loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Datorită unei succesiuni de regi slabi şi a epuizării pămînturilor pe care le dăruiseră pentru a-şi asigura fidelitatea aristocraţiei, dinastia merovingiană a pierdut treptat puterea reală. Ultimii reprezentanţi ai ei, "regii trîndavi" lăsaseră majordomilor conducerea regatului. Pipinizii aveau domenii importante în zona Belgiei actuale şi reprezentau marea aristocraţie francă din nord, ceea ce explică şi treptata consolidare a puterii lor. Carol Martel (719-741) consolidează poziţia familiei şi îşi sporeşte prestigiul prin înfrîngerea arabilor, ce efectuau raiduri din ce în ce mai îndrăzneţe în Occident, la Poitiers (732). Pepin cel Scund (majordom între 741-751) hotărăşte să transforme puterea efectivă pe care o deţinea într-o regalitate de drept.

Majordomul Pepin dorea să devină rege şi să-şi asigure legitimitatea, iar sprijinul putea veni din partea papei de la Roma, cel mai important episcop din Occident. Acesta era ameninţat de longobarzi, care doreau să cucerească în sfîrşit Roma şi să facă din ea centrul unei regat italian unificat. Teoretic, papa era supusul împăratului de la Constantinopol, dar în contextul frămîntat al secolului al VIII-lea (criza iconoclastă, atacurile arabe) devenise clar că de la Bizanţ nu poate veni nici un ajutor. De aceea, episcopul de Roma s-a adresat celei mai mari puteri a Apusului din momentul respectiv, care era regatul francilor, cîrmuit de fapt de majordom. În urma înţelegerii dintre cele două părţi, oastea trimisă de Pepin intervine în Italia, îi învinge pe longobarzi şi cedează papei o parte din teritoriile cucerite, care vor constitui de acum încolo baza teritorială a statului pontifical. În schimb, în 751 legatul papal îl unge pe Pepin rege, consfinţind astfel înlăturarea ultimului merovingian. Trei ani mai tîrziu, papa în persoană îl unge din nou ca rege pe Pepin, împreună cu soţia şi cu cei doi fii, ceea ce conferea o şi mai mare legitimitate noii dinastii.

Pipinizii aveau aceeaşi concepţie patrimonială despre stat precum merovingienii, astfel că la moartea lui Pepin cel Scund, în 768, regatul se împarte între fii săi Carloman şi Carol. Acesta din urmă rămîne însă foarte repede singurul rege şi continuă opera tatălui său.

În vremea lui Carol Martel fusese deja cucerită Frizia, zona din nordul Olandei actuale, şi acum stăpînirea acesteia este consolidată. Carol cel Mare continuă expansiunea începută de înaintaşii săi pe trei direcţii pricipale: sud-est: Italia, sud-vest: Spania şi est: Germania.

În Italia intervine împotriva longobarzilor pe care îi supune în 774, luîndu-l prizonier pe regele lor Dezideriu şi intitulîndu-se el însuşi "rege al francilor şi al longobarzilor".

În Spania declanşează un "război sfînt" împotriva musulmanilor, şi reuşeşte să cucerească teritorii pînă în zona Barcelonei (778), care devine şi capitala "mărcii Spaniei".

În est, s-au purtat lupte încrîncenate cu saxonii (772-803), în care cucerirea s-a combinat cu creştinarea forţată, prin măsuri draconice împotriva celor care, refuzînd credinţa lui Carol, respingeau de fapt autoritatea lui. În Germania centrală au fost cucerite Bavaria şi Carintia. Tot în est, expansiunea a ajuns pînă în Panonia, unde avarii îşi stabiliseră un important centru de putere. Prin distrugerea ringului  (structura politică organizată de avari) în 796, stăpînirea lui Carol ajungea pînă la Dunărea mijlocie şi Drava.

Statul franc devenise acum un conglomerat de popoare, de origini şi limbi diferite (germanici, romanici, slavi), ceea ce punea probleme de apărare şi de organizare. Pentru apărare, în regiunile limitrofe au fost organizate mărci de graniţă (provincii cu rol militar, aflate la frontierele statului): marca Spaniei, marca panonică, marca de răsărit, marca daneză. Consolidarea stăpînirii sale avea însă nevoie şi de un suport ideologic găsit în restaurarea imperiului în Occident.

