1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Germania şi Italia au avut în evul mediu o evoluţie politică asemănătoare, în sensul că în ele s-a menţinut fărâmiţarea care în Franţa şi Anglia fusese înlocuită de centralizarea monarhică. Această situaţie are cauze multiple.

Atît Germania cât şi Italia sunt lipsite de unitate economică, diferitele lor regiuni orientîndu-se spre centre cu interese adeseori divergente.

Afirmarea papalităţii a constituit un alt factor al menţinerii diviziunii politice în cele două zone. Existenţa unui stat teritorial condus de episcopul Romei în centrul Italiei a împiedicat pînă în epoca modernă orice tentativă de a reface unitatea peninsulei.

Împăratul nu dispune, ca în Franţa, de un domeniu feudal, în jurul căruia să se realizeze centralizarea. În plus, conflictele deschise dintre împărat şi papă slăbesc şi mai mult puterea primului în spaţiul german, contribuind decisiv la menţinerea fărâmiţării. Pentru a beneficia de sprijin în lupta cu papalitatea sau pentru realizarea ambiţiilor italiene, împăraţii fac numeroase concesii în favoarea unei feudalităţi oricând gata să se alieze cu duşmanii.

Pentru Italia, o cauză a menţinerii fărâmiţării a fost afirmarea puternică a autonomiilor urbane, care a condus la frecvente lupte între oraşe pentru supremaţie. De asemenea, instaurarea dominaţiei arabe, apoi normande, angevine sau aragoneze în sudul peninsulei a fost un alt factor care şi-a avut contribuţia la eşecul oricărei tentative de unificare.

1. Germania

 

Imperiul este privit, după dispariţia ottonienilor, din ce în ce mai mult ca suma celor trei regate ce îl constituie: Germania, Italia şi Burgundia. Germania se extinde spre est pe seama slavilor. Pînă în secolul al XI-lea, organizarea internă este cea moştenită de la carolingieni şi ottonieni, cu funcţiile de comite şi de duce teoretic revocabile de către rege, şi cu rolul important al unui cler supus şi fidel autorităţii monarhice. Dinastia franconiană, instaurată în 1025, a încercat, mai ales prin Henric al IV-lea (1056-1106), să ducă o politică de centralizare monarhică şi de restaurare a controlului asupra bisericii, aflată în procesul de afirmare a independenţei ca urmare a reformei gregoriene. Între regele german şi papa Grigore al VII-lea intervine disputa asupra dreptului de a învesti în înaltele funcţii bisericeşti, aşa numita "luptă pentru învestitură". Miza era de fapt asigurarea controlului asupra clerului, şi deşi conflictul se termină cu un compromis (Concordatul de la Worms, 1122), rezultatul este dispariţia "bisericii imperiale" care sprijinise pînă atunci autoritatea monarhică în faţa aristocraţiei laice. Principii sunt beneficiarii deceniilor de conflict, în care se produce teritorializarea ducatelor etnice şi formarea a zeci de principate, aparţinând aristocraţiei laice sau ecleziastice (familiile Staufen, Welf, Supplinburg, episcopii de Mainz, Köln, Hamburg, Bremen, Salzburg, etc.). Ca urmare a puterii acumulate, aceştia au un rol din ce în ce mai important în alegerea regelui, principiul ereditar nefiind recunoscut.

În 1125 urma la conducerea Germaniei dinastia Staufenilor (Hohenstaufen), care încerca la rândul ei să realizeze centralizarea statului în sensul în care evoluau deja regatele Franţei, Angliei sau Siciliei. Frederic I Barbarossa (1152-1190) a restaurat autoritatea monarhică, folosind în favoarea sa relaţiile feudo-vasalice, supunându-i pe principii teritoriali ce uzurpaseră bunuri regale în timpul "certei pentru învestitură", şi constituind un domeniu regal în sud-vestul Germaniei (Suabia, Alsacia, Palatinatul). El asociază la conducere marii feudali, care se constituie în grupul închis al "principilor imperiului" (Fürsten). În scopul întăririi puterii sale, reuşeşte să controleze din nou numirile în înaltele funcţii ecleziastice, şi dispune astfel de un episcopat care să-l sprijine în reluarea luptei cu papalitatea. Dornic să promoveze ideea imperială potrivit căreia trebuia să beneficieze de stăpînirea asupra întregii lumi creştine (dominium mundi) nu acceptă afirmarea independenţei oraşelor italiene şi nici a regatului normand din Sicilia. Conflictul cu oraşele din Italia de Nord, grupate în liga lombardă, conduce în cele din urmă la înfrângerea forţelor imperiale la Legnano (1176). Acest conflict a contribuit, de asemenea, la diminuarea autorităţii sale în Germania, întrucât a fost silit să facă concesii principilor în schimbul sprijinului militar al acestora. În calitate de împărat participă la Cruciada a III-a, cu ocazia căreia îşi găseşte sfîrşitul în 1190, înecat într-un fluviu din Anatolia.

