loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

1. Aspecte demografice

 

Perioada secolelor X-XIII a fost una de optimum climatic în Europa medievală, întrucât temperatura pare să fi crescut cu 1-2 grade şi să se fi redus umiditatea, ceea ce asigura culturilor cerealiere condiţii mai bune de vegetaţie şi maturizare. Încetarea ultimelor invazii şi instaurarea noii ordini de tip feudal, ca şi absenţa unor mari epidemii generalizate au fost factori care au contribuit la creşterea populaţiei. Alimentaţia pare să se fi îmbogăţit într-o anumită măsură, prin aportul în aminoacizi adus de consumul de linte sau mazăre. Important pare să fi fost şi rolul bisericii, care prin evanghelizarea în profunzime a contribuit la diminuarea folosirii practicilor contraceptive şi a infanticidului.

Creşterea demografică avea însă să se încetinească de pe la începutul secolului al XIV-lea, pentru a se constata apoi, la mijlocul aceluiaşi secol, o cădere dramatică datorită Marii Ciume.

2. Aspecte tehnologice

 

Creşterea populaţiei este în strînsă legătură cu îmbunătăţirea tehnicilor, în special cele legate de cultivarea pământului. Plugul greu, care permite lucrări de mai bună calitate, se răspândeşte pe arii tot mai mari, contribuind la creşterea randamentelor. Răspândirea noilor sisteme de atelare a animalelor, ca şi a folosirii potcoavelor, contribuie de asemenea la creşterea productivităţii. Generalizarea pe scară largă a asolamentului trienal, care permite obţinerea a două recolte pe an oferă o mai bună garanţie împotriva foametei, iar pe de altă parte, poate conduce în unele zone la răspândirea cailor inclusiv ca animale de muncă, şi nu doar de luptă. În zonele mediteraneene, unde clima prea caldă şi uscată nu permite cultivarea cerealelor de primăvară, se recurge la culturi de graminee sau leguminoase, care să ofere de asemenea o diversificare a hranei. Tot în rîndul perfecţionărilor tehnice trebuie amintit recursul mai frecvent la morile de apă, care, înlocuind rîşniţele de mână, eliberează o parte o forţei de muncă, mai ales feminină, pentru alte activităţi. Înmulţirea morilor de apă, instalaţii tehnice necesitînd mari investiţii, trebuie legată însă şi de fenomene sociale şi politice, precum răspândirea senioriilor, unde seniorul îi sileşte pe ţărani la respectarea unor monopoluri, precum folosirea morii, cuptorului sau teascului său pentru vin sau ulei. Forţa apei mai este folosită pentru prelucrarea fierului, mai ales începând din sec. al XII-lea, ca şi pentru punerea în mişcare a fierăstraielor (din sec. al XIII-lea). Din sec. XII-XIII încep să se răspândească şi morile de vînt, mai ales în zonele de coastă, unde captarea energiei eoliene era mai uşoară.

În pofida acestor perfecţionări tehnice, randamentele rămân în general slabe, nedepăşind 4-5 la 1 decât în cazuri excepţionale. O anumită creştere a producţiei de cereale se constată totuşi, deoarece aceasta era cerută de creşterea numărului de oameni, şi deci resorturile acestei creşteri trebuie căutate nu în dezvoltarea intensivă, ci în cea extensivă.

3. Colonizarea rurală

 

Creşterea demografică ce nu era susţinută de inovaţii tehnologice prin care să fie posibilă o agricultură intensivă, creşterea obligaţiilor impuse ţăranilor, cucerirea de noi teritorii de către unele state creştine au antrenat o vastă mişcare de populaţie în Europa. Este vorba de aşa numita colonizare rurală, care începe în unele zone din a doua jumătate a secolului al X-lea şi continuă până către sfîrşitul secolului al XIII-lea, cu un maximum în secolele XI-XII. Aceasta are mai multe aspecte: poate fi vorba de lărgirea, mai ales prin defrişare sau desecare a unor zone de locuire mai vechi, sau poate consta în întemeierea unor localităţi noi. De asemenea, se poate vorbi de iniţiativă individuală, ţărănească, prin care bucăţi de pădure sunt defrişate cu sau fără ştirea seniorului, şi poate fi vorba de iniţiative senioriale sau ale autorităţii politice. Astfel de inţiative pe care le putem cataloga drept politice se constată în Peninsula Iberică, în condiţiile Reconquistei, unde în urma retragerii arabilor şi pentru consolidarea propriei stăpâniri, regii creştini din Aragon, Castilia, Portugalia atrag ţărani din zonele învecinate, mai ales din Franţa. Regii englezi încep din secolele XI-XII colonizări în Ţara Galilor, Scoţia sau Irlanda, cu elemente anglo-saxone, normande sau flamande, avînd drept scop întărirea puterii lor asupra acestor zone cu populaţie celtică nu în întregime supusă. De asemenea, o anumită colonizare rurală, chiar dacă pe scară mai mică, se constată şi în regatele creştine întemeiate în Palestina în urma cruciadelor.

