1. Aspecte demografice şi tehnologice

De la sfîrşitul secolului al VII-lea şi începutul secolului al VIII-lea, ca urmare a diminuării efectelor ciumei, a îmbunătăţirii climei şi a stabilizării situaţiei politice, în Occident se constată o ameliorare a situaţiei economice.

În primul rînd există o creştere demografică, lentă dar sigură, care stimulează căutările pentru îmbunătăţirea înzestrării tehnice. Mai multe unelte de fier, de calitate mai bună, contribuie la  înmulţirea defrişărilor, care dau naştere unor aşezări noi sau le lărgesc pe cele existente. Prin secolul al VIII-lea începe să se răspîndească sistemul de înjugare a animalelor cu tracţiune pe piept, care nu le mai sufocă precum cel vechi, cu tracţiune pe gît, şi le permite să-şi utilizeze mai bine forţa. De asemenea, se trece la potcovirea cailor, şi mai tîrziu la folosirea scării de şa, cu efecte importante în plan militar (creşterea eficienţei cavaleriei). Muncile agricole se pot face acum mai uşor, se pot lucra mai repede suprafeţe mai mari de teren, producţiile pot creşte.

Se răspîndeşte acum şi folosirea asolamentului trienal. Pămîntul întregii comunităţi rurale era împărţit în trei, dintre care o parte era semănată cu cereale de toamnă (grîu, secară), o parte cu cereale de primăvară, folosite mai ales pentru hrana animalelor (orz, ovăz, mei), iar o altă parte era lăsată în pîrloagă. Avantajul sistemului era că se puteau obţine două recolte, ceea ce dădea o securitate mai mare oamenilor împotriva capriciilor climatice, şi că se asigura astfel şi hrana animalelor, mai ales a cailor, care pot fi folosiţi pe scară mai largă în muncile agricole.

Structura domeniului se conturează deja în această perioadă: pe de o parte pămîntul exploatat spre profitul integral al marelui proprietar (rezerva seniorială), iar pe de altă parte gospodăriile ţăranilor aflaţi în diferite grade de dependenţă. Rezerva cuprinde reşedinţa stăpînului, o parte a terenului arabil, a păşunilor, viile, pădurea, heleşteie sau lacuri. Loturile lucrate de ţărani cuprind casa, grădina de legume, parcele de teren arabil amplasate sau nu de o manieră compactă. Unitatea de exploatare agricolă poartă în documente numele mansa, şi poate avea, în funcţie de zonă şi de calitatea solului, între 5 şi 30 de ha. În funcţie de condiţiile specifice fiecărui domeniu, ţăranii pot avea anumite drepturi la exploatarea pădurii şi păşunilor (eventual în schimbul unor redevenţe), aşa cum pot la rîndul lor să aibă vie sau arbori fructiferi.

În această perioadă, obligaţiile ţăranilor faţă de stăpînii de domenii sînt în principal în muncă (robotă, corvezi) sau în  produse, datorită unei relative lipse de monedă şi a faptului că mîna de lucru este mai importantă decît banii pentru punerea în valoare a pămîntului. Există însă şi obligaţii în bani, ceea ce arată că economia acestei perioade nu era de loc autarhică, existînd posibilitatea comercializării unei părţi a produselor

Polipticul[1] abatelui Irminon (sec. al IX-lea)

Se află la Neuillay un mans domnesc[2] şi alte clădiri în mare număr. Se află acolo 10 cîmpuri, avînd 40 bunuari[3] ce pot fi semănaţi cu 200 baniţe[4], 9 arpeni[5] fînaţe, din care se pot strînge  10 care cu fîn. Mai e acolo o pădure, avînd după evaluare 3 leghe[6] lungime, 1 leghe lăţime, din care pot fi hrăniţi cu ghindă 8oo de porci.

