loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Dinastia capeţiană a fost cea care a reuşit centralizarea politică a Franţei. Regele Ludovic al VI-lea (1108-1137) dă semnalul luptei de restaurare a ordinii în domeniul regal, supunându-i pe unii seniori rebeli, care refuzau să se supună autorităţii regale, intrată într-un îndelungat proces de decădere după stingerea dinastiei carolingiene.

 

Suger, Viaţa lui Ludovic al VI-lea cel Gros

-Regele Franţei aduce la ordine pe un vasal nesupus (1108-1109)-

 

Din ţinutul Berry a venit un om iscusit, cu gura de aur, Alard Guillobaud, care s-a plîns cu multă elocinţă în numele fiului său vitreg şi l-a rugat cu  umilinţă pe stăpînul nostru regele să-l cheme în faţa curţii sale în virtutea puterii sale suverane pe nobilul baron Aimon, supranumit Vairevache, senior de Bourbon, care nesocotea orice dreptate, astfel încât regele să pedepsească îndrăzneala nemăsurată cu care Aimon îl lipsea de dreapta moştenire pe nepotul său, fiul fratelui său mai mare Archambaud, şi să decidă prin judecata francezilor ce se cuvine fiecăruia.

Regele, atît din dragoste pentru dreptate cît şi din milă faţă de  biserică şi de săraci, s-a temut ca nu cumva cu această ocazie să se înmulţească războaiele cele rele, iar săracii sănu aibă de suferit din cauza trufiei cuiva. El a pus să fie chemat numitul Aimon să vină să-şi apere cauza. A fost zadarnic; acela, temându-se de rezultatul judecăţii, a refuzat să se prezinte. Atunci, fără a se lăsa  oprit nici de plăceri şi nici de lene, regele a pornit spre Berry în fruntea unei oştiri numeroase şi, îndreptîndu-se spre Germigny, un castel mine întărit aparţinând numitului Aimon, l-a asaltat cu vigoare.

Dîndu-şi seama că nu putea nicidecum rezista şi pierzînd orice speranţă de a se salva pe sine şi castelul său, Aimon n-a găsit altă cale de mântuire decât aceea de a se arunca la picioarele regelui, prosternându-se de mai multe ori, spre marea surpriză a multora, şi rugându-l pe rege să se arate milostiv faţă de el. Şi-a predat castelul şi s-a predat pe sine însuşi în întregime la discreţia majestăţii regale, şi pe cât fusese înainte de trufaş, pe atît de umil s-a supus acum justiţiei regale. Păstrând castelul, regele l-a luat pe Aimon în Franţa[1] pentru a fi judecat acolo, şi prin judecata francezilor şi cu tot atîta echitate câtă pietate, a rezolvat plîngerea  unchului şi a nepotului şi a pus capătasupririlor şi muncilor la care erau supuşi cei mulţi  cu preţul unui efort considerabil şi a unei mari cheltuieli.

După aceasta a prins obiceiul de a face deseori, şi întotdeauna cu aceeaşi clemenţă, expediţii prin ţară pentru a asigura liniştea bisericilor şi săracilor.

 

(B. Murgescu, coord., Istoria lumii în texte…, p. 126)

 

Filip al II-lea August (1180-1223) reuşeşte să elimine aproape total stăpînirea engleză asupra unor teritorii franceze (mai puţin Guyenne, rămasă în posesia regilor Angliei). Prezenţa engleză în Franţa era datorată deţinerii de către regele Angliei ca feude a Normandiei, ducatul din care pornise Wilhelm Cuceritorul şi a Acvitaniei, adusă ca zestre alături de alte teritorii de către Alienor de Acvitania, căsătorită cu Henric al II-lea (1154-1189). Domeniul regal se extinde şi spre sud, iar în timpul lui Ludovic al IX-lea cel Sfînt justiţia regală se întăreşte şi se exercită pe teritoriul întregului regat, prin intermediul tribunalelor care impun pretutindeni dreptatea făcută în numele suveranului.

