loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Această epocă debutează în Europa începând cu anul 1438, an în care se consideră că a apărut la Strasbourg invenţia cu acelaşi nume a lui Johannes Gutenberg. Biblia cu 42 de rânduri, tipărită în 1455, stă mărturie peste timp pentru arta sa.

Pe numele adevărat, Johann Gensfleisch, inventatorul tiparului, s-a născut la Mainz, în Germania (1400-1468). Familia sa se ocupa cu meşteşugul confecţionării obiectelor decorative din metale preţioase. Se pare că Gutenberg a locuit între anii 1434-1444 la Strasbourg, unde se ocupa totodată de fabricarea în serie a unor mici oglinzi, destinate a fi vândute celor care veneau în pelerinaj la Aix-la-Chapelle. O fotografie reprodusă în cartea Histoire du livre de Bruno Blasselle, cercetător francez al activităţii tipografului medieval, ni-l arată pe Gutenberg purtând o pălărie pe care sunt cusute oglinzi, concepute ca suveniruri pioase. Ca să-şi poată duce la bun sfârşit aparatul proiectat, germanul s-a folosit de aportul tehnic al înaintaşilor săi. În primul rând, Gutenberg a putut utiliza hârtia, inventată la sfârşitul secolului al II-lea şi răspândită în Europa destul de târziu, prin secolul al XIII-lea, mai întâi în Spania, apoi în Italia[1]. În al doilea rând, invenţia lui Gutenberg trebuie legată de o altă tehnică, xilografia (de la gr. xylon - lemn şi graphein - a scrie), cunoscută în China şi utilizată de multă vreme pentru imprimarea textelor. De altfel, în Orient tiparul exista încă din secolul al VIII-lea, ceea ce a determinat circulaţia unor tipărituri în ţările din zonă.

Un alt merit al lui Gutenberg îl constituie tipărirea Bibliei în limba latină, intitulată Biblia cu 42 de rânduri, după numărul de rânduri care se găseau pe o pagină, la care a lucrat între anii 1450-1455. Lucrarea cuprindea 3.335.000 de semne şi aproximativ 300 de caractere tipografice, inspirate de literele gotice din manuscrisele liturgice. Cu timpul, tehnica tipăririi se răspândeşte, în special, prin intermediul unora dintre vechii lui colaboratori. Cel mai cunoscut este Johann Neumeister, pe care îl găsim lucrând în jurul anului 1460, alături de Gutenberg. În 1470, publică prima ediţie a operelor lui Dante. În Franţa, este cunoscut Jean Mentelin, care publică Biblia, în 1459, la Strasbourg, în atelierul său. În a doua parte a secolului, tipografiile s-au înmulţit, astfel că mai multe dintre oraşele Germaniei şi din întreaga Europă se mândreau cu atelierele lor: Bamberg (1460), Augsburg (1468), Cologne (1466), Bâle (1468) etc. Prin urmare, se poate vorbi de o producţie de carte tipărită, repartizată după cum urmează: 44% în Italia, 31% în ţările germanice, 31% în Franţa şi Elveţia, iar restul procentelor revenind Ţărilor de Jos, Spaniei şi Angliei.

Cărţile apărute în Europa de la inventarea tiparului până la începutul secolului al XVI-lea poartă denumirea de incunabule, din lat. incunabulum, care înseamnă ,,leagăn”. Termenul a fost folosit pentru prima dată în secolul al XVII-lea. Apariţia tiparului n-a determinat dispariţia manuscriselor. Dimpotrivă, acestea au circulat în continuare, în paralel cu noul tip de carte. Maniera de prezentare era aceeaşi, o carte fiind compusă din mai multe caiete alcătuite din foi îndoite, legate împreună. Aşezarea în pagină era similară. Cartea tipărită nu era considerată terminată la sfârşitul procesului de imprimare, urmau intervenţiile manuale asupra iniţialelor, decorate de obicei foarte bogat, semnele de punctuaţie şi ilustraţiile.

Apariţia şi difuzarea tiparului au condus la unificarea limbilor naţionale, a naţiunilor, prin conştiinţa de neam, constituirea categoriilor de intelectuali, separarea ştiinţelor de arte. Cartea a născut logocentrismul occidental, ducând la detribalizarea individului, iar repetabilitatea secvenţială a textului tipărit a imprimat circulaţiei informaţiilor o viteză fără precedent, care a suprasolicitat simţul vizual, în detrimentul celorlalte, a auditivului, cu precădere. McLuhan considera ca litera a contribuit în mare măsură la unidimensionarea omului postrenascentist, creator şi totodată produs al propriului său fapt de cultură.

Germania, prin Gutenberg, este cea care a dat tonul tipăriturilor, dar spre sfârşitul secolului al XV-lea, Veneţia ocupă primul loc în domeniul producţiei de carte, astfel încât, după cum afirmă cercetătorul francez Bruno Blasselle, în perioada 1495-1497, la Veneţia se publicau aproape un sfert din tipăriturile de pe continent. Unul dintre aceşti tipografi, care a desfăşurat o activitate prodigioasă la cumpăna veacurilor al XV-lea şi al XVI-lea, a fost Aldo Manuzio. Înconjurat de numeroşi literaţi, Manuzio a imprimat la Veneţia diverse cărţi, printre care şi unele destinate studenţilor, în format de buzunar şi foarte ieftine. În alcătuirea lor, editorul a utilizat pentru prima dată caractere cursive care au primit ulterior numele său, adică litere aldine sau, cum le numim astăzi, în epoca calculatorului, caractere italice.

Cele mai multe lecturi erau legate de cărţile bisericeşti (Biblia, cărţi de rugăciuni, cărţi de liturghie etc.). Alături de acestea erau căutate cărţile şcolare (abecedare, gramatici) folosite pentru educaţia copiilor; tot atunci s-au înmulţit bibliotecile grupurilor profesionale, au crescut colecţiile medicilor, avocaţilor, profesorilor, negustorilor etc.

 

 

[1] Arta de a fabrica hârtia a trecut din China, prin filiera arabă, la Bagdad se construise prima fabrică de hârtie. În Europa, menţionează J. Lips: “Prin mijlocirea arabilor, arta aceasta a ajuns în Europa, unde s- a fabricat pentru întâiaoară hârtie la Fabriano, în Italia, pe semne încă înainte de 1276” (cf. Obârsia lucrurilor, p. 324, apud Octavian Butoi, Introducere în teoria presei, 1974, Bucureşti, p. 207).

Loading...