loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

1. Continuitate antică şi geneză urbană medievală

Imperiul roman la apogeul puterii se caracterizase prin urbanizarea spaţiilor pe care le integrase între graniţele sale. Cu criza secolului al III-lea şi apoi datorită migraţiilor popoarelor germanice, oraşele europene decad, mai ales în occident,în vreme ce  Bizanţul reuşeşte să-şi păstreze mai bine vechea reţea urbană.

 

În pofida unei decăderi accentuate, în Occident nu e vorba de o dispariţie totală a oraşelor în Antichitatea târzie şi evul mediu timpuriu. Acestea se păstrează mai bine în spaţiul italian, unde erau profund înrădăcinate şi de multă vreme. Se păstrează, de asemenea, acele oraşe care în regatele barbare au funcţii religioase şi politice (sunt reşedinţe pentru episcopi sau pentru regi). Dintre sediile episcopale se disting Roma, vechea capitală, dar şi alte oraşe precum Milano, Tours, Sevilla, ş. a. Funcţii de capitale ale regatelor barbare au jucat Ravenna şi Pavia în Italia, Paris, Orleans, Soissons ori Toulouse în Galia, Toledo în Spania. Observăm deci că zonele de continuitate urbană sunt cele mediteraneene, care fuseseră şi cele mai puternic urbanizate din Imperiul Roman. Ceea ce se atenuează până aproape de dispariţie este funcţia productivă şi comercială a oraşului, rolul său de centru meşteşugăresc şi de schimb de mărfuri.

Oraşele intră într-o nouă etapă a dezvoltării lor odată cu progresul constatat în lumea rurală începând din secolele IX-XI. Creşterea producţiei agricole permite întreţinerea unor categorii care nu se ocupă ele însele cu agricultura (sau se ocupă doar într-o mică măsură), precum meşteşugarii şi negustorii. Creşterea populaţiei, bazată pe această sporire a posibilităţilor de a obţine mai multă hrană, conduce la întemeierea de noi aşezări şi creează o cerere de produse meşteşugăreşti. O dată cu creşterea cantitativă şi calitativă a schimburilor comerciale constatăm o revigorare a oraşelor în zonele unde acestea existau deja şi crearea unora noi acolo unde lipseau sau erau în număr insuficient. Nucleele viitoarelor oraşe pot fi reprezentate de o mânăstire sau un castel feudal care oferă protecţie datorită zidurilor lor, sau în cazul cel mai fericit, de un centru politic şi administrativ, care, prin numărul mai mare al celor care locuiesc acolo, oferă piaţă de desfacere pentru diferite produse şi îi atrage să se aşeze în apropiere pe feluriţii meşteşugari şi negustori. Un iarmaroc cu renume sau un pod vestit prin posibilităţile de schimb ce au loc în preajmă, o întretăiere de drumuri de negoţ, un port activ pot constitui de asemenea atracţii pentru cei ce vor să-şi vândă marfa şi care sfârşesc prin a se aşeza acolo. Astfel se creează oraşe noi în nordul, centrul şi răsăritul Europei, în spaţiul german, scandinav, slav, maghiar sau românesc, alături de care continuă să existe, înviorate, vechile oraşe mediteraneene.

 

Formarea oraşului Bruges (a doua jumătate a secolului al IX-lea)

 

Drept urmare, pentru nevoile oamenilor din fortăreaţă[1] au început să sosească în faţa porţii, la ieşirea din fortăreaţă, negustori, adică vînzători de mărfuri scumpe, apoi cîrciumari, apoi hangii pentru hrana şi găzduirea celor care aveau treburi cu seniorul, aflat adesea acolo şi al acelora care ridicau case şi pregăteau locuinţe pentru oamenii care nu primiseră încă îngăduinţa de a se aşeza în interiorul fortăreţii. Expresia lor era: "Să mergem la pod!" Locuitorii sporiră într-atît, încît a luat naştere un oraş de seamă, care până astăzi păstrează numele său în grai popular de pod, căci brugghe înseamnă pod în grai popular.

