loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Drumul parcurs de lumea europeană, în special în partea ei occidentală, de la dispariţia treptată a structurilor socio-politice romane până la restauraţia imperială carolingiană se articulează în două etape cronologice. Prima, care cuprinde veacurile V-VI, se distinge printr-o mai mare vizibilitate a aspectelor politice reprezentate de formarea regatelor romano-germanice pe teritoriul provinciilor romane. În planul structurilor economico-sociale continuitatea este însă mult mai pronunţată, mai cu seamă în regiunile circummediteraneene. Cea de-a doua etapă, întinsă de-a lungul secolelor VII-IX, în urma unor importante acumulări şi evoluţii petrecute în plan economic, social, etnic şi religios, reprezintă perioada cristalizării noii societăţi europene care şi-a găsit vremelnic identitatea în imperiul creştin occidental creat de Carol cel Mare.

Dizlocarea regatului goţilor din regiunile nord-pontice de către huni în anul 375, reprezintă nu numai declanşarea marilor migraţii, dar şi o schimbare decisivă în natura raporturilor dintre Roma şi barbari. Obişnuit cu prezenţa şi cu raidurile frecvente ale populaţiilor germanice din nord, Imperiul, în căutare permanentă de soldaţi şi de forţă de muncă, i-a folosit pe barbari în armată şi i-a colonizat în grupuri mici de agricultori de condiţie servilă. În deceniile care au urmat invaziei hunilor însă, ostrogoţi şi vizigoţi, vandali, suevi şi alte neamuri germanice au inundat provinciile apusene, obligându-l pe împărat să le legitimeze prezenţa prin tratate (foedera) aplicate până atunci doar în afara graniţelor.

Detronarea lui Romulus Augustulus în 476 reprezintă, din această perspectivă, o urmare firească a creşterii rolului barbarilor şi subliniază direcţiile diferite în care au evoluat cele două părţi ale Imperiului a căror separare fusese subliniată de împărţirea din 395 între Arcadius şi Honorius. Partea răsăriteană nu numai că va reuşi să-şi păstreze integritatea teritorială, dar supravieţuirea structurilor fundamentale ale statului va permite chiar o ultimă tentativă de refacere a unităţii Imperiului în timpul lui Iustinian.

Realităţile din Occident au determinat insă, în mod inexorabil, accentuarea separării. Statele întemeiate de barbari în partea occidentală au durat, unele doar cîte o jumătate de veac, altele 2-3 secole.

Regatul vizigot, întemeiat în Gallia de sud-est după o încercare nereuşită de a trece în Africa şi după devastarea Romei în 410, a fost acceptat de împărat în formula tratatului de foederati din nevoia protejării provinciilor occidentale asupra cărora se dezlănţuiseră barbarii în urma prăbuşirii limesului renan în 406. Consolidându-se progresiv, profitând de evacuarea Spaniei de către vandali, regatul care-şi avusese centrul de putere la Toulouse, se extinde treptat şi la sud de Pirinei, astfel că, în momentul în care pierde în confruntarea cu francii de la nord de Loara în urma bătăliei de la Vouillé din anul 507, se salvează retrăgându-se în Spania şi mutându-şi reşedinţa regală la Toledo. În ciuda arianismului lor, vizigoţii au găsit căile convieţuirii cu populaţia hispano-romană majoritară, reuşind să dureze o construcţie politică solidă ce părea şi mai durabilă după convertirea la catolicism în 589. Totuşi, regalitatea nereuşind să-şi construiască o armătură instituţională care să o detaşeze în mod suficient de presiunile noii aristocraţii, statul vizigot va fi o pradă neaşteptat de uşoară pentru arabii care l-au cotropit în doar câţiva ani după debarcarea lor din anul 711.