Dar cel mai cunoscut exemplu de colonizare rurală în care motivaţiile politice şi cele economice sunt strîns împletite este cel al elementelor germanice către est, în limea slavă, maghiară şi românească, aşa numita Ostsiedlung. S-a putut estima că în urma acestor mişcări de populaţie, circa 200 000 de persoane şi-au părăsit în această perioadă locurile de baştină din spaţiul german îndreptîndu-se spre răsăritul Europei.

În general, atunci când era vorba de o iniţiativă seniorială care viza atragerea de colonişti care să pună în valoare pământurile necultivate sau insuficient folosite, se apela la intermediari, numiţi în documente locatores, care în schimbul aducerii de ţărani care să contribuie la amenajarea solului primeau o serie de privilegii. Ei beneficiau de suprafeţe mai mari de pământ, şi în general deveneau conducătorii noilor comunităţi, primarii satelor astfel întemeiate. În ceea ce-i priveşte pe ţărani, aceştia primeau o bucată de pământ pe care erau obligaţi să o pună în valoare într-un anumit număr de ani, beneficiind la început de o scutire de obligaţii  a cărei perioadă varia, în funcţie de zonă, de la unu la zece ani. Cel mai important lucru era însă libertatea personală care li se oferea în zonele de colonizare şi care putea fi un magnet suficient de puternic pentru a-i determina să-şi părăsească familiile sau gospodăriile şi să se avînte într-o întreprindere nu lipsită de riscuri.

4. Instituţiile feudo-vasalice

 

În lumea medievală, redevenită în mare măsură rurală, şi în care circulaţia monetară s-a redus foarte mult, pământul reprezintă cea mai sigură bogăţie şi constituie cel mai frecvent folosit mijloc pentru a recompensa servicile aduse. În schimbul slujbelor care le-au fost prestate, regii merovingieni fac danii în pământuri apropiaţilor lor, pentru a-şi asigura credinţa acestora şi a-şi spori autoritatea asupra lor. Dar cum aceste danii sunt cel mai adesea necondiţionate, şi făcute pentru slujbe trecute, credinţa celui ce le-a primit există atîta vreme cât se mai găseşte la dispoziţia regelui pământ din care să facă noi daruri. În momentul în care fondul funciar este epuizat, regii îşi pierd autoritatea, aşa cum s-a întîmplat cu ultimii merovingieni, care din pricina neputinţei de a se impune au fost denumiţi "regi trîndavi". Numele sub care este cunoscută această danie necondiţionată este beneficiu, de la cuvîntul latin beneficium, care însemna "binefacere".

În epoca francă, practica prin care un om liber intra în serviciul unui personaj important este cunoscută sub numele de vasalitate. Cel ce intră în slujba cuiva, oferindu-i serviciile sale şi supunerea sa desăvîrşită, începe să fie numit vasal. Cel care îl ia sub protecţia sa, asigurîndu-i şi mijloacele de subzistenţă poartă numele de senior. Legătura între cei doi este una personală, întărită prin jurământ, astfel încât să garanteze că vasalul îşi va îndeplini obligaţiile, în general militare, iar seniorul îi va asigura existenţa, întreţinându-l la curtea sa, oferindu-i hrană, haine, arme şi alte daruri.

În secolul al VIII-lea, pentru întreţinerea vasalului începe să fie cedată o bucată de pământ, numită în acte beneficiu, apoi fief sau feud. Se constată deci fuzionarea celor două instituţii, până atunci separate, beneficiul şi vasalitatea. Vasalii încep astfel să fie casati, adică înzestraţi cu gospodărie proprie şi nu întreţinuţi la curtea seniorului lor.

Ca să facă faţă unor probleme noi, precum pericolul reprezentat de invaziile arabe, majordomul Carol Martel recurge la acordarea de beneficii pe scară largă luptătorilor săi, de această dată condiţionându-le de prestarea slujbei militare.