In urma cuceririlor, regatul francilor devenise cel mai important din Occident, şi papa, dornic să-şi asigure protecţia suveranului franc, şi să restaureaze autoritatea imperială în Occident, l-a proclamat pe Carol împărat la 25 decembrie 800.

Statul condus de Carol, chiar dacă se voia o restaurare a imperiului roman, era în multe privinţe diferit de acesta. Din punct de vedere teritorial, nu încorpora teritorii altădată romane (Spania, Britania), iar pe de altă parte se extinsese în zona germană ce nu fusese niciodată stăpînită de romani. Era un stat centrat pe spaţiul franc şi orientat din punct de vedere economic spre nord, şi nu spre Mediterana, în acel moment controlată de arabi. Deşi la suprafaţă părea inspirat de modele romane, imperiul a rămas unul franc, în care se menţinea concepţia patrimonială despre stat, văzut nu ca un domeniu public (res publica) ci drept o proprietate personală a suveranului, care îl lasă moştenire şi mai ales îl poate împărţi.

 

Patru versiuni despre încoronarea lui Carol cel Mare

 

Analele regatului francilor

 

Reunirea în bună parte, a teritoriului fostului Imperiu roman de apus, prin cuceririle lui Carol cel Mare a atras după sine, sub impulsul tradiţiei romane şi sub influenţa bisericii, schimbarea titlului său regal în acela de împărat.

DCCCI. În preasfânta zi a naşterii Domnului, când în timpul liturghiei s-a ridicat după rugăciune în faţa mormântului fericitului apostol Petru, papa Leon i-a pus pe cap coroana şi întregul popor al romanilor l-a aclamat:”Lui Carol augustul, încoronat de Dumnezeu, marelui şi paşnicului împărat al romanilor, viaţă şi biruinţă”! Iar dupa aclamţii, papa i s-a înclinat potrivit obiceiului <ţinut în cazul> principilor antici şi în locul numelui de patriciu, l-a chemat împărat şi august...

 

Analele de la Lorsch, anul 800

 

Cum în ţara grecilor nu mai era împărat şi puterea imperială era deţinută de o femeie, papei Leon şi tuturor sfinţilor Părinţi adunaţi atunci în sinod, ca şi întregului popor creştin, le-a părut că era de cuviinţă să dea titlul de împărat regelui Carol, care avea în puterea sa Roma, reşedinţa obişnuită a Cezarilor, şi celelalte oraşe din Italia, Galia şi Germania. Deoarece atotputernicul Dumnezeu consimţise să i le pună pe toate sub stăpînirea sa, le-a părut drept ca, în conformitate cu cererea poporului creştin, să poarte el de asemenea titlul de împărat. La această cerere, Carol n-a vrut să se împotrivească, ci supunîndu-se cu umilinţă lui Dumnezeu şi în acelaşi timp dorinţei exprimate prin preoţi şi poporul creştin, a primit titlul de împărat cu consacrarea papei Leon.

 

Eginhard, Viaţa lui Carol cel Mare, cca. 830

 

Venind în Roma pentru a restabili situaţia bisericii care era foarte compromisă, a petrecut acolo întreaga iarnă. În acel timp a primit numele de împărat şi august. La început era atît de contrariat, încît a afirmat că dacă ar fi ştiut intenţia pontifului, deşi era sărbătoarea cea mare, n-ar fi intrat în biserică.

Cît priveşte invidia şi indignarea împăraţilor romani, din cauza titlului primit, le-a suportat cu multă răbdare şi a învins rea-voinţa lor prin magnanimitate, ceea ce pune în evidenţă superioritatea sa, trimiţîndu-le frecvent solii şi scrisori în care îi numea fraţi.

 

Liber pontificalis, anul 800

 

Sosind ziua naşterii domnului nostru Iisus Christos, s-au adunat toţi din nou în biserica fericitului apostol Petru. Atunci venerabilul şi măritul pontif l-a încoronat cu o coroană foarte frumoasă cu mîinile sale. Atunci, toţi credincioşii romani, văzînd cîtă protecţie şi apărare a manifestat faţă de Sfînta biserică romană şi faţă de vicarul ei, prin voinţa Domnului şi a fericitului Petru, purtătorul cheii împărăţiei cereşti, au strigatîntr-un glas: Viaţă lungă şi biruinţă lui Carol, piosul August, încoronat de Dumnezeu, marelui şi paşnicului împărat. Şi au fost zise acestea de trei ori în faţa fericitului apostol Petru, invocîndu-se mai mulţi sfinţi şi a fost făcut de către toţi împărat al romanilor. Acelaşi prea sfînt înainte mergător şi pontif l-a uns cu uleiul sfînt pe regele Carol, prea distinsul său fiu, în aceeaşi zi a naşterii Domnului nostru Iisus Christos.