După moartea sa, autoritatea regală, de-abia restaurată în Germania, este din nou pusă în discuţie, întrucât fiul său, Henric al VI-lea (1190-1197) a fost preocupat mai mult de problemele Siciliei, adusă moştenire de soţia sa Constanţa, fiica ultimului rege normand din insulă, Roger al II-lea. Între 1197 şi 1209 a urmat o perioadă de anarhie, "micul interregn", marcată de luptele între diferitele facţiuni ale principilor, dintre care Welfii erau principali opozanţi ai Staufenilor. Fiul său, Frederic al II-lea (1215-1250), urcă pe tronul german şi imperial în calitatea sa iniţială de rege al Siciliei. Imperiul pe care doreşte el să-l construiască e unul mediteraneean, centrat pe Sicilia şi pe Italia, pe care încearcă s-o unifice. De aceea, ca să-şi asigure liniştea în Germania, face importante concesii principilor laici şi eclesiastici. Deplasarea centrului de greutate al imperiului spre sud este ilustrată şi de stabilirea capitalei la Palermo. Calitatea sa de împărat i-a impus plecarea în cruciadă, iar în 1228 a reuşit să obţină prin negocieri, de la sultanul Egiptului, stăpînirea asupra Ierusalimului. În ultimii ani ai domniei se confruntă cu reluarea conflictului cu oraşele italiene şi cu papalitatea.

După moartea sa, imperiul se prăbuşea din nou în anarhie, nici un candidat nereuşind să-şi impună autoritatea asupra întregii Germanii din 1254 pînă în 1273 ("marele interregn"). Fărâmiţarea politică atingea punctul ei culminant, şi ideea imperială îşi demonstra pentru totdeauna eşecul. Din timpul domniei lui Rudolf de Habsburg (1273-1291), ales de principi datorită lipsei de forţă reală, nu se mai practică încoronarea la Roma, iar Italia şi Burgundia nu mai contează pentru imperiul devenit un stat german.

În 1308, puterea imperială trecea la familia de Luxemburg, al cărui principal reprezentant a fost Carol al IV-lea (1346-1378), care a consacrat prin Bula de Aur (1356) principiile alegerii împăratului. În desemnarea împăratului papa nu mai are nici un rol, alegerea acestuia fiind atribuită celor şapte principi electori, trei ecleziastici (arhiepiscopii de Mainz, Köln şi Trier) şi patru laici (regele Boemiei, markgraful de Brandenburg, comitele palatin şi ducele de Saxa-Wittenberg). Împăratul era doar suzeran şi judecător suprem, fiind lipsit de mijloacele exercitării unei puteri efective. Nu existau armată, finanţe, organe judecătoreşti subordonate împăratului, iar Dieta imperială (Reichstag), cu competenţe mai largi, scăpa autorităţii monarhului.

Imperiul se contura astfel la sfîrşitul secolului al XIV-lea ca o federaţie de principate teritoriale (peste 300), şi în pofida altor încercări de reformă avea să rămână astfel pînă la desfiinţarea sa de către Napoleon în 1806.

2. Italia

 

Avîntul comercial şi meşteşugăresc a asigurat, mai ales din secolul
al XI-lea, întărirea oraşelor din nordul Italiei, care, pentru a-şi apăra interesele economice, au încercat pe orice cale să-şi sporească libertăţile în raport cu puterea politică. Profitînd de incapacitatea împăratului de a-şi exercita puterea efectivă în zonă, mai ales în contextul luptei pentru investitură, comunele italiene obţin largi privilegii care le permit pe termen lung să se manifeste ca republici urbane independente. Această libertate a oraşelor este mai rar întîlnită în zonele centrale şi sudice, unde autoritatea statului papal, şi mai ales a regatelor Siciliei şi ulterior al Neapolelui, exercită încă un control puternic. De slăbirea puterii împăratului au profitat şi unii feudali locali, care au constituit principate teritoriale independente.

În aceste condiţii, în Italia se întîlneşte o largă varietate de organizări statale şi regimuri social-politice: republici urbane (oraşe state care au supus autorităţii lor un întins teritoriu înconjurător), principate teritoriale (ducate, marchizate, seniorii), statul papal, regatul celor două Sicilii (mai tîrziu al Neapolelui). Orientările economice diferite şi divergenţa intereselor politice aduc adesea oraşele şi statele italiene în conflict unele cu altele. Cel mai răsunător conflict este cel ce-i opune în timpul luptei pentru învestitură  pe partizanii împăratului, ghibelinii, (de la castelul Weiblingen al Hohenstaufenilor) susţinătorilor papei, guelfii, (de la familia germană Welfen, adversarii Staufenilor). În mare, oraşele din nord sunt guelfe, iar cele din centru şi Toscana se împart între guelfi (Florenţa) şi ghibelini (Sienna, Pisa). Foarte adesea însă aceste denumiri nu mai desemnează atitudinea politică, ci lupta pentru putere între diferite facţiuni.