Regatul vandal reprezintă prin mai multe trăsături ale sale o excepţie în rândul statelor succesoare ale Imperiului. Forţă militară redutabilă, dar izolată de populaţia romană din cauza brutalităţii cu care au luat în stăpânire teritoriile cucerite, vandalii îşi descoperă o neobişnuită vocaţie maritimă care va deveni utilă în expansiunea lor. După o scurtă şi devastatoare şedere în Spania, în anul 429 vandalii, nu mai mult de 80.000, au trecut în Africa de Nord conduşi de regele Genseric (Geiserich). Într-o primă etapă, Roma a fost nevoită să accepte prezenţa lor în Numidia, Africa proconsulară şi în Mauretania printr-un foedus oferit în 435. Reluarea ofensivei vandale îl va obliga însă pe împăratul Valentinian al III-lea să recunoască stabilirea lor în provinciile cele mai bogate din Africa, în primul rând în Africa Proconsulară, în jurul Cartaginei (442). În deceniile următoare, longevivul rege Geiserich a cucerit insulele Baleare, Corsica, Sardinia şi Sicilia (468), expediţiile de jaf întreprinse împotriva tuturor vecinilor din nord culminând cu jefuirea Romei în 455.

Exproprierile masive, impunerea arianismului cu forţa, excluderea romanilor din posturile de conducere au împiedicat orice formă de convieţuire a cuceritorilor cu populaţia romană şi au dus, pe de o parte la disoluţia aproape completă a instituţiilor romane, iar pe de altă parte la menţinerea în izolare a vandalilor care au păstrat structurile lor militare, singurele în măsură să le asigure dominaţia. Fragilitatea statului vandal s-a dovedit în scurta confruntare cu armatele bizantine, o singură campanie fiind suficientă pentru a şterge de pe hartă această primitivă înjghebare (534).

Regatul ostrogot, întemeiat în chiar inima Imperiului de către Teodoric, crescut la Constantinopol ca ostatic, întruchipează cel mai bine formula convieţuirii romano-barbare menită să afecteze cât mai puţin posibil cadrele civilizaţiei romane. Trimis în Italia de către împăratul Zenon pentru a-l îndepărta pe Odoacru, regele ostrogot va institui un regim dualist al cărui element de legătură va fi chiar regalitatea. Ca rege germanic, Teodoric stăpâneşte poporul său care îşi asigură dominaţia prin exercitarea puterii militare, iar printr-un sistem de relaţii matrimoniale el va reuşi să dobândească o adevărată hegemonie în lumea germanică. Goţii sunt aşezaţi mai ales în regiunile nordice ale Italiei, Teodoric străduindu-se să fie evitate excesele care ar fi deranjat aristocraţia romană, fiind guvernaţi prin comiţi numiţi de rege care cumulau atribuţiile militare şi civile. Pentru romani, sunt menţinute funcţiile şi ierarhia aulice şi senatoriale, regele asigurându-şi controlul prin alegerea unor colaboratori de încredere cum au fost Cassiodorus, Ennodius, Boethius şi alţii.

Funcţionarea echilibrată a întregului sistem era asigurată de Teodoric, curtea de la Ravenna strălucind prin noile edificii de tradiţie romană ridicate de rege, printr-o viaţă intelectuală neîntânită la nici una din reşedinţele regilor barbari ai vremii. Dependenţa exagerată a regimului de persoana regelui a fost însă şi cauza precarităţii sale. Eşecurile înregistrate de Teodoric în ultimii ani de domnie, în special în colaborarea cu aristocraţia romană, prevesteau dificultăţile pe care aveau să le înfrunte urmaşii săi. Profitând de confuzia generată de asigurarea succesiunii marelui rege, împăratul Iustinian a iniţiat recucerirea Italiei în anul 536.

Regatul romano-gotic a rezistat timp de două decenii asaltului imperial nu numai datorită capacităţii militare a ostrogoţilor, dar şi datorită atitudinii rezervate a romanilor faţă de noua putere, în special în regiunile nordice. Aristocraţia senatorială a fost eliminată din posturile de conducere, mulţi fiind ruinaţi în timpul şi în urma războiului. Ca urmare a rezistenţei încrâncenate a regelui Totila, Iustinian a recurs la soluţia radicală a eliminării ostrogoţilor, care au fost deportaţi în Orient sau transformaţi în sclavi.