 

Radu Manolescu (coordonator), Oraşul medieval. Culegere de texte, Bucureşti, 1976

2. Mişcarea comunală

 

Teritoriul pe care se constituie un oraş are întotdeauna un stăpân, care, deşi le acordă unele privilegii, tinde să-i asimileze pe orăşeni cu locuitorii de pe domeniile feudale rurale. Le stabileşte obligaţii în muncă, bani şi produse, îi tratează după regulile aplicate în societatea rurală, dar care nu se potrivesc dinamismului ce caracterizează oraşul. Meşteşugurile şi mai ales comerţul nu se pot dezvolta în condiţiile unor servituţi de tip feudal, care limitează libertatea de mişcare şi care presupun obligaţii materiale foarte grele,  astfel încât foarte curând orăşenii se organizează în comune, asociaţii ale locuitorilor unui oraş anume care se leagă prin jurământ să acţioneze laolaltă în scopul de a-şi obţine libertatea. Pe de altă parte, la originea comunelor au putut sta şi mişcările care, în condiţiile războaielor continue între feudali, încercau să impună « pacea lui Dumnezeu », favorabilă vieţii urbane şi dezvoltării economice. Privind lucrurile din acest punct de vedere, se poate discuta dacă mişcarea comunală a fost o acţiune îndreptată împotriva societăţii feudale sau a vizat mai degrabă mai buna inserţie a orăşenilor în cadrul acestei societăţi.

Au avut loc acţiuni ale comunelor între secolele X-XIII în zonele cel mai puternic urbanizate din Europa: nordul şi centrul Italiei, Flandra, nordul Franţei, Germania. Aceste conflicte au îmbrăcat uneori forme violente sau alteori, protagoniştii au făcut apel la negocieri. Mişcarea comunală a fost îndreptată împotriva feudalilor laici şi ecleziastici, dintre care aceştia din urmă, rezidând în oraşe, spre deosebire de ceilalţi, care stăteau mai ales în castelele lor de la ţară, au opus o rezistenţă mai îndârjită cererilor orăşenilor. Prin luptă s-a reuşit să se obţină o serie de privilegii pentru locuitorii oraşelor, consfinţite în aşa numitele carte privilegiale.

 

 

Privilegiile acordate oraşului Lucca de către împăratul

Henric al IV-lea (23 iunie 1083)

 

Voim să aducem la cunoştinţa tuturor credincioşilor lui Christos şi alor noştri, atît viitori cît şi de faţă, că noi, prin autoritatea puterii noastre regeşti, acordăm şi acordînd hotărîm pentru orăşenii din Lucca, pentru credinţa lor nestrămutată faţă de noi şi pentru slujba lor plină de rîvnă, precum şi cu sfatul şi prin mijlocirea credinciosului nostru Burchard, episcop de Lausanne şi cancelarul nostru, ca nici o autoritate şi nici un om să nu îndrăznească să dărîme şi să nimicească zidul înconjurător vechi sau nou al oraşului Lucca şi nici unui om să nu-i fie îngăduit să dărîme, în orice chip sau orice miijloc sau fără o judecată legiuită, casele care au fost clădite sau vor fi clădite de acum înainte înăuntrul acestui zid sau în suburbie.

(…) Hotărîm de asemenea ca de acum înainte nimeni să nu le ceară provizii şi taxă de bîlci de la Pavia până la Roma şi taxă de acostare în oraşul Pisa sau în comitatul lor.

Hotărîm de asemenea că dacă unii oameni vor intra cu corabia sau cu corăbiile pe rîul Serchio sau pe rîul Montone pentru a neguţători cu luchesii, nici un om să nu îndrăznească să-i tulbure pe aceştia sau pe luchesi pe mare sau pe sus-zisele rîuri, atunci cînd vin sau se duc ori stau, sau să le aducă vreo supărare, sau să-i prade, sau să-i împiedice în vreun fel.

