Pin It

1. Clima şi peisajul

Începutul perioadei secolelor III-VII este caracterizat de o răcire a climei şi un avans al gheţarilor către sud, ceea ce a condus la modificări ale vegetaţiei. În regiunile nordice, cultura grîului se retrage în faţa pădurilor, a ierburilor şi a mlaştinilor. Vechiul raport între terenul cultivat (ager) şi spaţiul natural (saltus) se modifică în defavoarea primului.

Peisajul perioadei de trecere de la antichitate la evul mediu este marcat de prezenţa dominatoare a pădurilor, care ocupă o mare parte a suprafeţei Europei. Nu este vorba însă de păduri impenetrabile, ci străpunse de drumuri, de luminişuri în care s-au instalat sate, şi traversate de cei ce le folosesc la maximum (pentru lemn, vînat, îngrăşarea porcilor cu ghindă etc.). Dacă în unele regiuni vechile aşezări romane au fost abandonate şi invadate de pădure sau de spaţiul necultivat, în altele au fost reocupate zone de locuire mai veche, oferind posibilităţi mai bune de adăpost.

2. Echilibrul agro-demografic

În orice societate există o relaţie între numărul de oameni şi resursele de hrană care le stau la dispoziţie, şi modificarea unuia din termeni aduce după sine schimbarea celuilalt. În funcţie de nivelul tehnologic pe care l-a atins societatea, o anumită regiune poate hrăni un anumit număr de oameni. Dacă numărul acestora creşte fără să se modifice şi tehnologiile care să permită sporirea producţiei, apare pericolul ruperii acestui echilibru agro-demografic.

Societatea medievală era caracterizată de un regim demografic prin care, în anumite perioade, se putea ajunge la o creştere a populaţiei mai rapidă decît cea a resurselor. Natalitatea era foarte ridicată, ajungînd uneori la 40 de nou-născuţi la mia de locuitori, datorită căsătoriei timpurii a fetelor (uneori chiar de la vîrsta de 12 ani), care conduce la o perioadă îndelungată de fertilitate feminină, şi a absenţei practicilor contraceptive (necunoscute sau interzise de biserică). Ce-i drept, exista şi o mortalitate infantilă foarte ridicată, uneori un copil din trei, şi de asemenea o mortalitate generală cu cote destul de mari. Femeile mureau deseori la naştere, epidemiile, foametea, războaiele loveau  de asemenea pe scară largă, astfel că speranţa de viaţă era foarte scăzută, oamenii de peste 40 de ani fiind consideraţi deja bătrîni. Totuşi, exista posibilitatea unei creşteri a populaţiei căreia resursele să nu-i mai fie suficiente, astfel că atunci puteau interveni factori de corecţie negativă: foamete, epidemii, războaie, care limitau din nou numărul oamenilor. Se căutau însă şi soluţii, ca de exemplu deplasarea populaţiei dintr-o zonă relativ suprapopulată în alta care oferea condiţii mai bune de viaţă, ceea ce se întîmplă în evul mediu prin colonizarea rurală.

3. Aspecte demografice în perioada trecerii de la antichitate la evul mediu

Europa intrase din secolul al III-lea într-o lungă perioadă de regres demografic, sfîrşită se pare în linii mari prin sec. al VII-lea. Pare probabil ca de la circa 50 de milioane de locuitori care existau în Europa (în principal în Imperiul roman) prin sec. al II-lea, pe la anul 500 să se ajungă de-abia la vreo 30 de milioane. Războaiele, violenţele şi insecuritatea care au întovărăşit  mai întîi criza secolului al III-lea şi apoi migraţiile, foametea şi epidemiile, dintre care trebuie să amintim ciuma apărută în Europa la mijlocul secolului al VI-lea şi rămasă multă vreme endemică, alături de noile comportamente morale şi sociale inspirate de creştinism (celibatul şi refuzul procreerii) au contribuit la scăderea populaţiei.

În Imperiu, se constată pe scară largă părăsirea ogoarelor de către populaţia romană, astfel că aşezarea barbarilor a putut să pară o soluţie. Dar cele mai optimiste aprecieri nu îngăduie să se estimeze la mai mult de un milion, adică circa 3-4% din populaţia Imperiului numărul acestora. Şi oricum, la scara Europei nu era vorba de o creştere a populaţiei ci de  redistribuirea ei spaţială.

Aceste realităţi demografice, definite prin greutatea găsirii echilibrului între oameni şi resurse se constată pînă tîrziu, în unele regiuni chiar pînă în epoca modernă. Europa rămîne multă vreme un continent al omului rar, ceea ce face ca măsura bogăţiei unei regiuni să fie dată nu de resursele ei naturale ci de numărul de locuitori care le puteau pune în valoare.

