1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Foile manuscrise, precursoarele ziarelor, au constituit o etapă importantă care au prefigurat începuturile jurnalismului în Europa, iar inventarea tiparului a însemnat pentru foile manuscrise, difuzate în Italia, Anglia, Franţa, Germania sau Olanda, un concurent serios, ceea ce nu va duce însă la impunerea rapidă a presei tipărite, care, exceptînd Marea Britanie, va fi supusă unei stricte cenzuri din partea autorităţilor, astfel încît ştirea manuscrisă şi cea tipărită au coexistat, disputîndu-şi întîietatea, şi în secolul al XV-lea, chiar şi mai tîrziu, pînă la începutul secolului al XVIII-lea[1].

La început, acestea erau foi volante şi aveau un rol informativ, fiind lipsite de periodicitate. Ele aveau drept scop să informeze monarhii şi familiile nobiliare. Sînt citate cazurile lui Eduard al - III-lea, în Anglia secolului al XIV-lea, sau al prinţilor electori din Saxonia, din aceeaşi perioadă, cu importante cheltuieli pentru procurarea unor asemenea texte. Există documente păstrate în Biblioteca Universităţii din Leipzig, în Biblioteca Vaticanului sau în Biblioteca Naţională din Viena care atestă, pentru secolele al XV-lea şi al XVI-lea, prezenţa unor colecţii ale acestor foi manuscrise cu informaţii din cele mai diferite locuri ale Europei (Roma, Hamburg, Viena, Madrid, Paris, Londra, Varşovia, Constantinopol etc.).

Gazetele-manuscris difuzau informaţii economice (monede, preţuri, pieţe, transporturi), politice (tratative, conflicte militare), dar şi fapte diverse. În secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, circulau foi de acelaşi tip care, între timp, erau tipărite. Istoria reţine în acest sens foi cu numele de Occasionels – pentru Franţa, Zeitung – pentru Germania, Avvisi – pentru Italia sau Newsbooks – pentru Anglia, dar şi titluri ca Mercur, Gazetă sau Jurnal. Cîteva dintre trăsăturile definitorii pentru ideea de presă se pot regăsi în spectacolul propus de-a lungul acestei perioade. Dincolo de nevoia circulaţiei informaţiei, de ,,valorificarea” faptului divers, este de reţinut şi ceea ce Jean-Nöel Jeanneney socotea un fel de ,,presă de atitudine” prin care se influenţează ,,afacerile publice”, crescînd ponderea notelor satirice, a elementelor de pamflet. Pe de altă parte, aceste foi circulau uşor şi puteau evita ,,controlul” autorităţilor. În felul acesta vorbim şi despre o altă paradigmă, cea a luptei dintre cenzură şi libertatea presei, dramatică relaţie care va acoperi secolele următoare. Ideea apare şi în Histoire de la presse a lui Pierre Albert[2].

În acest sens, toţi istoricii amintesc cîteva exemple. În 1275, o ordonanţă regală prevedea, în Anglia, pedepsirea celor care difuzează ştiri false. În 1534, cenzura devine o realitate în Franţa. Între 1569-1572, papa Pius al V-lea impunea sancţiuni grave, mergînd pînă la condamnarea la moarte a celor care răspîndeau avvisi, prin care era atacată biserica catolică[3].

A mai intervenit ceva fundamental pentru ca presa să devină realitate. Chiar dacă tiparul este un produs al secolului al XV-lea, presa tipărită îşi face loc treptat, coexistînd cu substituienţi mai vechi sau cu alte forme ,,de tranziţie”. Din această ultimă categorie merită  evidenţiate almanahurile, ,,une sorte de journal annuel” (cu apariţii la date fixe şi o regularitate anuală, numele provenind de la un cuvînt arab, cu sensul de ,,anul viitor”), povestirile istorice, cu notarea faptelor ,,jour par jour” şi publicaţiile populare, despre care am amintit.

 

[1] Georges Weill, Le journal. Origine, evolution et rôle de la presse periodique, Paris, 1934.

[2] Pierre Albert, Histoire de la presse, Paris, Presse Universitaires de France, 1989, p. 8.

[3] Vezi Marian Petcu, Puterea şi cultura, Editura Polirom, Bucureşti, 1999.

Loading...