loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Aşezarea barbarilor în Imperiu s-a făcut în conformitate cu sistemul de încartiruire a soldaţilor romani, numit al ospitalităţii. Potrivit acestuia, proprietarii romani erau obligaţi să pună la dispoziţia barbarilor între o treime şi două treimi din pămînt, locuinţă, sclavi. În unele cazuri se pare însă că n-a fost vorba de o preluare a pămîntului, ci doar de încasarea unei cote-părţi din veniturile aferente acelui pămînt. Vandalii au confiscat pe scară largă pămîntul proprietarilor romani, iar anglo-saxonii i-au izgonit din ţinuturile lor pe celţii romanizaţi. Astfel, aşezarea neamurilor germanice pe teritoriile romane a avut ca urmare un anumit transfer de proprietate. În unele zone, germanicii au adus cu ei organizarea de marcă sau obşte sătească (longobarzii), dar, în general, au adoptat sistemul roman al proprietăţii private asupra pămîntului.

În momentul în care se aşează pe teritoriul Imperiului, neamurile germanice sînt conduse de şefi militari, care, din punctul de vedere al poporului lor, poartă numele de regi, dar care, din punctul de vedere al Imperiului, sînt consideraţi generali sau funcţionari romani. Regii barbari respectau în mod teoretic drepturile împăratului din răsărit şi se proclamau drept reprezentanţi ai acestuia, în general în virtutea unui foedus, tratat de alianţă militară.

Concepţia despre autoritatea monarhică rămîne, în esenţă, una de tip roman. Suveranul tinde să aibă o putere absolută, pe care vechile instituţii tribale n-o mai pot controla. Se contura şi o anumită concepţie despre stat văzut ca patrimoniul unei familii, care poate fi împărţit urmaşilor, ca în cazul francilor. Regalitatea barbară încearcă să păstreze aparenţa imperială, regii preluînd o serie de prerogative ale împăratului roman. Funcţiei lor prioritar militare, aceştia îi adaugă şi calitatea de legislatori, împărţitori de dreptate, şefi ai administraţiei şi apărători ai bisericii.

În statele barbare întemeiate pe continent a existat regimul personalităţii legilor, potrivit căruia un om era judecat după legea neamului său: romanii după dreptul scris roman, iar barbarii după cutumele lor. Regii reprezentau şi instanţa supremă de judecată, fiind uşor de contactat de cei care doreau să facă apel la ei (ultimii regi merovingieni umblau prin teritoriu în care lente, trase de boi, pentru ca toţi cei care doreau să le vorbească să se poată apropia, şi să fie ascultaţi).

Ca şefi ai administraţiei, regii barbari din Italia, Galia, Spania, păstrează în mare parte aparatul de stat roman, pe care nu aveau cu ce să-l înlocuiască. O situaţie deosebită se întîlneşte doar în Britania anglo-saxonă, unde structurile romane s-au prăbuşit total, şi unde migratorii germanici nu au mai găsit elemente de administraţie pe care să le preia direct. Aici, instituţiile impuse au fost în primă instanţă cele specifice şefiilor barbare de pe continent.

Grigore din Tours, Istoria francilor- Clovis şi potirul de la Soissons (486)

 

După moartea lui Childeric[1] a domnit fiul său Clovis[2]. În al cincilea an al stăpînirii sale, regele romanilor Siagrius, fiul lui Egidius[3] şi-a avut reşedinţa în oraşul Soissons, care pe vremuri aparţinuse pomenitului Egidius. Venind Clovis împotriva lui, împreună cu ruda sa Regnaius, întrucît şi acesta avea un regat, l-a somat să se pregătească de luptă. Dar nici Siagrius nu s-a sustras şi nu s-a temut a rezista. Astfel, dîndu-se lupta de o parte şi de alta, Siagrius şi-a văzut oastea distrusă, a întors spatele şi s-a refugiat în cea mai mare grabă la curtea regelui Alaric[4], la Toulouse. Clovis a trimis însă solie la Alaric, cerîndu-i extrădarea, făcîndu-i cunoscut că altminteri va porni război din cauza reţinerii lui. Iar acela temîndu-se ca nu cumva din pricina lui să-şi atragă mînia francilor - căci frica este în obiceiul goţilor - l-a predat solilor legat. Clovis avîndu-l în mînă, a poruncit să fie pus sub pază; ocupînd apoi regatul lui, a dat dispoziţie să fie ucis în taină.