Stabilirea relaţiilor vasalice, într-o societate care foloseşte prea puţin scrisul, este exprimată printr-o ceremonie publică, menită să rămână în memoria celor care au asistat. Aceasta este alcătuită din acte riguros codificate, care presupun un ansamblu de comportamente simbolice (gesturi şi cuvinte) ale celor doi participanţi. Ceremonia intrării în vasalitate cuprinde omagiul, act prin care vasalul îngenunchează în faţa seniorulu, şi, punându-şi mâinile împreunate în mâinile acestuia, în semn de supunere, declară că vrea să devină "omul" lui. Seniorul trebuie să-i strîngă mâinile, în semn de acceptare şi de asigurare a protecţiei, apoi cei doi se sărută pe buze, pentru a marca înţelegerea şi a arăta că ea s-a făcut între oameni egali. Apoi, vasalul trebuie să depună un jurământ de credinţă faţă de seniorul său, pe Evanghelii sau pe sfinte moaşte, obiecte sfinţite menite să întărească forţa cuvintelor rostite. În final, seniorul dă vasalului investitura fiefului, care constă din înmânarea unui  obiect simbolic (sceptru, steag, nuia, sabie, bulgăre de pământ etc.) care desemnează feudul ce va intra astfel în posesia vasalului. Vasalul poate primi nu doar pământ, ci şi alt fel de venituri, cum ar fi dreptul de a percepe anumite vămi sau taxe, important fiind doar ca seniorul să-i pună la dispoziţie mijloace prin care acesta să se întreţină şi
să-şi procure armamentul, din ce în ce mai costisitor (cal, zale, armură, spadă, lance etc.), care-i era necesar pentru a-şi îndeplini funcţia militară.

 

Omagiu vasalic la 1127 - Galbert de Bruges, Histoire du meurtre de Charles le Bon

 

În 7 ale idelor lui Aprilie[1], joi, omagiile au fost aduse contelui[2]; şi aceasta s-a îndeplinit după formele determinate pentru a jura credinţă şi fidelitate în ordinea următoare. În primul rînd, au făcut omagiul astfel:

Contele l-a întrebat pe fiecare dacă vrea să devină omul lui întru-totul şi acela a răspuns "vreau", apoi si-a pus mâinile lui împreunate în cele ale contelui, care i le strînge; apoi s-au unit printr-un sărut.

În al doilea rînd, cel ce făcuse omagiu a jurat credinţă cu aceste cuvinte: "făgăduiesc pe credinţa mea să fiu credincios din această clipă contelui Wilhelm şi să-i păstrez pe deplin şi împotriva tuturor omagiul meu, cu bună credinţă şi fără înşelăciune".

În al treilea rînd, a jurat aceasta pe moaştele sfinţilor.

Apoi, cu nuiaua pe care o ţinea în mână, contele le-a dat investiturile tuturor celor care îi prestaseră omagiu, îi promiseseră credinţă şi de asemenea îi făcuseră jurământ.

 

(B. Murgescu, coord., Istoria lumii în texte, Bucureşti, 1999, p. 97)

Drepturi şi obligaţii reciproce

Legătura stabilită între cei doi printr-un astfel de contract vasalic este personală, şi trebuie reînnoită la moartea uneia dintre părţi. Aceasta înseamnă şi că feudul rămâne de drept în proprietatea seniorului, vasalul avînd asupra lui doar drepturi de posesie şi de folosinţă. În fapt însă, feudul se va transmite ereditar în familia vasalului, cu condiţia ca urmaşii acestuia să presteze la rîndul lor omagiu şi jurământ de credinţă seniorului.

Contractul vasalic creează drepturi şi obligaţii reciproce. Vasalul are faţă de seniorul său îndatoriri negative: de a nu-i prejudicia în vreun fel bunurile, persoana, familia şi onoarea, şi îndatoriri pozitive, rezumate în formula sfat şi ajutor.

Sfatul presupunea o serie de obligaţii ale vasalului, precum:

  • de a-l asista pe seniorul său când acesta împărţea dreptatea în tribunalul seniorial
  • de a-l ajuta să găsească soluţii în situaţii dificile, ca de exemplu în timpul luptelor
  • de a fi prezent la castel în ocazii solemne, cum ar fi depunerea omagiului de către alţi vasali.

Ajutorul este în principal de două feluri:

  • bănesc
    1. răscumpărarea seniorului căzut prizonier;
    2. armarea drept cavaler a primului fiu;
    3. căsătoria primei fiice;
    4. plecarea seniorului în cruciadă.
  • militar.

Ajutorul militar constă în sprijinul armat dat de vasal seniorului său ori de câte ori acesta avea nevoie, dar cu trecerea timpului, beneficiind şi de încercările bisericii de a limita războaiele, acest sprijin a fost restrîns la participarea timp de 40 de zile pe an la o campanie. Posibilitatea vasalului de a părăsi lupta în momentul când considera că şi-a îndeplinit obligaţia militară făcea ca trupele recrutate pe acest principiu feudal să fie lipsite de disciplină şi de coeziune.

La rîndul său, seniorul are obligaţii faţă de vasal:

  • să-i pună la dispoziţie mijloace de întreţinere şi să nu-l lipsească în mod nejustificat de ele;
  • să-i ofere protecţie, sprijin armat şi bănesc la nevoie.