 

Fiul lui Carol cel Mare, Ludovic cel Pios (814-840) a continuat, pe de o parte, opera tatălui său, de uniformizare, mai ales religioasă, a statului, dar pe de alta, a fost incapabil să rezolve problemele de succesiune. Urmaşii săi au împărţit imperiul  în 843 (Tratatul de la Verdun) printr-un acord prin care revenea lui Carol cel Pleşuv Francia Occidentală (în mare Farnţa actuală), lui Ludovic Germanicul Francia Răsăriteană (actuala Germanie) şi lui Lothar Italia şi zona intermediară între cele două stăpîniri ale fraţilor săi (viitoarea Lotharingie). Lothar păstra însă titlul de împărat şi o întîietate onorifică între fraţii săi. Aceasta a marcat împărţirea definitivă a Imperiului carolingian şi în scurtă vreme căderea în desuetudine a titlului imperial. Readucerea sa în actualitate avea să survină de-abia în 962, însă sub o altă dinastie germană, a ottonienilor.

Puterea centrală este asigurată de împărat şi de anturajul lui, "palatul" (cu menţiunea că a fost suprimată funcţia de majordom, de teama uzurpării). Nu există o capitală propriu-zisă, necesitatea de a fi prezent personal în diferite puncte ale imperiului şi de a consuma la faţa locului produsele ce se puteau transporta cu greu ducînd la o deplasare a curţii între mai multe reşedinţe. Totuşi, cea preferată, mai ales în ultimii ani ai vieţii lui Carol a fost la Aachen, unde şi Ludovic cel Pios încearcă să stabilească o adevărată reşedinţă imperială. Împăratul concentrează în mîna sa toate puterile: judiciară, administrativă, religioasă şi militară. El legiferează în toate aceste domenii prin intermediul unor capitulare, redactate în formă de capitole şi avînd putere de lege pe întreg teritoriul  Imperiului. Controlul asupra aplicării politicii imperiale este asigurat de trimişii suveranului, missi dominici, care se deplasează regulat în teritoriu, cîte doi - un laic şi un cleric. Aceştia inspectează, primesc raporturi sau plîngeri, transmit hotărîrile împăratului.

Puterea locală este exercitată în circumscripţiile administrative (comitate, ducate, mărci) de către comiţi, duci (cu o funcţie militară mai pronunţată) sau marchizi (comiţii din mărcile de apărare). Aceştia exercită pe plan local puterea administrativă, judiciară şi militară, fiind recompensaţi prin păstrarea unei cote părţi din impozite sau amenzi judiciare. Fac parte din aristocraţie şi sînt legaţi de suveran prin jurămîntul de fidelitate pe care Carol îl impune tuturor oamenilor liberi în încercarea de a da coerenţă stăpînirii sale. Vasalitatea (sistem de obligaţii reciproce în care prestarea slujbei militare se face în schimbul unor avantaje materiale şi este garantată prin jurămînt) este deci văzută ca un mijloc de guvernare a imperiului.

Imunitatea a fost la început tot ca o modalitate de guvernare a imperiului, prin care unui mare proprietar, laic sau eclesiastic, i se cedau toate puterile judiciare şi fiscale pe domeniul său, unde agenţii puterii imperiale nu puteau intra. Iniţial delegare a unor responsabilităţi, imunitatea a devenit mai tîrziu un mijloc de subminare a puterii suveranului.

De asemenea, în guvernarea imperiului un mare rol i-a fost acordat bisericii, episcopii sau abaţii fiind folosiţi ca missi, iar clerul, în general, a oferit ştiutorii de carte necesari pentru administrare.

Rezultatul acţiunilor întreprinse de Carol cel Mare şi urmaşii săi a fost renaşterea ideii de imperiu creştin în Europa apuseană, idee care sub diferite forme va supravieţui pînă în epoca modernă, dînd o anumită identitate comună civilizaţiei europene.

Loading...