În timpul domniei lui Al. I. Cuza s-a constituit sistemul de drept burghez s-a creat cadrul necesar pentru dezvoltarea celor mai moderne legislaţii în materie, introducând norme şi instituţii juridice dintre cele mai evoluate, opera legislativă din vremea sa a plasat România în rândul ţărilor cu cea mai înaintată legislaţie. În acelaşi timp, opera sa legislativă a creat cadrul juridic necesar organizării pe baze moderne a statului şi a vieţii sociale.
Legea electorală din anul 1864 prevedea ca alegătorii să fie primari sau direcţi, cinzeci de alegători primari numeau un alegator direct, desfiinţându-se totodată împărţirea alegătorilor pe colegii.
Deosebit de importante au fost legile cu privire la organizarea judecătorească, elaborarea codului civil şi de procedura civilă şi a codului penal şi de procedura penală, sistemul jurisdicţional fiind alcătuit, potrivit acestor legi din judecătoriile de plasă, tribunalele judeţene, curţile de apel, curţile cu juri şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, înfiinţată prin legea din 24 ianuarie 1861.
Au fost elaborate legii şi în alte domenii ale vieţii economice şi sociale, cum ar fi legea privind instrucţiunea publică, legea cu privire la pensii, la contabilitate şi legea privind înfiinţarea unui Consiliu de Stat, care urma a fi consultat cu privire la proiectele de legi.
Pe plan administrativ în anul 1864 sunt de menţionat legea pentru consiliile judeţene şi legea comunală prin care s-a reglementat modul de constituire, funcţionare şi organizare a comunelor şi judeţelor.
Potrivit acestei legi, judeţul căpăta personalitate juridică şi îşi statorniceşte un consiliu care se aduna periodic şi reprezenta interesele locale, colective, economice ale judeţului.
Consiliul era alcătuit din 17 membrii, din rândul cărora se alegea un preşedinte, cu atribuţii principale asupra bugetului de venituri şi cheltuieli al judeţului alături de alte probleme de interes local.
Pe lângă acest Consiliu judeţean s-a înfiinţat delegaţiunea judeţeană, alcătuită în fiecare judeţ din 3 membrii şi 3 supleanţi, cu atribuţii în privinţa validării
alegerilor de consilieri la comunele rurale şi urbane, nereşedinţă de judeţ, aprobarea bugetelor acestor comune şi a cheltuielilor făcute de acestea.
Pe lângă Consiliul judeţean şi Delegaţiunea judeţeană funcţiona un secretar numit prin decret regal, la recomandarea ministrului de interne, el era şi referent statistic al judeţului.
În fruntea administraţiei judeţene, potrivit acestei legi, se afla prefectul numit „cap al administraţiei judeţului” care avea controlul asupra tuturor lucrărilor şi organelor cu caracter administrativ din judeţ, el executând toate hotărârile consiliului judeţean.
În intervalul dintre sesiuni, prefectul reprezenta, consiliul judeţean, şi pregătea toate lucrările ce urmau a fi dezbătute în sesiunea următoare. În caz de absenţă sau de imposibilitate de a exercita funcţiile, prefectul putea delega directorul prefecturii sau înlocuitorul său în acest scop.
În caz de dizolvare a consiliului judeţean, prefectul rămâne singurul însărcinat cu administrarea intereselor locale ale judeţului, până la instalarea noii delegaţiuni judeţene, faţă de care răspundea pentru administrarea intereselor locale.
Înlocuitorul prefectului, subprefectul era însărcinat nu numai cu executarea hotărârilor consiliului judeţean şi ale prefectului, el mai avea ca atribuţii şi de a vizita toate comunele plaşii sale, să verifici registrele de stare civilă şi starea caselor comunale, de cel puţin două ori pe an, şi să facă un raport amănunţit cu privire la starea plaşii.
Adoptarea unei Constituţiei în anul 1866 a fost un act de suveranitate, care încheia un lung şi complex proces de emancipare. Această Constituţie, elaborată de Consiliul de Stat, îşi găsea originea într-un text redactat în anul 1859 de către Comisia centrală de la Focşani. Ea era larg inspirată din Constituţia belgiană, aceasta, la rândul ei, destul de marcată de Carta franceză din 1830.