În cazul în care vasalul îşi încalcă obligaţiile asumate, este considerat trădător (felon), iar feudul poate fi reluat de senior. Dacă acesta din urmă îşi nedreptăţeşte grav vasalul, atentînd la viaţa sa ori a familiei sale, la onoarea soţiei, sau refuzînd să-l ajute la nevoie, acesta poate rupe jurământul de fidelitate, păstrînd feudul şi depunând jurământ seniorului seniorului său. Dacă nu există un senior suprem, atunci el poate păstra feudul ca alodiu, adică liber de obligaţii vasalice.

Datorită necesităţilor de a organiza apărarea la nivel local şi un vasal al împăratului putea să-şi creeze proprii vasali pentru a avea la dispoziţie oameni înarmaţi. Aceştia, datorită relaţiei personale stabilite, îi datorau credinţă lui, dar nu şi seniorului lui. Pe de altă parte, o persoană putea avea mai mulţi seniori, cărora le jura credinţă (omagiu multiplu), astfel că era posibil să apară dificultăţi dacă seniorii intrau în luptă unii împotriva altora. Pentru a se rezolva astfel de situaţii, s-a inventat omagiul ligiu (principal), mai important decât omagiile plane (secundare). Astfel, numai seniorului căruia i se prestase omagiul ligiu i se datora credinţă împotriva tuturor, inclusiv a unor seniori cărora li se prestase omagiul plan.

Problema cea mai mare a sistemului creat de relaţiile feudo-vasalice este însă aceea că prin caracterul lor personal, creează o ruptură între monarh şi masa supuşilor săi, care îşi vor asculta proprii seniori în detrimentul regelui, suveran pentru toţi, dar suzeran (senior) doar pentru vasalii săi direcţi. Aceasta a condus la fenomene de fragmentare a autorităţii politice în regat, crearea principatelor teritoriale care marchează o parte importantă a istoriei medievale europene.

4. Structurile senioriale

 

În anumite cazuri, creşterea producţiei a putut fi determinată de o creştere a cererii din partea marilor proprietari de pământuri, în condiţiile stabilirii structurilor senioriei. Aceasta poate fi definită ca o reţea de puteri şi de drepturi asupra oamenilor şi bunurilor, deci ca un raport de dominaţie socială. Marile domenii aveau acum reşedinţe întărite ale stăpânilor (castra, castella), cu rol în protecţia împotriva năvălitorilor dar şi în supunerea locuitorilor faţă de autoritatea seniorului. În condiţiile declinului autorităţii politice a monarhilor, stăpânii de domenii preiau pe seama lor puterile judiciare şi financiare ale acestora. Dreptul de ban - a porunci, a constrînge şi a pedepsi pe cei ce trăiesc pe domeniile lor - îi caracterizează pe mulţi dintre seniori. În virtutea acestuia, obligaţiile ţăranilor cresc şi se diversifică. De asemenea, creşterea pretenţiilor seniorilor este legată de definirea unui mod de viaţă aristocratic, presupunând un consum de prestigiu (daruri şi contra daruri, banchete, achiziţionarea unor obiecte de lux etc.) alături de cheltuielile necesare ducerii războaielor private. Deoarece se constată o anumită diminuare a rezervei senioriale în favoarea loturilor date în folosinţă ţăranilor, în condiţiile creşterii presiunii demografice, obligaţiile în muncă sunt în această perioadă mai puţin importante decât cele în produse sau bani. Ţăranii sunt supuşi monopolurilor senioriale de care am vorbit, fiind obligaţi să folosească instalaţiile tehnice ale stăpânului domeniului contra unei plăţi (în bani sau produse). De asemenea, cei lipsiţi de libertate personală nu pot părăsi domeniul fără aprobarea seniorului, nu-şi pot lăsa moştenire bunurile (dreptul de mână moartă) şi nici nu se pot căsători în afara acestuia fără voia stăpânului (dreptul de foris mariagium).

 

 

Reglementarea căsătoriei şerbilor şi împărţirea descendenţilor acestora, 1196

 

