Cel mai vechi mijloc de comunicare mediatică[1] este presa scrisă. Ziarele şi revistele, magazinele sau gazetele sunt primele care circulă, devenind cel mai important mijloc de comunicare, după scrisorile comerciale. ,,Puternica dezvoltare a presei pe parcursul secolului al XVIII-lea este în relaţie directă şi complexă cu dezvoltarea Luminilor şi a spiritului filosofic. Este perioada primei înfloriri a gazetelor, a periodicelor de tot felul, este perioada în care ziarul începe să facă parte din tabieturile elitelor.
Cele mai multe dintre studiile şi lucrările consacrate perioadei de început a presei europene au evidenţiat faptul că primele manifestări, care pot fi încadrate în categoria genurilor şi speciilor jurnalistice, sînt rezultatul apariţiei buletinelor din Roma antică – Acta publica, Acta diurna populi romani sau Acta senatus –, datînd din vremea lui Iulius Caesar (100-44 î. Hr.). Evenimentele importante ale fiecărui an erau notate cronologic pe tabule, acestea erau numite ,,analele pontifilor” (dar şi Annales maximi, Annales Pontificum etc.), fiind accesibile la început doar patricienilor, apoi şi plebeilor. Ele erau dublate de Acta Senatus şi Acta diurna, care conţineau informaţii despre adunările senatului, cuprinzînd părţi din procesele verbale, extrase din discursuri, proiecte de legi, evenimente de la Curte, evenimente militare, informaţii despre spectacole sau ceremonii, fapte ale actorilor, procese, calamităţi şi chiar ceea ce astăzi am numi ,,faptul divers”[2].
Prin intermediul acestora, cetăţenii erau informaţi asupra principalelor decizii ale autorităţilor, noutăţile zilei fiind afişate în piaţa publică sau în forum. Diurnarii erau cei care scriau aceste foi, unul din cei mai cunoscuţi a fost Caius Sallustius, protejatul lui Iulius Caesar, cel care coordona Commentarius rerum novarum (,,cronica noutăţilor”), o foaie săptămînală, care apărea în peste 10000 de exemplare, textul iniţial fiind recopiat de cei peste 300 de scribi[3]. Pe lîngă aceste modalităţi oficiale de comunicare, o pondere însemnată, în împrejurările de atunci, o aveau informatorii orali, porecliţi subrostrani. Într-o scrisoare a lui Coelius către Cicero, se menţionează că la Roma, în apropierea Rostrelor[4], asemenea persoane bine informate furnizau noutăţi plătite celor interesaţi.
Modestele foi existente la Roma aveau un caracter strict administrativ. Departe încă de presa periodică modernă, aceste mijloace incipiente de informare, urmate spre sfîrşitul Evului Mediu de foile manuscrise (numite la Veneţia avvisi, iar în Germania zeytungen), erau citite, probabil, cu interes de către autorităţile de la Roma, sau din provincii. Ar fi hazardat să considerăm că astfel de buletine, al căror conţinut era preponderent comercial, care circulau, în principal, la Roma, ar fi putut să determine sau să influenţeze apariţia presei din provinciile Imperiului Roman. Ecouri ale acestor substituienţi ai ziarelor de mai tîrziu au ajuns, probabil, prin intermediul militarilor care veneau de la Roma sau din alte părţi ale lumii romane, inclusiv în Dacia sau în alte regiuni, de unde aceştia trebuiau să informeze autorităţile asupra evenimentelor importante din teritoriile ocupate[5].
Referitor la originile presei, nu credem că este lipsită de interes opinia lui René de Livois, care consideră că originile îndepărtate ale jurnalismului sînt cu mult mai timpurii decît în spaţiul european. Autorul, într-o documentată lucrare consacrată istoriei presei franceze[6], menţionează că apariţia acestor mijloace de comunicare, puse pînă acum în legătură cu Acta diurna sau cu foile manuscrise din secolele al XV-lea şi al XVI-lea, este cu mult mai îndepărtată, dacă ne raportăm la spaţiul cultural european: ,,Treisprezece secole înaintea erei noastre, egiptenii aveau la dispoziţia lor papirusuri de informare, guvernamentale sau independente, chiar ostile cercurilor oficiale”[7].
Un rol important în apariţia primelor forme de manifestare a presei din Europa l-a avut, desigur, inventarea tiparului, de avantajele căruia astăzi nu se mai îndoieşte nimeni, deşi plenul Sorbonei hotărîse, în 1533, distrugerea maşinilor de tipărit: ,,…aceste invenţii drăceşti care dau naştere în fiecare zi la o mulţime mare de cărţi vătămătoare”. Apariţia la Strasbourg (după unii autori la Mainz), în anul 1438, a acestei tulburătoare invenţii a lumii occidentale, datorate lui Johann Gutenberg[8], a condus la tipărirea primei cărţi din Europa (Lyon, 1473) şi la apariţia, în Franţa, a unor fascicule de dimensiuni limitate numite ,,ocazionale” (ofereau informaţii generale, fiind editate sub forma unor foi mici de 4, 8, sau 16 pagini, din care nu lipsea senzaţionalul, prin titluri care urmăreau să atragă atenţia: evenimente de la Curte, cataclisme, miracole etc.), iar în Italia, ,,gazzette”. Tipărirea şi difuzarea acestora, mai întîi fără regularitate, a constituit ,,trăsătura majoră a acestei prime faze, de la sfîrşitul secolului al XV-lea pînă la începutul celui următor”[9], urmată, în Franţa, de publicaţiile cu un caracter popular, denumite ,,canards”, foi de scandal, care povesteau un fapt extraordinar, real sau, de cele mai multe ori, imaginat; prima foaie de acest tip datează din anul 1529, astfel de publicaţii cunoscînd apogeul în secolul al XIX-lea[10].
[1] Guy Lochard & Henri Boyer, Comunicarea mediatică, Editura Institutul European, Iaşi, 1998.
[2] Apud Eugene Dubief, Le journalisme, Paris, Hachette, f.a. p.4
[3] http://mediastheatresje.iquebec.com/version%20texte.htm
[4] Tribună situată lîngă forum, înconjurată de o arcadă susţinută de coloane împodobite cu rostre; în Roma antică exista obiceiul de a se ridica o coloană cu rostre (ciocurile de la prora corăbiilor de război), după obţinerea unei victorii într-o bătălie navală.
[5] Cf. Al. Andriescu, Limba presei româneşti în secolul al XIX-lea, Editura Junimea, Iaşi, 1979, p. 1.
[6] René de Livois, Histoire de la presse française, I, Des origines à 1881. II. Des 1881 à nos jours, Editions Spes - Lausanne, 1965.
[7] Apud Al. Andriescu, Op. cit., p. 12.
[8] Referitor la data inventării tiparului, opiniile sînt diferite: pentru unii cercetători, tiparul ar fi apărut în anul 1434, pentru alţii, în 1438, în timp ce ultimii datează invenţia în 1439. În China, tiparul este cunoscut cu multe secole înainte; dinastia T’ang, care a condus China, între anii 618-907, avea o gazetă oficială, intitulată Ti pao, iar prima carte din lume, Diamond Sutra, a fost tipărită, de asemenea, în China (868 d. H.), în timp ce operele lui Confucius au fost imprimate în anul 953.
[9] Jean-Nöel Jeanneney, O istorie a mijloacelor de comunicare. De la origini şi pînă astăzi, Institutul European, Iaşi, 1997, p. 21.
[10] Maurice Lever, Canards sanglants, naissance du fait divers, Paris, Fayard, 1993.