Voim de asemenea să nu fie ridicate castele în cuprinsul a şase mile de la marginile sus-zisului oraş; iar dacă cineva ar îndrăzni să ridice întărituri, luchesii, din porunca şi cu ajutorul nostru, să le dărîme.

Iar oamenii aceluiaşi oraş sau din suburbie să nu fie închişi fără o judecată legiuită.

(Radu Manolescu (coordonator), Oraşul medieval. Culegere de texte, Bucureşti, 1976, p. 61-62)

 

Cel mai de seamă dintre privilegiile urbane a fost libertatea personală, a activităţilor meşteşugăreşti şi comerciale. După acest succes, oraşele reprezintă singurul spaţiu al libertăţii în Occident, al cărui aer, după cum spunea un proverb german, îl făcea liber pe şerbul care reuşea să trăiască în el un an şi o zi.

Oraşele pot intra în conflict şi cu puterea monarhică, în încercarea de a dobîndi autonomie. În raporturile cu regalitatea, oraşele au avut uneori câştig de cauză, ca în cazul oraşelor italiene, care, coalizate, îl înfrâng pe Frederic al II-lea, împăratul german. În statele centralizate, ca de pildă în Franţa, regii au sprijinit mişcarea comunală care era îndreptată împotriva seniorilor locali, dar au limitat în cele din urmă autonomia oraşelor din zonele pe care le controlau direct.

3. Structura socială

 

Spaţiu al libertăţii pentru majoritatea locuitorilor săi, oraşul nu este însă caracterizat de egalitate sau omogenitate socială, diferenţele fiind date atât de ocupaţiile variate ale locuitorilor săi, între care preponderente sunt cele meşteşugăreşti şi comerciale, cât şi de nivelul material atins de fiecare. Nu trebuie să uităm că oraşul se dezvoltă în cele din urmă în strânsă legătură cu societatea rurală, care fusese descrisă ca fiind alcătuită din cele trei ordine tradiţionale: cei ce se roagă, cei ce se luptă, cei ce muncesc. Există deci şi la oraş numeroşi clerici, mai ales în spaţiul italian, dar şi în cel francez, iberic sau englez. Aceştia pot fi canonicii din anturajul episcopului, călugării benedictini, ale căror mânăstiri erau aşezate iniţial la marginea oraşelor, şi din secolul al XIII-lea călugării franciscani şi dominicani, care apar tocmai pentru a oferi asistenţă religioasă în cadrul oraşelor. Numeroşi membri ai aristocraţiei laice continuă să trăiască la rîndul lor în oraş. Apoi nenobilii, orăşeni bogaţi, din rîndul cărora fac parte negustori, meşteşugari patroni, zarafi, cămătari. Aceştia alcătuiau patriciatul urban, cumpărau domenii rurale încercînd să ducă un trai asemănător nobililor, ocupau principalele funcţii în oraş. Din pătura mijlocie, a poporului de rînd, făceau parte meşteşugari, mici negustori, lucrători salariaţi, liberi profesionişti, de tipul profesorilor, notarilor, medicilor. Se adaugă o plebe urbană destul de numeroasă şi adesea turbulentă, alcătuită din elemente marginale. În oraşele medievale europene au continuat să existe până tîrziu sclavii, proveniţi mai ales de pe pieţele din lumea musulmană.

Între aceste categorii, conflictele cu miză economică sau politică (participarea la guvernare) au fost destul de frecvente. Astfel de conflicte au fost înregistrate între patriciat şi poporul de rînd, care dorea să obţină accesul la conducerea oraşului. La Florenţa, în secolul al XIII-lea, rezultatul a fost preluarea conducerii de către familiile patriciene noi, sprijinite de membrii breslelor, trecîndu-se la un regim politic corporativ. La Veneţia, nobilimea şi patriciatul au ieşit cîştigătoare, şi în 1297 s-a hotărît "închiderea Marelui Consiliu", din care puteau face parte numai familiile vechi.

