1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Pe baza invenţiei fizicianului german Heinrich Rudolf Hertz, care publică, în 1887, lucrarea privind descoperirea undelor electromagnetice, italianul Marconi descoperă aplicaţiile telegrafiei fără fir (TFF) sau radiotelegrafia. Americanul Lee de Forest face câteva experimente de radiotelefonie, reuşind să transmită la distanţă, în 1908, de la Paris, un program sonor. Odată cu adaptarea transmisiei pentru transmiterea vocii umane, radiodifuziunea se dezvoltă întâi timid, la începutul secolului al XX-lea, apoi din ce în ce mai în forţă. În anul 1910, Dunwody şi Pickard construiesc primul post de radio cu detector cu galenă (cristal de sulfură de plumb). Audiţia se făcea în difuzoare de forma unui cornet acustic (haut-parleur) sau căşti de telefonie. În anul 1917, Lucian Levy şi Edwin H. Armstrong descoperă, fiecare separat, principiul heterodinării. Se construiesc receptoare radio superheterodină superioare calitativ, mult mai stabile şi care nu necesitau multe reglaje. La începutul deceniului trei iau fiinţă primele radiodifuziuni cu programe permanente: în anul 1922 în S.U.A., Anglia şi Franţa, în anul 1923 în Germania, Austria, Belgia, Olanda, Norvegia, Cehoslovacia, în anul 1924 în Australia, Spania, Italia, Suedia, Africa de Sud, iar în anul 1925 în Polonia, Ungaria, Japonia.[1]

În ţara noastră, primele echipamente TFF (Telegraf Fără Fir), importate din Franţa în anul 1903, au fost instalate pe navele maritime:  Regele Carol IPrincipesaMariaÎmpăratul TraianDaciaRomânia şi la sediul Serviciului Maritim Român din Constanţa. Staţia de la S.M.R. avea o rază de acţiune de 600 km asigurând comunicarea cu navele aflate în larg. Armata de uscat a fost dotată în anul 1908, cu staţii mobile din Germania ( trei posturi cu scântei tip Telefunken) şi în anul 1913 cu staţii de mică putere din Anglia (firma Marconi). Dotarea era necorespunzătoare, astfel că, la intrarea României în Primul Război Mondial, armata nu dispunea de nicio staţie de mare putere, care să permită comunicaţiile pe distanţe de peste 1000 km. În această situaţie, ing. Emil Giurgea pune la dispoziţie propriul post construit cu piese aduse din străinătate (1914), iar prof. Nicolae Vasilescu-Karpen (1870-1964) realizează o staţie TFF în parcul Băneasa (1915). Tot în anul 1915, prof. Nicolae Vasilescu-Karpen a instalat la Bucureşti (Herăstrău), un post radiotelegrafic importat din Franţa, cu o putere de 150 kW şi lungimea de undă de 11000 m, înlocuit peste cinci ani cu un post de emisie cu arc electric.[2]

Radiofonia din ţara noastră a avut de parcurs un drum anevoios, nu pentru că nu ar fi existat interes pentru această invenţie, ci mai ales datorită ritmului lent în care se lucra la nivel legislativ. Oamenii de ştiinţă şi cultură au susţinut, în diverse publicaţii şi conferinţe, necesitatea introducerii radiofoniei, ţinând cont că în multe ţări europene şi în S.U.A. existau emisiuni radio permanente încă din anii 1919-1920. Activitatea acestora s-a concretizat prin înfiinţarea în anul 1925 a”Asociaţiei Prietenii Radiofoniei" sub conducerea prof. Dragomir Hurmuzescu (1865-1954). Asociaţia şi-a propus să popularizeze radiofonia prin audiţii publice, conferinţe şi cursuri de iniţiere, care se desfăşurau la sediul de pe strada Victor Emanuel din Bucureşti. Tot sub conducerea prof. Dragomir Hurmuzescu au avut loc emisiuni experimentale la Institutul politehnic al Universităţii din Bucureşti.

Societatea Română de Radiodifuziune se înfiinţează în anul 1928, prima sa denumire fiind ,,Societatea de Difuzare Radiofonică din România”.

