Pentru stingerea veniturilor şi asigurarea ordinii feudale domnia a avut în Ţara Românească şi Moldova, încă de la întemeiere, organe locale şi regionale.
Cele mai vechi subdiviziuni administrative sunt judeţul în Ţara Româneasca şi ţinutul în Moldova. Judeţele şi ţinuturile sunt unităţi administrativ-teritoriale aşezate pe unităţi geografice naturale, văi de râuri. Originea lor pare să fie asocierea satelor în uniuni de obşti, anterioară întemeierii, iniţial având un caracter local, spontan, patriarhal, ulterior fiind complet subordonate statului feudal.
În Ţara Românească, denumirea de „judeţ” provine de la latinescul „judicium” – scaun de judecată, ce arată atribuţia judecătorească străveche a acestor unităţi administrative.
Cele mai vechi judeţe apar în documentele din Oltenia: Jaleş, în 1385, Vâlcea, în 1392, Gorj, în 1406, Motru, în 1415, cele din Muntenia, au fost menţionate ceva mai târziu, Prahova şi Ilfov în 1482, Brăila în 1487, Pădureţ în 1498 etc.
Denumirea conducătorilor de judeţe a variat. Cea mai veche şi cea mai răspândită, pe care o întâlnim şi în Moldova este cea de sudeţ, care îşi exercita
funcţiile atât la oraşe cât şi la sate, conducând activitatea obştească timp de un an, putând fi reales.
Era ajutat în îndeplinirea funcţiilor sale de 12 pârgari, împreună cu aceştia emite şi zapise de proprietate sau întărea stăpâniri de ocine şi lua parte la hotărnicii.
Treptat atributele lor se reduc, ajungând în cele din urmă să fie înlocuit cu dregători domneşti ca: vătaful sau vornicul.
În Ţara Românească, exista instituţia banilor de judeţ, băniile fiind unităţi administrative analoge judeţelor, instituţia care s-a generalizat. Căpetenia judeţului strângea dările şi slujbele cuvenite domniei, judeca pe locuitorii satelor libere; pentru a apăra ordinea feudală avea la dispoziţie globnici, birari, podovnicari şi cete înarmate sub conducerea vătafilor.
În Moldova, ţinuturile s-au format tot pe baza unităţilor geografice iar, uneori în legătura cu oraşele şi cetăţile. Prima menţiune despre ţinut este din anul 1399.
Diferenţierea etimologică a circumscripţiilor administrative este caracteristică, în Ţara Românească punându-se accentul pe unitatea locală de jurisdicţie, iar în Moldova pe ideea implantării unor organe ale puterii domneşti în regiunea „ţinută” pentru domnie, mai ales prin cetatea locală.
Termenul de ţinut de la latinescul „tenutum” a fost probabil introdus după modelul documentelor polone de limbă latină.
Primele ţinuturi au apărut în documente la scurtă vreme după moartea lui Alexandru cel Bun, iar în anul 1566, diplomatul polon N. Brezski, afirma că la acea dată existau 24 de ţinuturi, acelaşi număr fiind menţionat şi de Dimitrie Cantemir, cu descrierea lor statistică şi cu menţiunea că patru ţinuturi au fost răşluite de turci şi de tătari: Chilia, Akerman, Bugeac şi Ismail.
În fruntea ţinuturilor care aveau în raza lor cetati se aflau pircalabi, iar în celelalte sudeti. Ţinuturile cu cetati, aveau, în secolele XVI – XVII, unul sau doi pâr-călabi.
La Hotin, Soroca şi Roman, pârcălabii de cetate erau şi pârcălabi de ţinut; conducătorii ţinuturilor de graniţă, Putna, Cernăuţi, se numeau starosti.
Atribuţiile conducătorilor de ţinuturi erau judecătoreşti, administrative, militare şi fiscale.
În secolul al XVI-lea, pe lângă pârcălabii de ţinuturi, au apărut mari vătafi de ţinuturi, ca şefi ai unităţilor de curteni. Sub domina lui Vasile Lupu, marii vătafi sunt înlocuiţi cu căpitanii de ţinut, care comandau curteni de ţinut, situaţie ce le-a atras denumirea de căpitani de curteni.
În secolul al XVII-lea au fost înlocuiţi cu marii căpitani care comandau slujitorii de ţinut, cu atribuţiuni judecătoreşti, militare şi administrative.
Prin reforma lui Constantin Mavrocordat din anul 1741, pârcălabii de ţinut au fost înlocuiţi cu ispravnici. În ţinutul Putna, ispravnicii au păstrat titlul de starosti, la Covurului, titlul de pârcălabi, iar în ţinutul Botoşani, titlul de vornic.