În vremea aceea multe biserici au fost prădate de oastea lui Clovis, deoarece acesta era întunecat încă de erorile păgînismului. Astfel, ostaşii luaseră dintr-o biserică, împreună cu celelalte podoabe ale slujbei bisericeşti, un potir de o mărime şi frumuseţe minunată. Episcopul acelei biserici trimise soli regelui cerîndu-i ca, dacă n-ar reuşi să redobîndească nimic din celelalte vase sfinte, să se restituie bisericii sale măcar potirul. Auzind aceasta, regele a răspuns solului: "Urmează-ne pînă la Soissons, căci acolo trebuie să se împartă tot ce s-a luat. Şi dacă-mi va cădea prin sorţi acel vas, voi împlini cererea părintelui". Sosind apoi la Soissons, după ce toate comorile prăzii au fost aşezate în mijloc, regele zise: "Prea viteji luptători, vă rog să nu refuzaţi a-mi da, în afară de partea mea, măcar acest vas". La aceste cuvinte ale regelui, cei care erau mai chibzuiţi, răspunseră: "Slăvite rege, tot ceea ce vedem aici sînt ale tale, şi chiar noi înşine sîntem sub jugul stăpînirii tale. Aşadar fă ceea ce-ţi pare a fi pe plac, deoarece nimeni nu poate rezista puterii tale". După ce au vorbit ei astfel, unul uşor la minte, pizmaş şi pornit, ridicîndu-şi securea cu două tăişuri, lovi potirul, răstindu-se: "N-ai să primeşti nimic de aici, decît ceea ce-ţi hărăzesc sorţii drepţi!" La acestea toţi au rămas uimiţi, regele însă răbdă cu îngăduitoare blîndeţe jignirea ce i s-a adus şi revenindu-i potirul, îl restitui solului bisericesc, păstrînd ascunsă în suflet rana primită.

După trecerea unui an, el porunci să se adune pe cîmpul din martie cu alai întreaga oaste în arme spre a vedea cît de curat erau acestea îngrijite. Dar cum apucase să treacă prin faţa fiecăruia, ajunse la cel ce lovise potirul, spunîndu-i: "Nici unul nu şi-a adus armele atît de neîngrijite ca tine, căci nici lancea, nici sabia şi nici securea ta nu sînt în bună stare". Şi smulgîndu-i securea, a trîntit-o la pămînt. Iar cînd acela se înclină puţin ca s-o culeagă de pe jos, regele, ridicînd cu amîndouă mîinile securea sa,
i-o împlîntă în cap; "Astfel", spunea regele, "ai făcut tu cu acel potir la Soissons". Murind acela, regele porunci ca ceilalţi să plece, inspirîndu-le prin această faptă o mare teamă faţă de el.

 

(Francisc Pall, coord., Crestomaţie de istorie universală medie, Bucureşti, 1970, p. 64-65)

 

Merită menţionat, în problema organizării bisericii, cazul special al episcopilor, care, foarte frecvent, în cazul în care dispărea administraţia laică de sorginte romană, preluau unele din atribuţiile vechilor funcţionari imperiali, mai ales la nivelul oraşelor, cărora le asigurau apărarea.

Regii barbari îi imită pe împăraţi şi în ceea ce priveşte funcţia de apărători ai bisericii. Un caz aparte îl constituie Clovis, regele francilor, care trece de la păgînism direct la ortodoxie, fără a mai parcurge o etapă ariană, ca alţi regi germanici. Convertirea lui la creştinism (496 sau 508) a creat premisele sintezei rapide dintre franci şi populaţia galo-romană, condiţie a solidităţii statului franc. În 589 se converteau şi vizigoţii de la arianism la drepta credinţă, şi pe la mijlocul secolului al VII-lea arianismul dispărea şi din statul longobard. În 597 începea convertirea anglo-saxonilor, prin botezul regelui Aethelbert din Kent. Pretutindeni se instaurau relaţii foarte bune de colaborare între stat şi biserică, regalitatea oferind acesteia surse de venit (mai ales danii de pămînturi) şi protecţie, iar biserica punînd la dispoziţia regilor mijloace de legitimare ideologică (ungerea apare pentru prima dată în Spania vizigotă) şi cadre pregătite pentru îndeplinirea funcţiilor administrative. Colaborarea regilor cu episcopii şi abaţii este o caracteristică a regatelor succesoare europene.

 

[1]In 481.

[2]Rege al francilor între 481-511.

[3]Fusese trimis de împărat în Galia ca magister militum. demnitate  pe care o are şi Siagrius.

[4]Alaric al II-lea, regele vizigoţilor (484-507).

Loading...