1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

După stingerea în 911 a dinastiei carolingiene în Germania, titlul imperial este restaurat de regele Otto I (936-973).

Otto I reuşeşte să limiteze independenţa ducatelor etnice care fuseseră create în spaţiul german (Bavaria, Saxonia, Franconia, etc.). El intervine în alcătuirea lor teritorială, trecînd la amputări şi comasări, care conduc treptat la pierderea caracterului lor etnic. În condiţiile în care funcţia ducală redevine revocabilă şi nu se pot constitui dinastii (cu excepţia Saxei, rămasă centrul puterii Ottonienilor), ducatele evoluează spre simple structuri teritoriale. Otto I preferă să se alieze cu episcopii, cărora le delegă puteri în teritoriu, deoarece aceştia nu puteau constitui dinastii care să concureze regalitatea şi pentru că aveau un prestigiu spiritual care putea fi pus în serviciul autorităţii centrale. În schimbul donaţiilor şi privilegiilor, episcopii prestează omagiu regelui, care le acordă învestitura pentru funcţia lor eclesiastică. Biserica germană devenea una regală, şi apoi, după 962, imperială, cheie de boltă a statului ottonian

În afara succeselor pe plan intern, Otto are şi remarcabile realizări externe. La Lechfeld, în 955, regele german obţine o victorie împotriva ungurilor, care marchează sfîrşitul incursiunilor acestora împotriva Europei occidentale.

 

 

Widukind, Rerum gestarum saxonicarum

- Încoronarea ca rege a lui Otto cel Mare -

 

După moartea părintelui patriei şi al regilor, prea marele şi prea bunul Henric[1], tot poporul francilor şi al saxonilor a ales ca principe pe fiul sau Otto[2], deja desemnat mai înainte ca rege de către tatăl său; şi locul pentru alegerea generală au hotărît să fie palatul de la Aquisgrana[3]. Şi este acest loc aproape de Jülich, numit astfel după întemeietorul său Iulius Caesar. După ce el a ajuns, ducii şi mărimile reuniţi cu ceilalti conducători de oaste în deambulatoriul[4] care ţine de biserica marelui Carol, au aşezat pe noul principe pe tronul care fusese construit acolo, şi, dîndu-i mîinile, promiţîndu-i  credinţă şi asigurîndu-l de ajutorul lor impotriva tuturor duşmanilor, l-au făcut rege după obiceiul lor. In vreme ce ducii şi celelalte mărimi faptuiau aceasta, arhiepiscopul împreună cu toţi preoţii şi cu to poporul aşteptau mai jos, in biserică, alaiul noului rege.(…).

Pe atunci era arhiepiscop Hildebert, franc de neam, călugăr, crescut şi educat in mânăstirea Fulda.Urcînd atunci la altar şi prinzînd sabia(…), întors către rege, a vorbit: "Primeşte", a spus el, "această sabie cu care vei respinge pe duşmanii lui Christos, pe barbari şi pe răii creştini; puterea asupra întregului imperiu al francilor îţi este dată prin autoritatea divină, întru cea mai mare pace a tuturor creştinilor". Luînd apoi sceptrul şi inelul:" Prin aceste însemne", a zis, " vei impărţi supusilor tăi o dreptate părintească, şi, cel dintîi între slujitorii lui Dumnezeu, vei întinde mîna ta milostivă către văduve şi orfani; nicicînd uleiul milosteniei nu va lipsi de pe capul tău, pentru ca acum şi in viitor să fii încoronat cu coroana răsplăţii veşnice". Şi imediat a fost uns cu uleiul sfinţit şi a fost încoronat cu diadema de aur de către aceiaşi episcopi Hildebert şi Wicfrid.

(Joseph Calmette, Textes et documents d’histoire, Paris, 1937, p. 50-51)

De asemenea, Otto îşi impune voinţa în Italia, unde, la 2 februarie 962, era încoronat împărat. Ca şi în vremea lui Carol, restaurarea imperială se baza pe expansiunea teritorială şi pe consolidarea puterii în interiorul unui stat germanic. Spre deosebire de predecesorii săi italieni care purtaseră în ultimii ani titlul de împărat, Otto adaugă ideii imperiale păstrate la Roma dimensiunea universală, conţinută în misiunea de apărător al Bisericii.