Organizarea teritorial-statală a voievodatului Transilvaniei, având la bază vechile structuri autohtone româneşti, au căpătat, datorită cuceririi ungare trăsături specifice.
Diviziunile administrative ale teritoriului transilvănean, statornicite de regalitatea maghiară erau: comitatele, districtele şi scaunele.
Instituirea comitatelor s-a făcut de către Ştefan I, ţelul urmărit de rege fiind înlocuirea vechilor formaţiuni gentilice locale, cu conducere ereditară prin circumscripţii administrative supravegheate şi coordonate de rege, prin demnitari, numiţi în documentele latine, comites, iar în cele maghiare ispani.
Primul comitat atestat documentar este comitatul de Bihor, în anul 1111, urmează Crasna şi Dabica la 1164, Cluj, Timiş şi Alba, în anul 1177. Nucleul din
care s-au dezvoltat aceste comitate a fost, cetatea din ţinut „castrum”. Conducătorul cetăţii, castelanul, era la început şi conducătorul comitatului.
Comitatele nu s-au format în jurul tuturor cetăţilor regale, multe dintre ele fiind organizate pe un fond preexistent, adică pe districtele româneşti.
Configuraţia acestor comitate a fost mereu schimbată, în funcţie de modul în care administraţia maghiară a reuşit să se organizeze. În prima perioadă a existenţei lor, comitatele erau sub autoritatea totală a regelui, fiind comitate regale.
Comitele era desemnat de rege, şi după anul 1526 de către principele Transilvaniei. Comitatele devin treptat instrumente de apărare a privilegiilor nobilimi şi organisme de control asupra ţărănimii care cădea vertiginos în stare de iobăgie.
Comitele numea pe vicecomite, în anul 1435, Sigismund hotărând ca vicecomitele să fie ales de către nobilimea din comitat. Comitele şi vicecomitele erau ajutaţi la îndeplinirea sarcinilor de juzii nobililor şi alţi funcţionari, aleşi de obştea nobilimii comitatului ce se întrunea în adunările proprii „congregatio comitatensis”.
Alegerea funcţionarilor comitatului se făcea din trei în trei ani, funcţionari comitali fiind realeşi, cu excepţia comitelui care era numit de rege, uneori cu titlu ereditar, dintre marile familii aristocratice.
Un rol administrativ tot mai important va căpăta „alispanul”, care, fiind ales de nobilime, va fi reprezentantul acestora în faţa comitelui, el prezidând şi şedinţele tribunalului comital.
Adunarea nobilimii din comitat alegea şi delegaţii la dieta, cu mandat imperativ, ce putea fi retras dacă delegatul îşi depăşea mandatul, sistem prin care nobilii comitatului determinau hotărârile dietei.
Comitatele erau împărţite în plasi conduse de un fel de pretor, numit la început de autorităţile centrale, şi după anul 1435, ales de nobilimea comitatului.
Treptat, comitatele încep să asigure tot mai eficient interesele nobilimii locale, Matei Corvin dispunând ca atât comitele, cât şi vicecomitele, să posede proprietari funciare, iar vicecomitele să fie din părţile comitatului.
Cu timpul, comitatele devin comitate senioriale, nobiliare, ne mai servind interesele regale, proces ce exprima tendinţa clară şi evidentă a Transilvaniei de a se autonomiza de sub regalitatea maghiară.
Românii din Transilvania îşi aveau propriile lor organizaţii teritoriale numite districte, ce cuprindeau un număr de voievodate şi cnezate locale, anterior formate cuceririi maghiare.
Menţionate încă din secolul al XIII-lea, districtele s-au dezvoltat paralel cu comitatele regale şi cu scaunele săseşti şi secuieşti, asigurând autonomia locală a obştilor româneşti.
Districtul se conducea după vechiul obicei al pământului, „jus olachorum”, pe care regalitatea maghiara a respectat-o şi după cucerirea Transilvaniei. Ele aveau scaune proprii de judecată, formate din juraţi, cnezi şi preoţi, iar crainicii erau intermediari între populaţie şi autoritari, aceştia în schimbul scutirii de dări îndeplineau o serie de atribuţii administrative şi judecătoreşti, ajungând să conducă uneori mai multe sate şi fiind mai marele peste slugile şi iobagii unei curţi nobiliare.