Foarte detaliată, Constituţia se baza pe principiul separării puterilor, dar, spre deosebire de legile constituţionale franceze, ea conţinea un număr de articole care, având legătură cu dreptul privat, în special cu dreptul de proprietate, nu privea propriu-zis structurile constituţionale.
Potrivit Constituitei din 1 iulie 1866, teritoriul României este împărţit în judeţe, judeţele în plăşi, iar plăşile în comune, diviziunile şi subdiviziunile teritoriale nu puteau fi schimbate sau rectificate decât prin lege.
Puterea executivă, potrivit art. 35 aparţinea regelui care o exercita potrivit Constituitei, care în art. 93, arăta că regele: numeşte şi revocă pe ministrii; sancţionează şi promulgă legile; numeşte şi confirmă în toate funcţiile publice; acordă amnistia şi graţierea; face regulamente necesare executării legilor, fără a le modifica; era capul armatei; avea drept de a bate monedă şi putea încheia conveniţii de comerţ şi navigaţie cu state străine. Articolul 96, arătând că regele nu poate avea alte puteri decât cele acordate lui prin Constituţie.
Miniştrii nu puteau fi decât cetăţean român sau „împământenit” român; nici un membru al familiei regale nu putea fi ministru. Nici un act legislativ al regelui nu putea avea forţă juridică, dacă nu era contrasemnat de un ministru, care devenea răspunzător de acel act, persoana regelui fiind inviolabilă.
În capitolul V se arată că instituţiile judeţene şi comunale sunt reglementate prin legi, legi care vor urmări descentralizarea administraţiei şi independenţa comunală.
Orice impozit urma a fi aşezat numai în folosul statului, al judeţului sau comunei şi se percepea numai în baza unei legi. Nici un impozit sau sarcină la nivel de judeţ nu se putea aşeza decât cu învoirea consiliului judeţean, iar la comună cu aprobarea consiliului comunal, instituit potrivit legii din iulie 1865.
Impozitele votate de consiliile judeţene sau comunale, trebuiau să primească confirmarea puterii legiuitoare şi întărirea regelui. Oraşul Bucureşti este declarat capitala ţării şi reşedinţa guvernului.
Ideea care a călăuzit legislaţia reformatoare a lui Cuza şi reluată de prevederile Constituţiei din 1866, prin care s-a stabilit că legislaţia ce urma a reglementa instituţile comunale şi judeţene să aibă la bază descentralizarea administraţiei şi independenţă comunală, au rămas la stadiul de deziderat, dovadă concludentă a acestei realităţi fiind instituţiile cunoscute sub denumirea de „control ierarhic” şi „tutelă administrativă”.
Domnia lui Cuza, căruia conservatorii îi reproşau că şi-a atribuit printr-o lovitură de stat puteri depline şi că a lezat grav interesele lor, a fost de scurtă durată.
Marii boieri moldoveni şi valahi erau conştienţi că rivalităţile personale care îi opuneau pe unii împotriva altora erau atât de puternice, încât ei nu ar fi ajuns să se pună de acord asupra alegerii unuia dintre ei, pentru a urca pe tron şi că, dacă vreodată unul dintre ei ar fi fost ales, cei care nu l-au votat nu ar fi încercat să-i facă misiunea imposibilă.
Ei credeau că alegerea unui prinţ dintr-o familie domnitoare într-o ţară din Europa, nevecină, ar conferi prestigiu tânărului stat şi i-ar fi adus un meritat sprijin din partea curţilor suverane. De aceea, după refuzul contelui Philippe de Flandra, un membru al dinastiei de Saxa-Cobourg, al doilea fiu al regelui Leopold al Belgiei, guvernul provizoriu născut din lovitura de stat care îl răsturnase pe Cuza în 1866 s-a grăbit să-l propună pe Carol Hohenzollern-Sigmaringen, provenit dintr-o ramură mai tânără şi catolică a casei regale de Prusia.