Pe 1 noiembrie 1928, la ora 17:00, a început emisia oficială a postului de radio din Bucureşti cu semnalul „Alo, alo, aici Radio Bucureşti!”, urmat de anunţul debutului acestui post. Primul a luat cuvântul prof. dr. Dragomir Hurmuzescu, el atrăgând atenţia:

„Să nu se creadă că radiofonia este o chestiune numai de distracţie. Radiofonia este de o mare importanţă socială, cu mult mai mare decât teatrul, pentru răspândirea culturii şi pentru unificarea sufletelor, căci se poate adresa la o lume întreagă, pătrunzând în coliba cea mai răzleaţă a săteanului. În curând va deveni criteriu de judecată a gradului de dezvoltare a unui popor.”

La 9 noiembrie 1928 a apărut primul număr din seria nouă a revistei „Radiofonia”, în care Dragomir Hurmuzescu a făcut un scurt istoric al activităţii radiofonice româneşti de până atunci şi a explicat perioadele parcurse de radiofonie în România. În final, dădea asigurări că postul de radio poate fi recepţionat foarte clar în toată România, de aceea recomanda populaţiei să se aboneze cu încredere la Societate. În decembrie au debutat la radio primele emisiuni dedicate: una pentru femei (8 decembrie), alte două conţinând conferinţe pe teme culturale (3 decembrie), în sfârşit, prima transmisiune umoristică (18 decembrie). Anul 1929 marchează începutul multor emisiuni clasice („Ora copiilor” pe 12 ianuarie, „Ora veselă” pe 17 ianuarie, Teatrul radiofonic pe 18 februarie, cursuri de limbă străină etc.) şi totodată înteţirea colaborării cu personalităţile culturii româneşti (Ion Marin Sadoveanu prezenta „Cronica dramatică”, Perpessicius, „Cronica literară”, Tudor Arghezi, „Cronica modei”, Dumitru I. Suchianu, „Cronica cinematografică”; Ion Alexandru Brătescu VoineştiGala GalactionLiviu RebreanuTudor VianuCezar Petrescu,Victor EftimiuNicolae Iorga susţineau conferinţe; actorii Ion ManolescuIon FinteşteanuGeorge VracaConstantin Nottara recitau creaţii literare sau jucau în teatrul radiofonic etc.).

Pe 1 septembrie 1929 intră în funcţiune emiţătorul pe unde medii de 18 kW de la Băneasa (lungimea de undă: 364,5 m). Acesta avea două antene de 90 m înălţime şi o clădire aferentă şi era legat de studioul din Bucureşti prin 10 km de cablu subteran cu 7 circuite pupinizate, pentru a se reduce atenuarea şi distorsiunile transmisiunilor. Calitatea emisiei a făcut ca la 1 ianuarie 1930 numărul abonaţilor să ajungă la 60 000[3]

Societatea Română de Radiodifuziune (SRR) a fost reînfiinţată în 1994 ca un serviciu public autonom de radiodifuziune în România, de interes naţional şi având independenţă editorială. Societatea realizează programe cu scop informativ, cultural, educativ şi de divertisment atât în limba română, cât şi în limbile minorităţilor naţionale, şi le difuzează prin staţiile de emisie proprii sau închiriate. Toate producţiile proprii sunt arhivate în formă scrisă ori înregistrată sonor. În prezent, societatea deţine posturile  Radio România Actualităţi, Radio România Cultural, Radio România Muzical, Radio România Antena Satelor, Radio România Internaţional, Radio3net - Florian Pittiş (care emite exclusiv pe Internet) şi posturi locale de radiodifuziune grupate sub denumirea Radio România Regional.