Gautier, prin mila lui Dumnezeu abate al bisericii Saint-Lucien din Beauvais, şi tot capitlul[3] sus-zisului loc, către toţi aceia la care vor ajunge aceste scrisori, salutare întru Domnul . Noi vă facem cunoscut că o neînţelegere ne-a opus multă vreme bisericii de la Saint-Denis pentru anumiţi oameni, adică Dreu le Vinier din Haudivillers şi fraţii şi surorile lui, Guiard, primar din Haudivillers şi surorile lui, doi fraţi din Laversines, care îşi spuneau toţi oameni ai Sfîntului Denis. În cele din urmă, (…) ne-am înţeles în felul următor. Lăsăm cu totul bisericii de la Saint Denis pe zisul Dreu şi toţi moştenitorii coborîţi din el. Cât despre fraţii lui Dreu, surorile şi toţi ceilalţi pe care i-am pomenit mai sus, îi lăsăm de asemenea pentru vecie bisericii de la Saint Denis, dar vom avea în schimb pe unul sau pe una dintre moştenitorii descendenţi din ei, cel sau cea pe care vom dori să primim. Şi dacă în rest, femeile noastre se casătoresc cu bărbaţii de la Saint Denis sau dacă invers, bărbatii  de la Saint Denis cu femeile noastre, noi dorim şi stabilim de comun acord că toţi moştenitorii proveniţi dintr-o asemenea uniune vor urma neapărat condiţia mamei lor, mai puţin unul sau una, la dorinţa şi la voinţa bisericii de care aparţine tatăl, care va rămâne cu totul sub condiţia tatălui, drept compensaţie pentru pierderea tatălui.

Pentru ca această înţelegere să rămână sigură şi de nezdruncinat, am trimis la biserica de la Saint Denis scrisorile noastre cu pecetea capitlului nostru. Dat în anul Întrupării Domnului 1196.

 

(B. Murgescu, coord., Istoria lumii în texte…, p. 93.)

 

Toate aceste obligaţii sporite faţă de perioadele anterioare presupun creşterea eforturilor ţăranilor pentru a mări o producţie din care o parte din ce în ce mai importantă trebuie destinată pieţei, pentru a se obţine banii ceruţi de seniori.

 

Estout du Bois -Obligatiile ţăranilor din Verson

( sec. al XIII -lea)

 

Lui Dumnezeu mă plîng, şi sfîntului Mihai,trimisul regelui din ceruri, în numele ţăranilor din Verson.

Prima sarcină din an[4] o datorează la Sfîntul Ion[5].Trebuie să cosească fînul, să-l adune şi să-l strîngă, şi să-l aşeze în mijlocul câmpurilor. După ce l-au strîns,trebuie să-l ducă la conac. După ce li s-a spus aceasta, (…) îl depozitează.

Ei fac un timp acest serviciu, după care trebuie să cureţe şanţul. Fiecare merge aici cu furca pe umăr sa curăţe balegarul  (…).

Dacă pământurile lor sunt supuse dijmei, nu vor duce deja snopii; se vor duce să cheme pe zeciuitor,pe care îl aduc cu mare durere. Dacă ţăranul greşeşte socoteala, zeciuitorul îl face de ruşine şi îi ia o mare amendă (…). După aceea, partea seniorului se încarcă în căruţă, (…), iar aceasta merge la hambarul zeciuielii. Grîul său rămâne de cealaltă parte, în voia vîntului şi-a ploii. Pe ţăran îl îngrijorează foarte rău grîul său care zace pe câmp, unde paguba e aşa de mare. Cât se poate de repede merge la hambar, unde i se ia o mare amendă dacă are vreun snop pierdut, căzut pe câmp sau pe uliţă. După aceea vine (…) Suntă Măria din septembrie[6], care prilejuieşte darea din porci. Dacă ţăranul are 8 purcei, el îi va păstra pe cei doi mai frumoşi; cel care îi urmează este al seniorului, care nu îl va lua pe cel mai rău, şi de asemenea, pentru cei în plus, trebuie sa plătească un dinar[7].  Şi pe urma vine Sfîntul Dionisie[8], de care ţăranii sunt înspăimântaţi, pentru că îi face să plătească censul, care îi îngrijorează. După care datorează darea pentru împrejmuirea ogorului propriu, fiindcă fac mari îngrădituri când treieră orzul şi celălalt grîu. (…) . După aceasta datorează robota. Când pământul va fi împărţit în ari[9], vor căra grîul în hambar. Trebuie să semene şi să grăpeze fiecare un acru[10] în partea sa. După care ei datorează un jambon Sfîntului Andrei[11], patronul şuncilor  (…). De Crăciun datorează răcituri; dacă nu sunt bune şi fine, prepozitul le va lua un zălog. După aceea datorează darea pentru bere; fiecare trebuie să dea din orz 2 sau 3 litri, şi din grîu un sfert de modiu[12]. După care sunt supuşi monopolului cuptorului, care este cel mai rău. Când femeia ţăranului se duce aici (…), deşi plăteşte şi coptura sa, şi plăcinta, şi turta cu usturoi, brutăreasa, care este foarte mândră şi trufaşă, tot mai mormăie, iar brutarul se strîmbă şi jură (…) pe Dumnezeu că cuptorul va fi prost încins, şi pâine bună nu va mânca, totul va fi crud şi rău făcut.