În Flandra (1302, răscoala meşteşugarilor de la Bruges) sau Germania (sec. XIV) aceste conflicte au condus la instaurarea unor regimuri corporative. Trebuie menţionate şi mişcările sociale ale lucrătorilor salariaţi, dintre care cea mai cunoscută este cea a ciompilor (ţesători) din Florenţa, din 1378. În timpul Jacqueriei din Franţa, a avut loc şi o mişcare urbană, condusă de Etienne Marcel (1356-1358), avînd ca scop controlul regalităţii slăbite în condiţiile războiului de 100 de ani.

4. Organizarea internă

 

Ca rezultat al reuşitei mişcării de emancipare urbană, oraşele se bucură de diferite grade de autonomie (de la autonomie limitată, mai ales în statele centralizate, la statutul de oraşe "imperiale" sau "libere" din Germania sau la republicile urbane independente din spaţiul italian). Acestea sunt concretizate în sisteme de autoguvernare care fac apel la o serie de instituţii precum: adunări generale ale locuitorilor (mai puţin consultate în realitate), consilii ale oraşului, care deliberează în toate problemele administrative, putere executivă cu caracter colegial (consuli) sau personal (primar). Desemnarea conducerii oraşelor se făcea prin maniere diferite, deseori combinând alegerea, cooptarea şi tragerea la sorţi.

Regimul politic al oraşelor putea fi patrician sau patrician-nobiliar, ca în oraşele hanseatice sau italiene (Veneţia şi Genova); corporativ, în care conducerea era reprezentată de bresle; de conducere personală (Florenţa familiei Medici în secolul al XV-lea).

Obţinându-şi libertatea proprie, oraşul medieval nu încearcă însă în nici un caz să lupte împotriva sistemului feudal, căruia de fapt i se integrează. Libertăţile urbane, înţelese ca privilegii (scutiri de taxe, de servituţi etc.) corespund într-un fel privilegiului imunităţii pe care îl întâlneam în lumea domeniilor rurale. Faţă de ţăranii din zona sa înconjurătoare (hinterland), oraşul se comportă ca oricare senior rural, obligându-i să muncească în folosul său, constituind deci ceea ce a fost numit o seniorie urbană colectivă.

5. Aspectul oraşului medieval

 

Garanţia libertăţii câştigate este capacitatea de apărare, reprezentată de zidurile cu care oraşul se înconjoară. Apărare împotriva posibilelor atacuri ale seniorilor care de-abia au fost înfrânţi de către comune, împotriva năvălitorilor atraşi de acumularea de bogăţie care se ştie că există în oraşe, împotriva ţăranilor chiar, corp străin, dispreţuit dar şi temut în acelaşi timp. Ridicarea şi întreţinerea zidurilor creează solidarităţi între locuitorii oraşului, întărindu-le sentimentul unei identităţi comune faţă de cei ce nu sunt locuitori cu drepturi depline ai oraşelor, burghezi. Creând securitate, zidul împiedică însă expansiunea spaţială nelimitată a oraşului, ceea ce face ca în interiorul lor casele să se dezvolte pe verticală, conducând la arhitectura urbană occidentală atât de specifică, a caselor cu etaj şi a turnurilor. Având instituţii de autoguvernare, făcând apel în măsură mai mare sau mai mică la consultarea cetăţenilor şi dezbaterea comună a problemelor, oraşul cuprinde spaţii publice, precum pieţele centrale, loc de adunare amintind de agora sau de forumul antic, şi clădiri publice, precum case ale sfatului sau palate ale instituţiilor urbane (signoria în spaţiul italian). Oraşul medieval mai cuprinde însă între zidurile sale şi grădini de zarzavat, vii, câmpuri cultivate, pe străduţele sale în general înguste şi desfundate se plimbă în voie diferite animale domestice de genul porcilor sau păsărilor, ceea ce-i conferă un aspect semirural până relativ târziu.