Colaborarea strînsă între Otto şi biserică se manifestă cu şi mai multă putere după asumarea titlului imperial, cînd continuă opera de extindere a creştinismului în teritoriile slave, ungureşti sau daneze. La moartea sa, Imperiul redevenise prima putere a lumii occidentale.

Otto al II-lea (973-996) continuă politica tatălui său, dar trebuie să facă faţă unor probleme apărute în spaţiul slav. Domnia sa este marcată de preocuparea pentru problemele interne ale Germaniei, ceea ce lasă în umbră misiunea imperială.

Aceasta a fost reluată de fiul şi succesorul său, Otto al III-lea (996-1002). Fiul unei principese bizantine (Theophano), profund influenţat de aceasta şi de anturajul ei, Otto încearcă să concretizeze o idee imperială marcată de componenta romano-bizantină. Colaborează strîns cu scaunul pontifical, pe care în 999 îl atribuie vechiului său profesor şi prieten, Gerbert. Acesta îşi ia numele de Silvestru, care fusese purtat de papa contemporan cu Constantin cel Mare, ilustrînd astfel intenţia perfectei colaborări între Imperiu şi Biserică, în mod tradiţional atribuită primului împărat creştin. Otto al III-lea încearcă să realizeze un imperiu creştin în care biserica să fie subordonată puterii împăratului. Dimensiunea creştină a imperiului lui Otto al III-lea este demonstrată şi de continuarea acţiunii de evanghelizare a păgînilor (pruşii sau ungurii) ca şi prin crearea de noi episcopate. Universalismul imperiului este dovedit de implicarea în consacrarea unor regate subordonate, precum cel polonez, sau chiar crearea unora noi, precum cel maghiar. Principele ungur Vayk, prin creştinare primeşte numele de Ştefan şi papa Silvestru al II-lea, colaboratorul fidel al împăratului, îi trimite o coroană, ceea ce semnifica transformarea stăpînirii sale într-un regat de tip occidental.

 

Thietmar din Merseburg, Chronicon – Ideea imperială la Otto al III-lea

 

Impăratul, dornic să înnoiască în timpurile sale obiceiurile vechi ale romanilor, în cea mai mare parte dispărute, făcea multe lucruri, înţelese în chip diferit de unii sau de alţii. Stătea singur la o masă aproape semicirculară, aşezată mai sus decît celelalte. Cum nu ştia precis unde odihneau osemintele lui Carol cel Mare, a pus să fie spartă pe ascuns pardoseala bisericii unde acestea ar fi putut fi, apoi a pus să se sape pînă ce au fost găsite în pămînt, într-un sarcofag regesc. A luat crucea de aur care atîrna la gîtul acestuia şi partea din veşminte care pînă atunci nu putrezise, iar pe celelalte le-a pus la loc cu adînc respect.

 

(B. Murgescu, coord., Istoria lumii în texte…, p. 125. 

În interiorul Imperiului intervin însă probleme, şi în 1001 Otto al III-lea este obligat să plece din Roma. Moare în ianuarie 1002, cînd se pregătea s-o recucerească.

Dispariţia prematură a lui Otto al III-lea a pus capăt aspiraţiilor universale ale Imperiului. Urmaşii săi se vor preocupa de problemele interne, iar Imperiul îşi întăreşte din ce în ce mai mult caracterul german. Titlul pe care acesta îl poartă de acum înainte, "Sfîntul Imperiu Roman de Naţiune Germană", ilustrează menţinerea unei ideologii universale grefată însă pe resurse şi pe interese germane.

 

[1]Henric Păsărarul, rege al Germaniei (919-936).

[2]Otto cel Mare (936-973), rege al Germaniei  din 936 şi impărat al Imperiului Roman de Naţiune Germană din 962.

[3]Aachen, reşedinţa preferată a lui Carol cel Mare.

[4]deambulatoriu= galerie in jurul corului unei biserici .

Loading...