Dintre republicile urbane, merită analizat în primul rând cazul Veneţiei. Din secolul al X-lea fostul oraş bizantin dobândeşte o autonomie din ce în ce mai mare, concretizată în instituţiile oraşului definit ca o republică nobiliar-patriciană. Autoritatea centrală, cu funcţii însă mai mult reprezentative şi limitate de o serie de instituţii, aparţinea fostului duce bizantin, numit acum doge. Conducerea era exercitată de fapt de Marele Consiliu, alcătuit din câteva sute de persoane, recrutate din rândul nobilimii şi patriciatului, şi care în 1297 se închide în faţa pătrunderii reprezentanţilor din familii mai noi.

Genova, principala rivală comercială a Veneţiei, era condusă de un doge, împreună cu un Mare Consiliu.

Florenţa s-a desprins în sec. al XII-lea de sub autoritatea marchizilor de Toscana şi s-a organizat în comună condusă de consiliul celor 12 consuli şi consiliul format din cca. 100 cetăţeni de vază. În secolul al XIII-lea, ca urmare a afirmării politice a breslelor, conducerea oraşului se restructurează, în componenţa Senioriei, principalul organ de conducere, intrând în princiipal reprezentanţi ai breslelor mari şi mijlocii. Mai exista un gonfalonier (stegar) al dreptăţii (judecător suprem şi comandant al trupelor urbane) şi, începînd din sec. al XIV-lea, 8 priori (reprezentanţi) ai breslelor. Observăm că spre deosebire de Veneţia, unde se consolidase regimul nobiliar-patrician, la Florenţa s-a trecut la un regim corporativ.

În secolele XIII-XIV şi în alte oraşe italiene au avut loc transformări ale regimurilor social-politice, în condiţiile afirmării unor pături sociale noi, dornice să participe la conducere sau datorită ambiţilor unor familii dornice să-şi impună conducerea personală. Luptele erau duse frecvent prin intermediul unor comandanţi de mercenari, condotierii, care puteau să preia pe seama lor puterea.

Alte principate teritoriale importante erau în nord-vestul Italiei comitatul (apoi, din 1466, ducatul) Savoiei, marchizatele de Monferrat şi Saluzzo.

În sudul Italiei, dominaţia bizantină s-a menţinut pînă prin secolul
al IX-lea, când arabii au început să se instaleze în anumite zone. În secolul
al XI-lea, Sicilia şi sudul peninsulei sunt cucerite de normanzi, care organizează aici Regatul celor două Sicilii, condus de familia Guiscard. De la sfîrşitul secolului al XII-lea, printr-o alianţă matrimonială, regatul celor două Sicilii revine Hohenstaufenilor, care, prin Frederic al II-lea
(1197-1250), încearcă să facă din el baza unui imperiu mediteraneean. Papa Inocenţiu al IV-lea, pentru a slăbi puterea regelui german, oferă în 1266 coroana Siciliei lui Carol de Anjou, fratele regelui Franţei Ludovic cel Sfînt. Stăpînirea franceză este eliminată însă din insulă în 1282, în urma unei răscoale cunoscute sub numele de "vecerniile siciliene". Regele Pedro
al II-lea de Aragon, susţinut şi de papa Grigore al X-lea, cucereşte Sicilia, apoi Sardinia. La mijlocul secolului al XV-lea şi sudul Italiei este cucerit de la angevini, astfel că regatul celor două Sicilii este reunificat sub stăpînirea Aragonului, devenit astfel o putere mediteraneeană.

În centrul Italiei se găsea statul papal, constiuit în urma intervenţiei francilor împotriva longobarzilor la mijlocul secolului al VIII-lea. Între 1309-1378 reşedinţa papei nu mai este la Roma ci la Avignon, astfel că în teritoriile statului papal puterea este exercitată de marile familii aristocratice. În acest timp însă, printr-un sistem de impozite impus întregii creştinătăţi şi prin folosirea unei birocraţii specializate, papalitatea edifică o monarhiei centralizată instituţional. Puterea papei asupra teritoriilor italiene se restaurează abia după lichidarea Marii Schisme a Occidentului (1378-1418), în timpul căreia au existat în acelaşi timp papi la Roma, Avignon şi din 1409 şi la Pisa.

Relaţiile dintre statele italiene au fost frecvent conflictuale, dar s-au înregistrat şi colaborări, mai ales în faţa unui duşman comun. Astfel, împăratul german Frederic I, sperând să profite de rivalităţile dintre oraşele italiene, încearcă să impună prin dieta de la Roncaglia (1158) restituirea drepturilor regaliene uzurpate de acestea. Opoziţia Milanului atrage după sine distrugerea oraşului, dar italienii se unesc în liga lombardă, care este victorioasă în faţa împăratului, la Legnano.

Dintre rivalităţile cele mai pronunţate, merită amintite cele existente în secolele XII-XIV între Amalfi, Pisa, Florenţa, Genova, Veneţia. Cea dintre  Veneţia şi Genova, avînd ca miză dominaţia în Mediterana orientală şi în Marea Neagră a contribuit la slăbirea ambelor republici.

Loading...