Cele mai importante districte româneşti erau districtele din Banat. Faţă de regatul Ungariei, Banatul s-a bucurat totdeauna de o largă autonomie, a fost condus de un ban, înalt demnitar la regelui, numărând în secolul al XVI-lea opt districte: Lugoj, Sebeş, Mehadia, Almaj, Iladia, Comiat, Crasova şi Birzava.
Aceste districte erau conduse de un comite sau castelean şi de locţiitorul acestuia, ce purta denumirea de crainic. Forul principal al acestor districte era Sebeşul.
Ţara Făgăraşului sau Ţara Oltului, ca şi Banatul s-a bucurat de oarecare independenţă în cadrul statului feudal ungur, constituind ducatul sau voievodatul Făgăraşului, menţionat prima dată în anul 1222 ca terra Blachorum, apoi în 1372 ca terra Fogaras, iar cu denumirea de district din anul 1428.
Împreună cu Ţara Almăşului s-a aflat sub stăpânirea neîntreruptă a Ţării Româneşti între 1350 şi 1462. Ţara Făgăraşului era alcătuită din mai multe sate, conduse de boierii acestora, care alcătuiau o organizaţie obştească permanentă, cu atribuţii atât judecătoreşti, alcătuind scaunul de judecată, cât şi administrative.
Districtele din regiunea Hunedoara, districtul Haţegului, menţionat documentar în anul 1360, districtul cetăţilor Deva şi Hunedoara, al râului Dobra şi al râului Strei.
În frunte, aceste districte aveau „obştea boierilor şi cnezilor”, care se conducea după „jus valachicum”, împotrivindu-se permanent tendinţelor maghiare de a aplica alte legi şi de a o lipsi de vechile norme ce dăinuiau din timpuri imemoriale.
Ţinutul Valea Rodnei a avut în cadrul statului feudal ungar o poziţie privilegiată, bucurându-se de drepturi şi imunitate. Oraşul Rodna era condus de un jude şi de mai mulţi juraţi aleşi de comunitatea orăşenească. Satele aveau în fruntea lor cnezi, numiţi mai târziu juzi.
Ţinutul Maramureşului, este pomenit în documente în anul 1199, fiind unu dintre cele mai vechi, s-a bucurat de deplina autonomie sub conducerea voievozilor români, deşi regalitatea ungară a încercat adesea să-l subordoneze.
Ţinutul era alcătuit din mai multe sate, în fruntea cărora de afla un cneaz. Acesta strângea dările în natură datorate de ţărani regelui, o parte oprind-o pentru el.
Ca o consecinţă a folosirii pământului, care potrivit concepţiei feudale aparţinea regelui, ţărani erau obligaţi la servicii militare faţă de rege.
Pământul ce le-a fost atribuit secuilor a fost împărţit iniţial în şapte, apoi în douăsprezece scaune. Numele de „scaun” deriva din termenul de „scaun de judecată”, care desemna instanţa supremă, organizată în oraşul de frunte al respectivului ţinut.
În fruntea unui scaun se găseau doi dregători: un căpitan şi un jude pământean, din secolul al XVI-lea, judele scaunal, fiind mai mic ca funcţie. Autoritatea supremă o avea asupra secuilor o avea comitele secuilor, sub preşedinţia căruia se întrunea obştea secuilor la Odorhei.
Începând cu anul 1426, a fost numit în fiecare scaun un jude regal, care în calitate de reprezentant al regelui, controla administraţia şi justiţia scaunală.
Teritoriile pe care locuiau saşii erau organizate şi ele, conform diplomei Andreanum din anul 1224, în scaune care apar atestate documentar între 1302 şi 1349 pe rând: Sibiu, Sebeş, Cincu, Rupea, Sighişoara, Orăştie, Nochrich şi Miercurea.
În fruntea fiecărui scaun se găsea, începând cu vremea lui Carol Robert un jude regal, cu acelaşi prerogative ca şi comitele comitatelor. Pe lângă judele regal mai funcţiona şi un jude scaunal.
Oraşele săseşti nu s-au separat ca la secui de organizarea scaunală, ci au preluat încetul cu încetul conducerea scaunelor. Satele ce făceau parte din scaun erau conduse de un jude „richter”, funcţie ce devine ereditară. Scaunele săseşti erau conduse de comitele Sibiului, care deşi reprezenta puterea regală centrală, a fost pus sub autoritatea voievodului Transilvaniei.
După domnia lui Matei Corvin, comitele Sibiului devine un funcţionar ales de obştea săsească, care se întrunea la Sibiu.
În linii mari, organizarea local teritorială a Transilvaniei din epoca voievodatului s-a menţinut şi în perioada Principatului şi a stăpânirii habsburgice până la reformele lui Iosif al II-lea.