Doamne, fie să afli că în lume nu cunosc oameni mai înrobiţi decât ţăranii din Verson  (…).

 

(B. Murgescu, coord., Istoria lumii în texte…, p. 94.)

6. Structuri sociale

Clericii din perioada evului mediu clasic elaboraseră o concepţie tripartită asupra societăţii, alcătuită din trei ordine cu funcţii diferite: clericii sau cei ce se roagă (oratores), cavalerii sau cei ce se luptă (bellatores), ţăranii sau cei ce muncesc (laboratores). Este o structură imaginară, corespunzătoare unei societăţi rurale în care încă nu există un loc bine definit pentru meşteşugar sau negustor. De asemenea, este o structură în care primul loc este ocupat de clerici, care ar trebui să conducă întreaga societate.

În realitate, în fruntea societăţii se află o aristocraţie din care fac parte şi clerici şi laici, alcătuind categoriile privilegiate. Aristocraţia laică se defineşte din ce în ce mai bine după anul 1000, când de la vechea structură în care rudenia se socotea pe o scară foarte largă, şi pe linie feminină ca şi pe cea masculină, se trece la stabilirea rudeniei pe linie strict masculină. Treptat, moştenirea bunurilor familiei revine doar primului născut de sex masculin, ceilalţi copii fiind obligaţi să-şi găsească alte plasamente, intrînd în rîndul clerului sau încercând să facă avere pe cont propriu, cu arma. Acesta este un prim pas în definirea unei nobilimi, a cărei calitate este dată de sînge, iar nu de avere sau de merite. Pe de altă parte, în rîndul clasei dominante se conturează categoria cavalerilor, războinici cărora biserica reuşeşte să le impună un ideal însufleţit de etica religioasă. Transformaţi în milites Christi, ei n-au luptat probabil niciodată pentru apărarea celor năpăstuiţi, aşa cum li se pretindea, dar au pornit de la sfîrşitul secolului
al XI-lea să elibereze sfîntul Mormânt din mâinile musulmanilor.

Clerul înalt este alcătuit în continuare din descendenţi ai familiilor aristocratice, dar cel de rînd poate proveni şi din rîndurile ţăranilor sau ale orăşenilor. Mai ales după 1200, o dată cu dezvoltarea universităţilor care formează în primul rînd oameni ai Bisericii, clerul se recrutează în măsură mai mare şi din categoriile neprivilegiate. În secolul al X-lea şi la începutul celui de-al XI-lea avem de-a face cu un cler profund impregnat de idealurile vieţii laice, pe care doar reforma gregoriană reuşeşte să-l aducă la o mai clară definire a specificului său în raport cu celelalte categorii.

Ţărănimea reprezintă cea de-a treia categorie a organismului social imaginat de clericii medievali. Ea este însă departe de a fi pe atît de omogenă pe cât păreau ei să afirme. La începutul perioadei mai întîlnim o ţărănime liberă, destul de puţin numeroasă în condiţiile avansului procesului de aservire. Desfăşurarea colonizării rurale are ca efect printre altele şi crearea de aşezări ai căror locuitori se bucură de libertate personală, deci putem constata în timp o multiplicare a celor liberi. Spre sfîrşitul perioadei care ne interesează încep să apară, foarte timid însă, eliberările din şerbie, care vor caracteriza secolele următoare.

Există apoi diferitele categorii de ţărani dependenţi. Situaţia cea mai grea o au ţăranii aflaţi în dependenţă personală faţă de senior, care sunt legaţi de glie, neputînd să-şi părăsească satul, şi care trebuie să-şi răscumpere de la acesta dreptul de a se căsători în afara domeniului sau de a-şi lăsa moştenire bunurile. În cazul în care fug pot fi căutaţi şi revendicaţi de seniorul lor, dacă sunt găsiţi. O soluţie de a-şi găsi libertatea este deci să fugă atît de departe încât să nu mai poată fi ajunşi din urmă sau să se refugieze în oraşele recent renăscute al căror aer respirat un an şi o zi îi face liberi.

Există şi categoriile intermediare ale ţăranilor liberi din punct de vedere juridic dar dependenţi din punct de vedere economic de seniorul care le-a încredinţat un lot de pământ. Aceştia au libertate de mişcare, dar legătura lor cu pământul este mai slabă decât în cazul şerbilor, care au garanţia deţinerii unui lot de pământ în schimbul dependenţei lor personale. Din rîndurile acestor ţărani liberi din punct de vedere juridic se recrutează probabil o mare parte a forţei de muncă a celor angajaţi contra cost pentru diferite lucrări sezoniere, pe care ni-i înfăţişează documentele, mai ales începând din secolele XII-XIII.

