În Peninsula Iberică erau constituite regate separate în Castilia, Aragon, Leon, Portugalia, care se confruntau cu opoziţia reprezentată de marii nobili (grandes), care folosea elemente ale foarte numeroasei nobilimi mici (hidalgos) pentru a-şi constitui armate cu care să lupte împotriva arabilor, dar şi contra puterii regale. Cortesurile sunt un alt element care limitează între secolele XIII-XV autoritatea monarhilor iberici. Pe de altă parte frământările interne, luptele dinastice ca şi orientarea regatului Aragonului spre Italia (unde ocupă Sicilia, Sardinia, Neapole) au încetinit lupta de eliberare a peninsulei de sub stăpînirea arabă (Reconquista), condiţie esenţială a unificării şi centralizării instituţionale. Căsătoria dintre Isabela, moştenitoarea tronului Castiliei şi Ferdinand, moştenitorul din Aragon, urmată de înscăunarea lor în 1479 au creat condiţiile unificării Spaniei şi cuceririi emiratului de Granada, ultimul teritoriu stăpînit în peninsulă de mauri. Deşi în timpul domniei lor fiecare dintre cele două ţări şi-a menţinut instituţiile proprii, acest moment a însemnat totuşi sfîrşitul procesului de centralizare în Spania. Nepotul lor Carol, urcat pe tron în 1516, a desăvîrşit unificarea politică şi a instaurat în Spania monarhia absolută.
Centralizarea Spaniei nu poate fi înţeleasă fără a analiza eliberarea teritoriului de sub stăpînirea musulmană, cunoscută în istoriografie sub numele de reconquista.
Măcinat de lupte interne, regatul vizigot se prăbuşise cu o extremă rapiditate sub atacurile începute de arabi în 711, odată cu invazia berberului Tarik. În şapte ani, aproape întreaga Penisulă Iberică era cucerită şi organizată mai tîrziu sub forma califatului de Cordoba, cu excepţia regiunilor muntoase şi greu accesibile din nord, unde se menţinuseră mici state creştine, precum regatele Asturiilor, Leonului şi Navarrei. În secolele VIII-IX, disensiunile interne din aceste regate nu permit ofensiva împotriva Islamului, dar nici nu îngăduie avansul arabilor dincolo de linia Coimbra-Toledo-Guadalajara.
Unele succese în lupta împotriva maurilor au cauze externe, fiind legate de întemeierea de către Carol cel Mare a unei mărci de graniţă în nordul Cataloniei, transformată apoi în comitatul Barcelonei. Carol eşua însă în încercarea de a avansa către sud, şi în urma ridicării asediului Saragosei, ariergarda francă, avîndu-l în frunte pe comitele Hruotland, este masacrată în munţi de către basci (778). Episodul istoric a stat la baza Cântecului lui Roland, cel mai vechi poem epic din literatura franceză.
La mijlocul secolului al IX-lea, se afirmă regatul Asturiilor, care se extinde pînă la râul Duero. În secolul al X-lea se pun şi bazele Castiliei, în jurul oraşului Burgos. Arabii însă reacţionează, şi către anul 1000 aceste progrese creştine sunt oprite pentru o vreme.
Pe la mijlocul secolului al XI-lea, Califatul de Cordoba se prăbuşea, fiind înlocuit cu 23 de mici regate independente, taifas, aflate adesea în conflict unele cu altele. De această situaţie profită creştinii care avansează spre sud, cucerind în 1080 Toledo. Dar tot în secolul al XI-lea poziţiile arabilor din Peninsula Iberică sunt întărite prin venirea berberilor Almoravizi din nordul Africii. În lupta împotriva maurilor se evidenţiază Rodrigo Diaz de Bivar (1040-1099), devenit erou al cântecelor epice sub numele de Cid, care cucereşte în 1094 regatul Valenciei. Acesta este însă pierdut de creştini la moartea sa. Secolul al XI-lea este şi martorul conturării ideii de război sfînt al creştinilor împotriva islamului, care anunţă ideea de cruciadă.
În secolul al XII-lea iniţiativa este preluată de regatul Aragonului, care sub regele Alfonso al II-lea, cucereşte aşezări maure de la sud de râul Ebru şi include în regat, printr-o uniune personală, comitatul Barcelonei. Aceasta oferea însă Aragonului ieşirea la mare care îl orienta pentru câtăva vreme spre o politică mediteraneeană (cucerirea insulelor din bazinul occidental şi instalarea în Sicilia, în 1266 şi în sudul Italiei).
La 1172 arabii beneficiază de noi întăriri: sosesc în Spania Almohazii, berberi ce succedaseră în Africa de nord Almoravizilor. Ca reacţie se produce concertarea forţelor creştine, sprijinită de papa Inocenţiu al III-lea care încredinţează arhiepiscopului de Toledo sarcina de a organiza o cruciadă împotriva arabilor. Sub conducerea regilor din Castilia, Argon şi Navarra, cavalerii creştini obţin în 1212 victoria de la Las Navas de Tolosa, care reprezintă punctul crucial al Reconquistei. Portugalia, ce dobândise în secolul al XII-lea (1143) calitatea de regat independent, se extinde spre sud. Castilia şi Aragonul avansează şi ele în aceeaşi direcţie, astfel că în 1270 arabii nu mai deţineau decât Granada şi alte câteva mici teritorii.
Reconquista va fi reluată cu succes abia la sfîrşitul secolului
al XV-lea, când prin cucerirea emiratului Granadei în 1492 de către regatele unite ale Castiliei şi Aragonului, se încheia recucerirea Peninsulei Iberice de către creştini. Se creau astfel condiţiile expansiunii spaniole peste mări, ca o prelungire dincolo de ocean a luptelor împotriva necredincioşilor, care constituiseră timp de secole raţiunea de a fi a nobilimii iberice.