1. Electeus serv şi soţia sa colonă, cu numele Landina, oameni ai Sfîntului Germanus, stau în Neuillay. Ţine o jumătate de mans[7], avînd 6 bunuari pămînt arabil, 1 jumătate de arpen fînaţ. Ară cu grîu de toamnă 1 pertice[8], cu cel de primăvară 13 pertice. Cară bălegar pe ogorul domnesc, şi altceva nu face, nici nu dă, avînd slujba de supraveghere.
2. Abrahil serv şi soţia sa lită[9], cu numele Berthildis, oameni ai Sfîntului Germanus. Aceştia sînt copiii lor: Abram, Auremarus, Bertrada. Şi Ceslinus lit şi soţia sa lită, cu numele Leutberga. Aceştia sînt copiii lor: Gedelcaus, Celsovidis, Bladovildis. Aceştia trei stau la Neuillay. Ţin un mans, avînd 15 bunuari de pămînt arabil, 4 arpeni fînaţ. Fac angarii la Angers şi în luna mai la Paris. Plătesc pentru oaste de două ori, 9 pui, 30 ouă, 100 şindrile şi tot atîtea şiţe, 12 doage, 6 cercuri, 12 făclii şi duc 2 care de lemne la Sutray. Împrejmuiesc în curtea domnească 4 pertice cu gard şi cu gard viu, 4 pertice fînaţe, iar la cosit atît cît trebuie. Ară cu grîu de toamnă 8 pertice, cu grîu de primăvară 26 pertice. În afară de corvezi şi săpatul de şanţuri, cară bălegar pe ogorul domnesc. Fiecare plăteşte 4 dinari capitaţie.
3. Gautmarus serv şi soţia sa lită, cu numele de Sigalsis. Aceştia sînt copiii lor: Siclevodus, Sicloardus. Acesta stă la Neuillay. Deţine a patra parte dintr-un mans, avînd 1 bunuar şi jumătate pămînt arabil, 1 arpen fînaţ. Plăteşte a patra parte dintr-un mans întreg.

10. Sînt la Neuillay 6 manse lucrate şi o jumătate, iar cealaltă jumătate nu e lucrată. Sînt 16 fumuri. Plătesc pentru oaste 12 oi şi 5 solizi şi 4 dinari capitaţie, 49 pui, 140 ouă, 600 şindrile şi tot atîtea şiţe, 53 doage şi tot atîtea cercuri, 72 făclii. Transportă două care la culesul viilor şi 2 care şi jumătate altă cărătură şi dau o jumătate de bou. (…)

(F. Pall, Crestomaţie de istorie universală medie, Bucureşti, 1970, p. 91)

2. Circulaţia monetară şi comerţul

Acum apare şi o nouă monedă occidentală, dinarul de argint emis de Carolingieni, care înlocuieşte vechea monedă de aur bizantină sau imitată după aceasta, devenită din ce în ce mai rară şi prea puţin adecvată unor schimburi de mai mică valoare, desfăşurate mai ales pe plan local.

Pînă spre sfîrşitul sec. al VII-lea Mediterana îşi mai păstra calitatea de ax esenţial al comerţului european la mare distanţă. O dată însă cu invazia arabă şi cucerirea bazinului oriental al acesteia, ca şi prin instalarea în Africa de nord şi în Spania, comerţul european în Mediterana se diminuează pînă la dispariţie. Se adaugă probabil şi consecinţele ciumei apărută în sec. al VI-lea, care a afectat puternic regiunile meridionale, cruţîndu-le se pare însă pe cele nordice. De aceea, în perioada carolingiană constatăm deplasarea centrului de greutate al comerţului european spre nord (Galia, spaţiul german) unde apar noi porturi precum Quentovic (pe ţărmul rîului Canche), Durstede (în delta Rinului), Haithabu (la Baltica).

Reînsufleţirea comerţului poate fi pusă în legătură şi cu primele semne de renaştere economică a oraşelor, care încă timid, încep să desfăşoare activităţi meşteşugăreşti pe scară mai largă decît înainte. Totuşi, în ceea ce priveşte meşteşugurile, idealul pare să fie cel ilustrat de celebrul capitular carolingian De villis, prin care se cerea ca pe domeniile regale să se realizeze tot ceea ce era necesar, inclusiv produse meşteşugăreşti.