Radioul marchează era modernă a comunicării. Până la el, opinia publică intra în viaţa privată prin intermediul tipăriturilor. Acest lucru îl împiedica pe receptor să aibă acces rapid la informaţie. În cazul presei scrise, între momentul primirii sau cumpărării ziarului şi cel al citirii lui există un decalaj temporal, care se reduce odată cu apariţia radioului. ,,Vocea” din aparat, transmiţătoarea informaţiei, este receptată aproape instantaneu. În plus, comunicarea devine personală, pentru că realizatorul emisiunii pare mai aproape decât ziaristul, pe care nici nu-l vedem, nici nu-l auzim. Presa se vede ameninţată, dovadă fiind scăderea numerelor tirajelor, precum şi reducerea titlurilor cotidienelor. În schimb, începe să crească producţia de aparate radio. În 1930 existau 500.000 de radiouri. Ascensiunea acestui mijloc de comunicare este sesizabilă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Astfel, la 17 iunie 1940, mareşalul Petain, şeful guvernului francez din acea perioadă dificilă pentru istoria europeană, le vorbea francezilor, într-un discurs transmis prin radio, despre armistiţiu. În anul 1950, aparatele mari şi greoaie au fost înlocuite de cele portabile, adică radiourile cu tranzistori. Acest lucru simplifica modul de viaţă al familiei, constatându-se un salt de la comunicarea familială (radioul era unul singur şi era ascultat de toţi membrii familiei împreună), la comunicarea intimă (numărul aparatelor de radio în cadrul familiei creşte considerabil). Acum, fiecare putea opta pentru canalul preferat. Cercetătorii afirmă că audienţa radiofonică este alcătuită mai mult din bărbaţi decât din femei, mai mulţi tineri decât vârstnici, iar momentul de vârf al zilei se situează dimineaţa.

Dincolo de toate aceste considerente, radioul reprezintă şi astăzi modalitatea de informare cea mai accesibilă, pentru că nu presupune investiţii costisitoare. Cu ajutorul undelor scurte şi al sateliţilor, radioul poate acoperi o zonă foarte întinsă. Există posturi de radio care pot fi recepţionate în diferite colţuri ale lumii: BBC, Radio France Internationale sau Voice of America. Mulţi dintre oameni îşi amintesc cum încercau să intre pe frecvenţa de emisie a acestora, în timpul regimului comunist, pentru a afla ce se petrecea cu adevărat în lume.

Transmisiile radio[4] sunt astăzi indispensabile. Putem vedea în orice casă un radio sau un radiocasetofon, iar pentru mulţi dintre noi s-a format chiar un reflex al deschiderii radioului, pentru muzică şi ştiri, deseori pentru concursuri sau dialoguri cu ascultătorii pe diferite teme. Putem să aducem câteva argumente în favoarea comunicării radiofonice:

- comunicarea are un caracter accesibil, în general, radioul asigurând un echilibru bun între informare şi divertisment;

- comunicarea are un caracter interactiv, radioul având tradiţia dialogului cu cititorii şi a răspunsurilor în direct, tradiţie mai veche decât a televiziunii, apărută ulterior;

- comunicarea are un caracter verosimil, este uşor de crezut, de admis că este adevărată, ceea ce conferă radioului un grad mai mare de credibilitate în faţa altor mijloace de comunicare.

Un exemplu celebru din istoria radiodifuziunii, chiar de la începuturile acesteia, în anii 1930 ai secolului al XX-lea, este cel al transmiterii scenariului de ficţiune după romanul Războiul lumilor, al lui H. G. Wells, în regia  şi interpretarea actorului Orson Welles, care a imaginat romanul sub forma unui program de ştiri care întrerupea din când în când programul normal al postului. Transmisia dramatizată de CBS (Columbia Broadcasting System) a fost atât de realistă, încât americanii chiar au crezut că Statele Unite vor fi invadate de marţieni, ceea ce a dus la o isterie generalizată, mulţi oameni părăsindu-şi casele sau, în cazuri extreme, fiind chiar împinşi la sinucidere. Acest exemplu ne poate duce, în subsidiar, la întrebarea privind modalitatea mass-media şi mai ales capacitatea sa de manipulare a opiniei publice.

 

[1] Teodor Mucica, Minodora Perovici, Universul mijloacelor audiovizuale, Editura Albatros, Bucureşti 1982, p. 139

[2] Horia Nicolai Teodorescu, Istoria electronicii şi radiocomunicaţiilor în România, Editura AIT Laboratoires S.R.L., Bucureşti, 1997, p. 32

[3] Gheorghe, Enciu, Poşta şi telecomunicaţiile în România, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 334. Vezi şi Eugen, Denize,  Istoria Societăţii Române de Radiodifuziune, vol. I, partea I, Editura Casa Radio, Bucureşti, 1998; idem,  Istoria Societăţii Române de Radiodifuziune, vol. I, partea a II-a, Editura Casa Radio, Bucureşti.

[4] Vezi şi James Watson & Annie Hill, Dictionary of media and Comunication Studies, Editura Arnold, Londra, 2000, p. 335.

Loading...