 4. Transporturile

După dispariţia Imperiului roman, reţeaua de drumuri romane a încetat treptat să mai fie întreţinută, ceea ce a îngreunat destul de mult transporturile. Pe de altă parte, înainte de descoperirea sistemului actual de înjugare a animalelor, cu tracţiune pe piept, caii nu se puteau folosi decît pentru şarete cu două roţi, iar boii puteau trage care mari, cu patru roţi (carruca), dar cu o viteză ce nu depăşea 3 km/oră. Se constată deci o preferinţă din ce în ce mai mare arătată căilor de apă, care permiteau transportul mai rapid şi în condiţii mai bune a mărfurilor de volum mare (cereale, lemn, vin, ulei, sare etc.).

Se naviga pe Mediterana, rămasă încă în prima parte a perioadei, pînă la venirea arabilor, principala întretăiere de drumuri comerciale. Începe însă să se navigheze din ce în ce mai mult şi în Marea Nordului sau a Mînecii, în expediţii uneori cu scop de jaf sau de colonizare (cazul anglo-saxonilor) dar care pot avea şi aspect comercial. Există de asemenea o navigaţie fluvială susţinută, care asigură legături între zonele unei Europe care nu au fost reduse la o totală autarhie, aşa cum s-a crezut uneori.

5. Economia rurală

Dispariţia politică a Imperiului roman nu a dus şi la cea a structurilor de exploatare agricolă caracteristice acestuia. Se menţin marile latifundii, numite în documente villa, şi de asemenea supravieţuieşte proprietatea mică şi mijlocie, în ferme izolate sau în aglomerări rurale de tip vici.

Ca urmare a tulburărilor aduse de marile migraţii, unele villae au fost abandonate, mai ales în zone nordice precum Britania, Belgia sau Picardia. În alte cazuri însă, ele puteau oferi protecţie şi locuitorilor din împrejurimi, datorită fortificării lor cu ziduri sau valuri de pămînt, şi astfel, la capătul unei evoluţii destul de îndelungate, se puteau transforma în mici cătune, la originea unora dintre satele medievale.

La geneza satelor medievale au contribuit şi barbarii, care în locurile lor de origine trăiau în aglomerări rurale, şi care transplantează aceste structuri şi în zonele în care se aşează. Un alt element care a contribuit la fixarea populaţiei rurale a fost parohia, unitate administrativă religioasă, avînd în centru  biserica şi cimitirul comunităţii.

Indiferent de originea lor, în aceste sate locuinţele erau în general de lemn, în partea nordică reunind sub acelaşi acoperiş oameni şi animale. Foarte adesea erau alcătuite dintr-o singură încăpere destinată tuturor membrilor familiei, concepţia actuală despre intimitate fiind total străină oamenilor acelor secole.

În ceea ce priveşte exploatarea pămîntului, există mai multe situaţii. Marele latifundium antic, cultivat de sclavi supravegheaţi de vătafi supravieţuieşte în Occident pînă prin secolul al VII-lea. Numărul de sclavi de pe un astfel de domeniu este însă în continuă scădere, pe de o parte datorită diminuării surselor de aprovizionare cu acest tip de forţă de muncă, şi pe de alta unei treptate interpretări a eliberării sclavilor ca o faptă pioasă, chiar dacă biserica nu renunţă pînă tîrziu la deţinerea de sclavi pe domeniile proprii. Un alt fenomen care a contribuit la renunţarea la sclavia clasică a fost înzestrarea foştilor sclavi cu o gospodărie proprie, cu obligaţia de a plăti o serie de redevenţe proprietarului. Situaţia acestor servi casati se confundă în timp cu cea a colonilor, folosiţi şi ei pe scară mare în exploatarea pămîntului.

Baza alimentaţiei era asigurată de cereale, la care se adaugă legumele (ceapă, usturoi, varză, napi, mazăre), mult mai puţine decît cele cu care sîntem obişnuiţi astăzi, care în mare parte au fost aduse mult mai tîrziu din America. Arborii fructiferi sînt de asemenea puţini, mulţi întîlniţi încă în stare naturală, şi de-abia din secolul al VIII-lea în documente apar mai frecvent menţionaţi merii, perii, prunii. În zona mediteraneeană continuă să existe bineînţeles citricele şi măslinii, aşa cum şi castanul comestibil oferă un supliment alimentar de luat în considerare. Dintre animale, importante sînt cornutele mari, folosite şi la tracţiune, pentru lucrul cîmpului, dar şi în alimentaţie. Se cresc de asemenea ovine, caprine, mai ales în zona meridională, unde este bine documentată transhumanţa. Porcii, atît de apreciaţi de germanici, se răspîndesc pretutindeni, contribuind la schimbarea unor obiceiuri alimentare, ca de exemplu folosirea pentru gătit a grăsimilor animale într-o proporţie mult mai mare decît în lumea greco-romană care folosea în principal uleiul de măsline. Se extinde spre nord şi cultura viţei de vie, poate şi în legătură cu creştinismul care dă o utilizare rituală vinului. Continuă însă să se folosească şi băuturile specifice lumii germanice, berea şi hidromelul, ca şi diferite tipuri de cidru din fructe.

