loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Folosirea sistemului relaţiilor de vasalitate, considerat la început un mijloc de bună guvernare, a condus sub urmaşii lui Carol cel Mare la destrămarea imperiului şi formarea unor numeroase centre de putere la nivel local. Regii stăpîneau doar nominal teritoriul statului, puterea reală fiind exercitată de diferiţii feudali locali (principi, duci, comiţi, marchizi, baroni, castelani etc.). Regăsim aceste fenomene de fărâmiţare feudală, întovărăşite adesea de anarhia ce caracterizează slăbirea puterii centrale a monarhului, în Franţa secolelor IX-XI, în Germania în secolele XIII-XV etc.

Fărâmiţarea feudală a făcut ca titlul monarhic în Occident să fie mai mult nominal, autoritatea regelui asupra teritoriului regatului să fie proporţională cu resursele pe care i le punea la dispoziţie domeniul funciar stăpînit în nume propriu. Regele îşi datorează autoritatea pe care o mai are faptului că teoretic este suzeranul tuturor marilor seniori ai regatului şi nu poate fi vasalul nimănui. Bazîndu-se pe sistemul relaţiilor de vasalitate şi pe atribuţiile de mare senior pe care regele le are pe domeniul său personal, această etapă din evoluţia statului medieval poate fi numită a monarhiei senioriale.

  • Monarhia este o instituţie care garantează menţinerea unităţii ţării în faţa pericolelor externe dar şi interne, reprezentate de o excesivă fărâmiţare a autorităţii. Regele este superior celorlalţi mari seniori din cuprinsul regatului prin ungere, ceremonie cu caracter  religios care subliniază faptul că deţine autoritatea de la divinitate.
  • Curtea regală (curia regis) cuprinde persoane care iniţial asigură serviciul personal al regelui, dar care treptat primesc atribuţii mai bine definite. Crearea unor servicii specializate, care să asigure gestionarea finanţelor, împărţirea dreptăţii, buna administrare prin intermediul cancelariei, este semnul maturizării statale.
  • Armata cuprinde trupele membrilor curţii regale, la care se adaugă oastea vasalilor regali, pe care aceştia trebuie să o pună la dispoziţia suveranului în virtutea obligaţiei lor de a-i da ajutor (auxilium) în caz de nevoie. O astfel de oaste era indisciplinată, marii feudali refuzînd adesea să se supună unei conduceri unice. Era şi instabilă, deoarece, la expirarea termenului pentru care erau obligaţi prin jurământ să-şi urmeze la luptă seniorul, vasalii se puteau retrage din campanie fără să fie învinuiţi de trădare.
Loading...