 Jean de Joinville, Le livre de saintes parles et les bons faits de notre saint roi Louis - Împărţirea justiţiei de către Ludovic cel Sfînt (1226-1270)

 

Regele nu uita niciodată această învăţătură: îşi conducea ţara cu bună credinţă şi cu teamă de Dumnezeu, cum o să înţelegeţi din cele ce urmează. Aranjase totul în aşa fel, încât după liturghie, monseniorul de Nesle, bunul conte de Soissons şi noi ceilalţi care eram cu el, mergeam să ascultăm pledoariile care sunt numite acum "jalbe"(…). I se întîmpla adesea vara, după liturghie, să meargă să se aşeze în pădurea de la Vincennes, cu spatele la un  stejar, şi ne punea să ne aşezăm în jurul lui. Toţi cei ce aveau vreo pricină veneau să-i vorbească, fără să fie împiedicaţi de vreun aprod sau de altcineva. Şi el însuşi  îi întreba: "E aici cineva care are un proces?". Părţile se ridicau. "Tăceţi", spunea regele, "vom rezolva pricinile voastre rând pe rând". Îi chema atunci pe monseniorul Pierre de Fontaines şi pe monseniorul Geoffroi de Villette şi îi  spunea unuia din ei: "Rezolvaţi această neînţelegere".    Dacă era ceva de adăugat la propunerile arbitrilor săi sau ale celeilalte părţi, o făcea chiar el. L-am văzut vara de câteva ori ducându-se să ţină audienţă în grădina de la Paris (…). Punea să se aştearnă pentru noi un covor pe pământ şi tot poporul venit pentru a-i prezenta cererile stătea în picioare de jur împrejur. Şi el rezolva pricinile în felul în care am spus mai sus, că o făcea în  pădurea de la Vincennes.

 

(B. Murgescu, Istoria lumii în texte…, p. 127)

În timpul lui Filip al IV-lea cel Frumos (1285-1314) continuă mai ales procesul de centralizare instituţională, instituindu-se un sistem de impozite regulate.

La începutul secolului al XIV-lea, centralizarea Franţei părea intrată pe un făgaş ireversibil, dar conflictul izbucnit cu Anglia, şi cunoscut sub numele de "războiul de 100 de ani" avea să creeze mari probleme ambelor monarhii.

Cauzele generale sunt legate de menţinerea unor teritorii ale Franţei actuale în posesia regilor Angliei, care prestau omagiu de vasalitate regilor francezi, dar nesocoteau uneori obligaţiile contractului vasalic. De altfel, una din cauzele imediate ale războiului a fost refuzul regelui Eduard al III-lea al Angliei să presteze  omagiu regelui Franţei pentru ducatul Guyenne (sud-vestul Franţei).

O altă cauză priveşte rivalitatea franco-engleză pentru comitatul Flandrei, zonă foarte prosperă din punct de vedere economic, care depindea politic de Franţa, dar era atrasă în sfera de influenţă a economiei engleze. În Flandra se dezvoltase postăvăritul, pentru care materia primă (lîna) provenea în mare parte din Anglia, ca atare schimburile comerciale între cele două zone erau foarte importante.

Un posibil factor favorizant este criza secolului al XIV-lea, care diminuînd veniturile obţinute de seniori pe seama ţăranilor, îi îndeamnă pe cei dintîi să vadă din nou în război o sursă "onorabilă" de câştiguri.

Cauza imediată a războiului a fost însă reprezentată de criza pentru succesiunea la tronul Franţei deschisă prin moartea în 1328 a ultimului urmaş direct al regelui Filip al IV-lea cel Frumos. Cum toţi fii regelui Filip al IV-lea muriseră fără a lăsa urmaşi de sex masculin, se punea problema alegerii unui nou rege, în condiţiile în care nobilimea nu accepta ocuparea tronului de către femei (mai tîrziu, această poziţie avea să fie justificată prin apelul la legea salică, din secolul al VI-lea, care nu permitea femeilor să moştenească pămînturi). Fiica lui Filip al IV-lea fusese căsătorită cu Eduard al II-lea, regele Angliei, şi fiul său, Eduard al III-lea, invoca dreptul de a ocupa tronul. Marii nobili francezi nu acceptă ideea unui rege englez, astfel încît, cea mai apropiată rudă a defunctului rege (Carol al IV-lea) pe linie masculină fiind vărul său, din ramura Valois a familiei capeţiene, acesta urcă pe tron sub numele de Filip al VI-lea.