Cultura cerealelor se făcea la început în sistemul rotaţiei bienale: după ce era cultivat un an, pămîntul era lăsat în anul următor pîrloagă, îngrăşat astfel în mod natural de animalele lăsate să pască acolo. Cu toate acestea, în lipsa unei folosiri sistematice a îngrăşămintelor, pămîntul mai sărac se putea epuiza în cîţiva ani, astfel că uneori era nevoie de punerea în cultură a altor parcele, eventual prin defrişare, ceea ce explică de ce uneori aşezările din prima parte a perioadei la care ne referim par uneori lipsite de stabilitate.

Randamentele sînt foarte slabe: se recoltează de trei-patru ori mai mult decît sămînţa folosită, iar în anii mai slabi şi mai puţin, ceea ce explică de ce putem vorbi de o lume aflată în permanenţă sub ameninţarea foametei, mai ales că am văzut că nu se poate apela în compensaţie la prea multe legume sau fructe. Producţiile mici sînt datorate în mare parte şi tehnicii rudimentare: pămînturile uşoare, mediteraneene, sînt lucrate cu plugul de lemn de tip roman, aratrum, care putea avea uneori brăzdarul de fier şi care nu făcea altceva decît să zgîrie destul de superficial solul. Începînd din regiunile nordice, cu pămînturi mai dificil de lucrat, se difuzează plugul greu, probabil de origine germanică (Pflug). Acesta avea brăzdar de fier şi putea să şi întoarcă brazda, permiţînd o mai bună aerisire a pămîntului. Pentru a fi tras era însă nevoie de pînă la trei perechi de boi, şi întrucît se întorcea cu greutate, se preferau brazdele foarte lungi. De aceea, forma parcelelor exploatate era rectangulară, cu lungimea mult mai mare decît lăţimea.

Pentru măcinarea cerealelor se folosesc rîşniţe de mînă şi încă rar morile de apă, cunoscute din epoca romană, dar răspîndite mult mai tîrziu, pentru că presupun investiţii care nu sînt la îndemîna oricui.

Fără să fie vorba de o întoarcere totală la economia naturală, schimburile comerciale diminuează treptat. Se mai menţin încă legăturile cu Imperiul de răsărit, întreţinute mai ales de negustori orientali (sirieni, evrei). Se mai bate încă monedă de aur, ca în regatul franc, dar treptat-traptat circulaţia monetară se reduce. De pe la mijlocul sec. al VII-lea apar în Occident monede noi, de argint, precum acele sceattas din lumea frizonă şi din insulele britanice. La ruralizarea societăţii contribuie şi decăderea oraşelor, care încetează să mai fie centre de producţie şi schimb, şi îşi conservă doar rolul politic şi religios.

Constatăm deci în regatele succesoare imperiului o treptată transformare a structurilor economice şi sociale moştenite de la romani, care în timp capătă o fizionomie medievală din ce în ce mai clară.

 6. Aspecte sociale

Se constată o întrepătrundere între vechea aristocraţie romană şi cea de origine germanică, prin înrudiri şi prin preluarea reciprocă a unor elemente de cultură. La începutul perioadei, familiile senatoriale romane preferă carierele eclesiastice, în vreme ce nobilii germanici oferă regatelor cadrele militare, dar apoi nivelarea socială este din ce în ce mai clară. Onomastica oferă dovezi ale simbiozei, întrucît şi unii şi alţii poartă ori nume germanice, ori romane şi creştine, indiferent de originea lor etnică.

O aceeaşi întrepătrundere între categorii sociale cu origini diferite se constată la nivelul păturilor de jos ale populaţiei. Există o pătură intermediară de oameni liberi, de origine germanică sau romană, cu tendinţa însă de reducere numerică, datorită insecurităţii care îi face pe tot mai mulţi să caute protecţia celor puternici, renunţînd astfel treptat la libertatea personală iniţială.

Se constituie o ţărănime dependentă, din ce în ce mai numeroasă, în care distingem, alături de cei care pe diferite căi şi-au pierdut libertatea, pe descendenţii sclavilor înzestraţi cu o bucată de pămînt, ai colonilor, ai liberţilor rămaşi pe lîngă vechiul lor stăpîn sau ai liţilor, categorie semi-liberă întîlnită în lumea germanică.

Clerul apare ca o stare deosebită a societăţii, deşi în această perioadă, cel puţin la nivelele cele mai înalte ale ierarhiei, recrutarea sa este mai degrabă aristocratică.