Pe lîngă aceste categorii clasice, trebuie să-i mai amintim pe meşteşugari şi negustori, a căror înmulţire se leagă de renaşterea urbană începută şi ea de prin sec. al X-lea, ca şi unele categorii de liberi profesionişti, tot de la oraş, precum medicii, profesorii, notarii.

7. Criza secolului al XIV-lea

Încă de la începutul secolului al XIV-lea apar semne care anunţă încetarea creşterii economice înregistrate în Europa apuseană în ultima vreme şi chiar apariţia unei noi crize. În primul rînd, clima pare să se fi schimbat în nord-vestul Europei, devenind mai umedă, mai rece şi mai instabilă, cu consecinţe asupra recoltelor care sunt mai slabe, iar în anumiţi ani chiar dezastruoase. Apoi, se constată o anumită epuizare a pământurilor, mai ales a celor de slabă calitate, puse în valoare mai tîrziu, în urma presiunii demografice. Pe aceste terenuri, randamentele erau mai slabe, dar se menţin şi zone cu randamente mai înalte, ceea ce nu oferă însă soluţii pentru evitarea tuturor problemelor. Consecinţa acestor schimbări este frecvenţa perioadelor de foamete, care în unele regiuni ale Occidentului sunt prezente cam la fiecare doi ani. De exemplu, marea foamete dintre
1315-1317, prelungită în unele zone până în anii '20 ai secolului, a determinat o mortalitate de 6-15%, în funcţie de regiuni. Complementul obligatoriu al perioadelor de lipsuri şi al schimbărilor climatice a fost răspândirea epidemiilor şi a epizootiilor, care lovesc oameni şi animale, fragilizînd şi mai mult echilibrul economic şi demografic. O astfel de epidemie, cu consecinţe extrem de grave, a fost cea de tifos din anii
1322-1323. Drept urmare, creşterea demografică din ultimele secole nu numai că se opreşte, dar începe şi un anumit recul, datorat creşterii mortalităţii, reducerii natalităţii şi scurtării speranţei de viaţă. Condiţiile de viaţă ale oamenilor obişnuiţi sunt înrăutăţite şi mai mult de creşterea fiscalităţii în statele pornite pe calea centralizării sau angrenate în confruntări militare de amploare, precum războiul de 100 de ani. Stîngăciile inerente începutului unei fiscalităţi de stat, ineficienţa şi inechităţile prelevării impozitelor lovesc în diferite categorii ale populaţiei, dar cei mai afectaţi sunt cei aflaţi deja în dificultăţi economice, datorită recoltelor proaste din unii ani, prăbuşirii preţurilor la produsele agricole în alţii sau nivelului scăzut al salariilor.

Semnele crizei sunt arătate şi de faptul că negustorii încep să aibă rezerve în a risca în întreprinderi comerciale la mare distanţă, preferînd să se "sedentarizeze" şi chiar să investească în pământ, cumpărîndu-şi eventual şi titluri nobiliare şi renunţînd la viaţa activă.

O explicaţie globală pentru toate aceste fenomene este greu de dat. Unii istorici au vorbit de o criză de sistem a feudalismului. Alţii au propus o explicaţie bazată pe funcţionarea mecanismului agro-demografic.Este posibil ca la sfîrşitul secolului al XIII-lea să se fi atins pragul posibil al creşterii demografice la nivelul respectiv de dezvoltare tehnologică, şi în consecinţă să se fi manifestat  factorii de corecţie negativă care au determinat scăderea populaţiei europene. Cel mai agresiv dintre aceşti factori de corecţie negativă a fost, neîndoielnic, Marea Ciumă de la mijlocul secolului.

Dispariţia ciumei din Europa, probabil din secolul al VIII-lea, fusese unul dintre factorii favorizanţi ai creşterii demografice din perioada următoare. Boala continua însă să se manifeste în Asia centrală, de unde a fost adusă de mongoli spre apus, germenii patogeni urmând şi ei drumurile devenite mai uşoare datorită impunerii aşa-numitei "pax mongolica". Veneţienii şi genovezii, intraţi cu ocazia asediului Caffei în contact cu mongolii, în rîndul cărora se declanşase epidemia, au dus boala la Constantinopol, de unde aceasta s-a răspândit rapid, urmând drumurile comerciale, în Balcani, Egipt, Sicilia, porturile italiene. De aici a trecut în Franţa, care a transmis-o Angliei, în special datorită celor ce luptau pe continent în războiul de 100 de ani. Epidemia s-a răspândit apoi şi în Germania şi Scandinavia. Cele mai afectate au fost oraşele şi în general zonele bine populate, deoarece boala se transmitea cu deosebită rapiditate în aglomerările umane. De asemenea, comunităţile închise, de genul mânăstirilor, o dată infectate, puteau fi distruse aproape în întregime. Curtea papală situată atunci la Avignon a fost decimată de molimă. Caracterul devastator al epidemiei a fost datorat fondului pe care boala s-a declanşat, cu organisme slăbite de foametea şi de bolile din perioada anterioară. Pe de altă parte, nu se cunoşteau mecanismele transmiterii ciumei, nu se ştia că agenţii patogeni erau purtaţi de puricii de pe şobolani, şi tratamentele încercate la vremea aceea nu aveau nici o eficacitate. Boala se transmitea prin contact fizic direct, dar şi prin atmosferă, iar oamenii epocii, în momentul în care se declanşa epidemia, se adunau să se roage în comun în biserici, ceea ce favoriza, evident, şi mai mult răspândirea ciumei.