Regatele anglo-saxone constituie rezultatul unei migraţii şi colonizări care diferă radical de cazurile de pe continent. Dacă regatele continentale se formează în provinciile romane în care există o populaţie romană majoritară, păstrătoare a structurilor şi civilizaţiei Imperiului, cu care barbarii au convieţuit mai mult sau mai puţin intens, anglii, saxonii şi iuţii, veniţi de pe continent, se vor instala în teritoriile în care populaţia romană şi instituţiile imperiale fuseseră dislocate în mare măsură de celţii britoni care reveniseră după părăsirea Britanniei de romani la începutul secolului al V-lea. Cucerirea Britanniei a început prin incursiuni şi crearea apoi a unor puncte de sprijin, dar abia în veacul al VI-lea are loc colonizarea teritoriilor cuprinse şi întemeierea unor mici regate care au progresat dinspre sud-est spre nord-vest. Cele peste zece formaţiuni (Kent, Wessex, Essex, Sussex, East Anglia, Mercia, Deira, Northumbria, etc.) apărute prin regruparea invadatorilor, instabile şi în permanentă competiţie, vor da naştere în secolul al VII-lea unor regate mai puternice, cunoscute sub denumirea de „heptarhie”. Populaţia celtă s-a retras peste mare, în Armorica, actuala peninsulă franceză Bretagne, sau a supravieţuit în Cornwall şi Wales; restul teritoriului cunoaşte însă un proces de omogenizare etno-culturală care va fi accentuată prin creştinarea anglo-saxonilor din iniţiativă pontificală.

Irlanda şi Scoţia au rămas în afara ariei de cucerire anglo-saxonă, scoţii irlandezi reuşind să cucerească mare parte a regiunii căreia îi vor da şi numele: Scoţia. Creştinaţi de Sfântul Patrick, un romano-briton capturat către anul 400, irlandezii au dezvoltat o formulă originală a structurilor eccleziastice, bazată pe numeroasele mânăstiri care au devenit puternice centre de iradiere creştină.

Spre sfârşitul secolului al VIII-lea insulele britanice încep să fie lovite de incursiunile vikingilor. Norvegienii vor prefera Irlanda, Scoţia şi arhipelagurile din vest, danezii regatele anglo-saxone din răsărit, în veacul următor formându-se mai multe regate de „lege daneză” (Danelaw), în conflict cu statele anglo-saxone. Un nou val se va declanşa la sfârşitul secolului al X-lea, culminând cu crearea efemerului imperiu danez al lui Knut cel Mare în 1016.

Regatul franc face parte din statele întemeiate de cel de-al doilea val migrator, caracterizat prin avansarea lentă a unor populaţii mai numeroase şi mai omogene de colonişti care vor produce modificări semnificative ale realităţilor etnice în regiunile în care s-au stabilit. Dintre aceştia, francii, un conglomerat care s-a format prin regruparea de mare anvergură a populaţiilor germanice în secolele II-III, vor înainta din zona Rinului inferior, devenind foederati folosiţi de ultimii reprezentanţi ai autorităţii romane împotriva celorlaţi barbari în cursul veacului al V-lea. Clovis, întemeietorul regatului franc, va reuşi în decursul a doar două decenii să transforme mica stăpânire din jurul oraşului Cambrai, moştenită de la părintele său Childeric, într-un puternic regat ce se întindea de la Rin până la Pirinei. Eliminând ultimul punct de rezistenţă a galo-romanilor, reprezentat de Syagrius la Soissons (486), şi pe ceilalţi regişori franci care l-ar fi putut concura, Clovis va face un pas decisiv pentru câştigarea sprijinului populaţiei galo-romane: se creştinează în ritul niceean, profesat de romanitatea occidentală. Bucurându-se probabil şi de acordul tacit al împăratului Anastasie şi al burgunzilor, Clovis se angajează în confruntarea finală cu vizigoţii pe care-i înfrânge la Vouillé (507) şi ocupă părţile de la sud şi vest de Loara ale regatului vizigot. Consacrarea noii monarhii creştine, prin acordarea titlului de consul, soseşte de la Constantinopol din obişnuita dorinţă de afirmare a pretenţiilor imperiale asupra provinciilor occidentale, dar care slujeşte mai mult legitimării puterii regelui în ochii galo-romanilor şi superiorităţii lui Clovis faţă de ceilalţi regi franci, decât autorităţii efective a împăratului.