Războiul debutează în 1337, cînd Eduard al III-lea pretinde din nou tronul francez, şi părea mai puţin favorabil englezilor, inferiori din punct de vedere numeric şi siliţi să lupte departe de ţara lor, înfruntînd astfel dificultăţi de aprovizionare şi recrutare. Acestea sunt însă doar relative, căci regele Angliei are numeroase posesiuni pe continent, care pot servi ca bază de operaţiuni, şi sursă de provizii şi chiar de oameni. Pe de altă parte, există elemente de superioritate foarte importante în cazul Angliei. Obiceiul englez de a se răscumpăra cu bani serviciul militar datorat în cadrul relaţiilor feudo-vasalice, precum şi impozitele aprobate de Parlament îi ofereau regelui posibilitatea să întreţină o armată profesionistă. Arcaşii englezi, recrutaţi dintre ţăranii liberi şi pricepuţi în mânuirea celor mai ucigătoare arme la distanţă existente pe vremea aceea, s-au dovedit superiori în faţa cavaleriei greu înarmate franceze.

La Crecy în 1346 şi la Poitiers în 1356, cavaleria franceză, greoaie şi indisciplinată, a fost zdrobită de arcaşii englezi. De altfel, în faţa unei noi tehnici de luptă, care permitea uciderea de la distanţă, cavalerii erau aproape neputincioşi, ei fiind obişnuiţi cu lupta de aproape, în care scopul nu era uciderea adversarului ci capturarea lui în scopul obţinerii unei răscumpărări.

Acest lucru i se întîmplă şi regelui Ioan cel Bun (1350-1364), luat prizonier la Poitiers şi silit să se răscumpere cu o sumă exorbitantă. Aceasta a amplificat criza din Franţa, unde se declanşează profunde mişcări sociale. Reprezentanţii orăşenilor în frunte cu Etienne Marcel, starostele negustorilor din Paris, constatînd ineficienţa regelui şi a marii nobilimi, încearcă să instituie  controlul regalităţii de către Statele Generale. În acelaşi timp se declanşa şi marea răscoală a ţăranilor, Jacqueria, întrucât aceştia erau exasperaţi de jafurile cavalerilor lipsiţi de plasament după înfrângerea de la Poitiers şi convinşi de inutilitatea nobilimii care nu fusese în stare să apere regatul, lăsîndu-se înfrântă de englezi. Între mişcarea orăşenilor şi răscoala ţărănească nu exista unitate de obiective, nici coordonare, şi cu sprijinul lui Carol cel Rău, regele Navarrei, ambele au fost înfrânte.

În faza a doua a războiului, Carol al V-lea (1364-1380) a reuşit să pună capăt seriei de victorii engleze. În primul rând el a luat o serie de măsuri pe plan intern, dintre care cea mai importantă este transformarea contribuţiilor extraordinare plătite de supuşii săi pentru război în impozite permanente. Astfel, şi regalitatea franceză avea la dispoziţie o sursă de venituri mai puţin supusă hazardului. Pe de altă parte, regele a numit în fruntea armatei comandanţi pricepuţi, cum a fost conetabilul Du Guesclin, şi a început să recurgă la o tactică asemănătoare celei engleze, prin folosirea în măsură mai mare a infanteriei. Au fost evitate noi confruntări decisive, războiul fiind transformat într-unul de uzură, al cărui scop era, pentru francezi, să distrugă bazele de aprovizionare pe care englezii le aveau  pe continent. Treptat-treptat englezii au fost obligaţi să se retragă din Franţa, unde spre 1380 mai stăpîneau doar câteva oraşe (Calais, Bordeaux, Bayonne).