3. Structura socială

Marele domeniu aparţine aristocraţiei laice sau ecleziastice, beneficiară din ce în ce mai frecvent de privilegiul imunităţii (interdicţia pentru agenţii suveranului de a pătrunde pe domeniu pentru a exercita justiţia, a pretinde taxe sau a face recrutări). Mai există încă o mică proprietate ţărănească liberă, dar aceasta este în continuă scădere, şi ca atare numărul ţăranilor liberi scade treptat. Ţăranii dependenţi provin din surse diferite: descendenţi ai sclavilor înzestraţi cu gospodărie, ai colonilor, foşti proprietari liberi care şi-au cedat pămîntul unui mare proprietar în schimbul protecţiei. În secolul al IX-lea, documentele care vorbesc despre organizarea marelui domeniu, polipticele, arată că existau încă numeroase diferenţe între diferitele categorii de ţărani, reflectate în nivelul obligaţiilor lor. Tendinţa era însă de uniformizare a situaţiei lor în categoria ţăranilor dependenţi. Servus, termenul care în antichitate îl desemna pe sclav, începe acum să însemne şerb, ţăran aservit.

Sistemul organizării domeniale de acest tip se pare că a apărut pentru prima oară în zonele nordice ale Franţei, de unde, datorită extinderii Imperiului carolingian, s-a răspîndit în aproape întreg Occidentul. Intrarea în dependenţă a ţăranilor a contribuit la fixarea populaţiei pe vetre mai stabile, dînd astfel naştere satelor medievale. Generalizarea ridicării de biserici şi în mediul sătesc a contribuit şi ea la înrădăcinarea satelor, care de acum înainte se organizează în jurul bisericii şi al cimitirului, care nu mai e exterior aşezării ci inclus î aceasta, ilustrînd un alt fel de legătură între cei vii şi înaintaşii lor. Din secolul al X-lea putem vorbi de această înrădăcinare a satelor occidentale, care din acest moment încep să aibă înfăţişarea lor medievală.

4. Declinul societăţii carolingiene

Progresele lente pe care le-am constatat anunţau transformările economice şi sociale care în secolele următoare aveau să confere originalitate Occidentului. Însă o dată cu decăderea autorităţii carolingiene, din a doua jumătate a secolului al IX-lea, stabilitatea dintr-o mare parte a Europei occidentale dispare. Se adaugă noile invazii, ale vikingilor, arabilor şi ungurilor, care dezorganizează prin jafurile şi distrugerile care le întovărăşesc structurile economice din anumite zone. Expediţiile vikinge, în afară de distrugerile aduse, au contribuit însă într-o oarecare măsură la detezaurizarea metalelor preţioase păstrate pînă atunci sub formă de obiecte preţioase în biserici şi transformarea lor în timp în monedă, ceea ce va conduce la intensificare schimburilor comerciale. Ultimele invazii au dus şi la înmulţirea castelelor întărite, cu rol de apărare iniţial, dar care devin instrumente ale puterii seniorilor locali. În Italia se constată fenomenul numit incastellamento, adunarea locuinţelor ţărăneşti în interiorul unor fortificaţii, ceea ce dă o altă înfăţişare peisajului rural meridional.

Declinul economic este însă relativ, şi nu se poate vorbi de al doilea val al invaziilor ca de o perioadă de ruptură. Lentele progrese începute din secolul al VII-lea continuă, şi vor da naştere avîntului început în secolele
X-XI.

[1] Polipticul este o descriere a bunurilor imobiliare ale unui senior laic sau ecleziastic de la începutul evului mediu. Acesta cuprinde date privitoare la organizarea şi administrarea domeniului, despre părţile constitutive ale acestuia, locuitori, clădiri, vite, suprafaţa pământurilor cultivate, dări, etc. Cel alcătuit de abatele Irminon, după 829, se referă la abaţia Saint Germain des Prés, situată pe atunci lîngă Paris, azi chiar în interiorul Parisului.

[2]mansus indominicatus, rezerva seniorială.

[3] 1 bunuar=1,28 ha.

[4] 1 baniţă= cca. 52 l.

[5] 1 arpen = 12,64 ari.

[6] 1 leghe = 2,22 km.

[7] Mans = unitate de exploatare agricolă în cadrul domeniului (lotul şi obligaţiile aferente), avînd, după regiuni, între 5 şi 30 ha.

[8]1 pertică = 3,46 ari.

[9]lit = semiliber, om cu statut intermediar între ţăranul liber şi şerb.