Urmaşii lui Clovis, în ciuda împărţirii regatului în conformitate cu normele patrimoniale private de succesiune, au reuşit să continue expansiunea teritorială a statului franc, supunând teritoriile de la răsărit de Loara, regatul burgund, Provence, iar la est de Rin şi-au impus protectoratul asupra Thuringiei, Alamaniei şi Bavariei. Luptele pentru putere dintre nepoţii lui Clovis din a doua jumătate a secolului al VI-lea vor determina însă un puternic recul al puterii regale şi al iniţiativei externe care, corelate cu ascensiunea rapidă a noii aristocraţii, vor duce la cristalizarea unor evoluţii regionale ce s-au stabilizat sub forma celor trei regate merovingiene: Austrasia (în est), Neustria (în vest) şi Burgundia (în sud-est). Reunificarea realizată de Clotar al al II-lea şi de Dagobert I. în prima jumătate a secolului al VII-lea s-a dovedit a fi efemeră în lipsa unificării instituţionale şi a sprijinului elitelor politico-sociale. Cu toate acestea, beneficiarii noilor evoluţii, în primul rând aristocraţia austrasiană, vor reuşi să salveze regatul franc şi să-l îndrepte spre o carieră imperială.

Regatul longobard se formează în Italia de nord ca urmare a invaziei longobarzilor (de fapt langobarzi) în spaţiul creat prin eliminarea ostrogoţilor de către bizantini. Cantonaţi în Pannonia în prima jumătate a secolului al VI-lea şi recunoscuţi de Iustinian printr-un foedus în anul 540, langobarzii vor trece în câmpia Padului în 568 sub presiunea avarilor. Cucerirea a fost relativ rapidă şi neaşteptat de dură pentru o populaţie germanică ce trăia de cel puţin de un secol în fostele provincii romane, Bizanţul reuşind totuşi să păstreze teritorii importante care vor forma exarhatul Ravennei, în părţile centrale şi de sud ale peninsulei longobarzii neavând decât cele două ducate, Spoleto şi Benevent. Segregaţia faţă de romani, susţinută şi de interdicţia căsătoriilor mixte şi de arianismul langobarzilor, a menţinut structuri paralele, cele romane fiind grav afectate de eliminarea cvazitotală a aristocraţiei şi de degradarea juridică a romanilor liberi care n-au avut voie nici măcar să poarte arme până în secolulu al VIII-lea.

În zonele de colonizare langobardă structurile militare, comandate de duci atotputernici care au reuşit chiar să elimine regalitatea între 574-584, au înlocuit administraţia romană. Abia după stabilirea reşedinţei regale la Pavia (626) şi după adoptarea unei atitudini mai conciliante faţă de romani după mijlocul secolului al VII-lea, regalitatea reuşeşte să echilibreze puterea ducilor. Dreptul cutumiar langobard este codificat de regele Rotari (643), iar suprimarea arianismului în a doua jumătate a secolului al VII-lea, obţinută în ciuda unei puternice rezistenţe a unor duci, va asigura sprijinul populaţiei romane. Monarhii secolului următor au urmărit trei obiective importante: supunerea ducilor de Spoleto şi Benevent, cucerirea exarhatului de Ravenna şi dobândirea controlului asupra Romei. Dacă primul obiectiv va fi realizat parţial de Liutprand, probabil cel mai mare dintre regii langobarzi, în anul 730, atacurile asupra Ravennei şi presiunile asupra reşedinţei papale vor duce în cele din urmă la istorica alianţă dintre pontifii romani şi regalitatea francă care va lichida statul langobard în 774.

Loading...