de districte teritoriale şi nu a unei aristocraţii gentilico-tribală, constituind o dovadă în acest sens.
Dreptul de proprietate a domnului asupra pământului prezenta aspecte particulare, ceea ce a făcut ca imunităţile feudale să aibă caracteristici distincte de alte ţări, şi, în sfârşit, ideea statală, după cum apreciază L.P. Marcu, ca formă superioară de organizare politică, preconizată de marii regi daci şi dezvoltată în cadrul imperiilor roman şi bizantin, a constituit o permanenţă în viaţa politică a vechii populaţii româneşti de pe teritoriul Daciei, găsindu-şi concretizarea în statele medievale româneşti.
Procesul complex de constituire a formaţiunilor statale în Transilvania a fost substanţial îngreunat de migraţia popoarelor şi în special, de unguri. Etapele parcurse în constituirea voievodatului Transilvaniei au fost două: într-o primă etapă, triburile ungare cuceritoare, aflate în stadiul organizării gentilice nu au reuşit să-şi asigure dominaţia asupra autohtonilor, decât înglobându-i pe aceştia din urmă, multe formaţiuni locale păstrându-şi autonomia până în secolul al XIV-lea, cum ar fi Ţara Făgăraşului, Ţara Bârsei, Ţara Maramureşului etc.
În a două etapă, care a debutat, în primii ani ai secolului al IX-lea, cu înfrângerea căpeteniilor locale şi constituirea unui stat de tip feudal sub autoritatea regelui ungur, deşi au continuat să existe secole de-a rândul puternice forme de autonomie politică şi administrativă a localnicilor.
În Dobrogea, căpeteniile locale Tatos, Satza, Sestlav îşi afirmă, la sfârşitul secolului al XII-lea, o autonomie pe care bizantinii n-o pot desfiinţa. În secolul următor, în partea de sud, se remarcă stăpânitorii Dobrotita şi Ivancu, acesta din urmă dobândind titlul de despot, bătând monedă şi încheind tratate cu genovezii.
Grupurile compacte de români din sudul Dunării s-au răsculat în secolul al XII-lea împotriva bizantinilor şi au fondat o formaţiune politică, condusă de Petru şi Asan, cunoscută ca Statul Asăneştilor. Urmaşul acestora, Ioniţă Caloian, fiind recunoscut în anul 1204, la Tivornovo, ca rege al bulgarilor şi vlahilor, aceştia din urmă fiind asimilaţii de bulgari, după cum, la rândul lor, bulgarii au fost asimilaţi de slavi.
Unificarea politică la sud de Carpaţi s-a făcut de către voievozii locali cu ajutorul unor căpetenii, ce nu mai erau simplii fruntaşi ai confederaţilor de obşti teritoriale, ci stăpâni de domenii, majores terrae, unificare ce s-a realizat prin recunoşterea unuia dintre marii conducatori, drept căpetenie, pe „basarabă”, fiul lui Tihomir, din familia voievozilor olteni.
Acest proces de constituie se va sfârşi sub domnia lui Basarab I, care învinge oştile maghiare la Posada în anul 1330, consolidând independenţa tânărului stat care îşi extinsese hotarele dincolo de Prut, noua provincie luând numele de Basarabia.
La răsărit de Carpaţi, alături de puternica formaţiune politică independentă existentă pe văile Siretului şi Prutului, mai exista în nord o „Ţara a Sepenitului”, condusă de voievozi locali. După moartea voievodului Ştefan între fii săi, Ştefan şi Petru se ajunge la un conflict. În anul 1354, un detaşament de români maramureşeni, conduşi de Dragoş, vine în sprijinul acestuia din urmă, şi învingându-l pe Ştefan ajunge, prin recunoaşterea căpeteniilor locale, conducător al acestei formaţiuni politice.
Urmaşii lui Dragoş au fost alungaţi de Bogdan, care în anul 1359, împreună cu fii săi şi mai mulţi fideli cărora li s-a alăturat locuitorii Moldovei cuceresc tronul, atacurile ulterioare ale maghiarilor pentru a-l pune pe tron pe urmaşul lui Sas, Balc, au fost respinse, Moldova constituindu-se ca stat centralizat şi independent.
Întemeierea unor state proprii de câtre români în evul mediu, printr-un excepţional efort de despresurare de sub dominaţia străină, a fost factorul decisiv al istoriei naţionale, care a salvat însăşi existenţa poporului român. Astfel societatea românească a înfăptuit pasul ireversibil în direcţia afirmării sale ca entitate autonomă, organizată politic de sine stătător, asigurând poporului român un cadru propriu de organizare politică superioară, un cadru de afirmare a energiei sale pe plan politic, economic, bisericesc şi cultural.