Deşi confruntată şi ea cu grave probleme datorită răscoalei ţărăneşti condusă de Watt Tyler şi a efectelor pe termen lung ale ciumei din 1348-1349, Anglia reuşeşte să preia din nou inţiativa spre sfîrşitul secolului. La Azincourt, în 1415, victoria engleză făcea să treacă din nou sub controlul Angliei o mare parte din Franţa: ducatul Guyenne, teritoriile de la nord de Loara, inclusiv Parisul. Tratatul de la Troyes din 1420 oferea conflictului o rezolvare extrem de favorabilă Angliei. Fiica regelui Carol al VI-lea, Caterina, se căsătorea cu Henric al V-lea, regele Angliei, şi fiul ce urma să se nască din acestă căsătorie trebuia să domnească peste ambele regate. Se preconiza astfel crearea unui mare regat situat pe ambele maluri ale canalului Mânecii, şi în care Franţa ar fi jucat probabil rolul de anexă continentală a Angliei.

Se pierduse însă din vedere puterea sentimentelor populare antiengleze, cristalizate în timpul deceniilor de război, şi patriotismul care se închega în jurul ideii de Franţa. Acestea au făcut posibil succesul uluitor al acţiunii Ioanei d'Arc, o ţărancă de 19 ani din Lorena, care afirmând că aude voci divine ce o sfătuiesc, reuşeşte să-l determine pe prinţul Carol (delfinul), înlăturat de la moştenirea regatului, şi care mai stăpînea doar sudul Franţei, să-i pună la dispoziţie o armată. În fruntea acesteia, într-o atmosferă de entuziasm religios, Ioana reuşeşte în 1429 să despresoare oraşul Orleans, asediat de englezi, şi a cărui cucerire le-ar fi permis acestora să înainteze spre teritoriile sudice, aflate încă sub control francez. De asemenea, ea reuşeşte să determine ungerea ca rege a lui Carol la Reims, locul tradiţional de încoronare, care conferea legitimitate. Aceasta îi era lui Carol al VII-lea cu atît mai necesară cu cât în 1431, micul Henric al VI-lea, fiul regelui englez şi al prinţesei franceze, era încoronat rege la Paris. Capturată de burgunzi şi cumpărată de la aceştia de englezi, Ioana d'Arc a fost judecată şi arsă pe rug pentru erezie, în 1431, la Rouen. Dar reacţia de raliere în jurul regelui legitim pe care ea o declanşase a continuat, şi Franţa preia definitiv iniţiativa în conflictul ce dura deja de prea multă vreme. Carol al VII-lea reuşea, pînă la 1453, să elibereze toate teritoriile aflate sub control englez, cu excepţia portului Calais (redobîndit de Franţa abia în 1558).

Războiul de 100 de ani a fost una dintre cele mai importante manifestări ale crizei secolului al XIV-lea, agravînd o situaţie şi aşa complicată din cauza regresului economic şi demografic. În afara pierderilor umane şi materiale, el a pus în câteva rânduri în discuţie harta politică a Occidentului, pe care se contura un regat anglo-francez.

Îndelungatul conflict a avut şi alte consecinţe, cum ar fi cristalizarea sentimentelor patriotice atît la francezi cât şi la englezi, pentru care începe să nu mai fie importantă doar apartenenţa lor la respublica christiana, cât şi calitatea de supuşi ai unui regat sau ai altuia. Franceza, limba oficială a regatului englez din vremea cuceririi normande, încetează să mai joace acest rol, şi engleza îşi recapătă întreaga demnitate.

În Franţa, sfîrşitul războiului a creat şi premisele desăvîrşirii centralizării statale, prin integrarea în domeniul regal nu doar a teritoriilor recucerite de la englezi, ci şi a altora. În timpul lui Ludovic al XI-lea este ocupat ducatul Burgundiei, care fusese transformat de regele Ioan cel Bun într-un apanaj pentru fiul său, Filip cel Îndrăzneţ, şi care se transformase în timpul ducilor următori într-un stat cvasi independent. Urmaşul său la tron, Carol al VIII-lea, se căsătoreşte cu moştenitoarea ducatului Bretaniei, aşa încît acesta este astfel la rândul său alipit domeniului regal.

 

[1]În acea vreme denumirea de Franţa se aplica numai regiunii din jurul Parisului, care ţinea direct de domeniul regal, iar francezi erau numiţi locuitorii domeniului regal.

Loading...