Consecinţele epidemiei de ciumă de la 1346-1351 au fost extrem de grave. Nu avem date globale, dar pe baza mărturiilor de epocă şi a estimărilor parţiale, se presupune că pierderile demografice înregistrate în Europa s-au plasat între un sfert şi o treime din populaţie. Prăbuşirea demografică a fost atît de catastrofală, încât a fost nevoie de aproximativ un secol şi jumătate pentru a se reveni la nivelul de la începutul secolului
al XIV-lea. Pierderile au fost agravate şi de faptul că epidemia nu a dispărut, puseuri izolate revenind la fiecare câţiva ani. În Europa apuseană, ciuma a rămas activă până în secolul al XVIII-lea, iar în cea de est, până în secolul
al XIX-lea, cu consecinţele negative asupra creşterii demografice şi economice.

Urmările Marii Ciume au fost foarte variate, depinzînd foarte mult şi de zona de referinţă. În plan psihologic, efectul a fost devastator, pierderile de vieţi omeneşti la care au fost martori făcându-i pe supravieţuitori să considere moartea o prezenţă cotidiană în existenţa lor. Nu întîmplător, începând din această epocă se răspândeşte motivul artistic al Dansului Macabru, care exprimă conştiinţa unei existenţe precare, aflată la cheremul Morţii. Reacţiile, mai ales în timpul epidemiei, au fost foarte diverse, de la renunţarea la bunurile pământeşti şi dedicarea rugăciunii, în speranţa salvării, dacă nu a trupului, cel puţin a sufletului, până la dedarea la o viaţă de desfrîu, în ideea că trebuie trăit repede şi intens atît cât se poate.

Pe plan economic, căderea demografică bruscă a generat iniţial o dezorganizare a activităţilor economice. În timp însă, oamenii rămaşi au reuşit să se adapteze şi să reia, chiar dacă la un nivel mai redus, activităţile economice. Într-un fel, soarta supravieţuitorilor chiar s-a putut îmbunătăţi, deoarece penuria de forţă de muncă putea determina creşterea salariilor. Bineînţeles, elitele au încercat să blocheze procesul, şi în Anglia, încercarea acestora, prin apelul la regalitate, de a îngheţa salariile la nivelul anterior ciumei, a fost una dintre cauzele declanşării răscoalei lui Watt Tyler. De asemenea, cum molima a afectat într-o măsură mai mică şeptelul, cei scăpaţi au putut să-şi îmbunătăţească alimentaţia, consumând mai multă carne decât la începutul secolului.

Scăderea numărului de oameni şi dezorganizarea activităţii economice i-a afectat într-o măsură serioasă pe seniori, ale căror venituri scad. Pentru a remedia situaţia, ei încearcă să obţină mai mult de la ţărani, sporind exploatarea, ceea ce generează însă conflicte violente, de tipul Jacqueriei din Franţa sau al răscoalei de la 1381 din Anglia. Deşi înfrînte, aceste răscoale au determinat pe termen mediu şi lung înmulţirea eliberărilor din şerbie şi îmbunătăţirea relativă a situaţiei ţăranilor.

În concluzie, criza secolului al XIV-lea este un fenomen complex, Marea Ciumă reprezentînd numai unul dintre aspecte. Oprirea creşterii economice, reculul demografic, urmările psihologice şi sociale au necesitat o perioadă îndelungată de refacere. Europa occidentală îşi relua treptat creşterea de-abia la mijlocul secolului al XV-lea, dar din acel moment avea să se instaleze în avangarda economică a lumii.

 

[1]19 aprilie 1127

[2]Comitele Wilhelm de Flandra

[3] Comunitate de canonici.

 [4] este  vorba de anul bisericesc, început la 1 martie

[5] 24 iunie

[6] 8 septembrie.

[7] monedă de argint, a 12-a parte dintr-un sou.

[8] 9 octombrie.

[9]pentru a atribui fiecăruia suprafaţa care trebuie lucrată.

[10]circa 50 ari.

[11]30 noiembrie.

[12] veche masură de capacitate (18 hectolitri).

Loading...