6. Activităţi economice urbane

Centru de producţie şi de desfacere, oraşul este caracterizat în primul rînd de prezenţa meşteşugurilor. Dintre acestea, un rol important l-au avut cele textile, în primul rînd postăvăritul, reprezentat în oraşe din Italia de nord, Flandra, nordul Franţei, Anglia şi Germania. Alte meşteşuguri erau cele legate de prelucrarea metalelor pentru a obţine unelte, arme etc., cele legate de construcţii, şantiere navale, cele alimentare (brutari, măcelari etc.). Meşteşugurile erau practicate de meşteri patroni, care aveau un atelier în care lucrau ajutaţi de cîţiva lucrători salariaţi (calfe) şi ucenici. Perioada de ucenicie începea din adolescenţă (în jur de 12 ani), şi în funcţie de complexitatea meşteşugului care trebuia învăţat, putea dura între 2 şi 12 ani. După terminarea acestei perioade, dacă făcea dovada competenţei sale profesionale (printr-o probă de măiestrie desfăşurată în faţa membrilor breslei), ucenicul devenea calfă, lucrător salariat, în cazul în care nu dispunea de posibilitatea de a-şi deschide el însuşi un atelier.

Comerţul este o altă activitate specific urbană, desfăşurat mai ales în anumite arii europene, precum Italia de nord şi centrală, Flandra şi nordul Franţei, vestul şi sudul Germaniei, litoralul Mării Baltice, sudul Angliei. Oraşele din zona baltică şi a Mării Nordului s-au unit din 1356 într-o asociaţie internaţională, "Hansa", care domina comerţul din această zonă. Negustorii s-au organizat în ghilde, asociaţii profesionale care să le apere interesele.

Oraşul este caracterizat şi de o intensă circulaţie monetară şi de desfăşurarea operaţiunilor băneşti prin intermediul zarafilor şi cămătarilor. În condiţiile creşterii volumului schimburilor comerciale, în secolul
al XIII-lea în Occident reapare moneda de aur, florin la Florenţa sau ducat (ţechin) la Veneţia.

6.1. Corporaţiile medievale

 

Pentru a proteja interesele celor ce îmbrăţişau aceeaşi profesie sau profesii înrudite şi a asigura o oarecare echitate în posibilităţile de câştig se realizează asociaţiile meşteşugarilor şi negustorilor cunoscute sub numele de bresle sau ghilde. Acestea reglementau strict aprovizionarea cu materii prime, cantitatea şi calitatea producţiei, desfacerea acesteia, nivelul salariilor. Cristalizate în secolele XII-XIII , breslele au îngrădit concurenţa, asigurând un trai decent membrilor lor şi au garantat un nivel ridicat al calităţii produselor realizate în atelierele meşteşugăreşti. Regulamentele de breaslă, bazîndu-se pe o bună cunoaştere a cererii, care în oraşul medieval nu era foarte elastică, menţinându-se timp de decenii la nivele relativ apropiate, precizau clar cît poate produce fiecare atelier, cu cît se poate vinde producţia, de unde se poate realiza aprovizionarea cu materie primă, care este timpul de muncă permis (de exemplu, se interzicea lucrul pe timp de noapte, pentru a prevedea incendiile dar şi pentru a limita producţia), care este salariul maxim care poate fi plătit lucrătorilor. În acest fel, cei ce nu făceau parte din breaslă, nu puteau desfăşura o activitate economică pe teritoriul oraşului.

 

 

Statutul postăvarilor din Frankfurt pe Main (1345)

 

Noi, meşterii postăvari din Frankfurt, aducem la cunoştinţa domnilor staroşti şi a consiliiului municipal drepturile şi obiceiurile noastre, aşa cum le-am păstrat din vechime:

  1. Nici un membru din breasla noastră nu are dreptul să ţeasă postav cu chenar, decît numai la comanda starostilor, singurii care au dreptul, împreună cu membrii familiilor lor, să poarte asemenea postavuri.
  2. Noi avem obiceiul să supraveghem pe dărăcitorii şi ţesătorii noştri.
  3. Nu au dreptul să folosească sigiliul aplicat pe postav cei care nu fac parte din breasla noastră, sau cei care nu trăiesc în oraşul nostru.

12 (…) Dacă se va găsi postav ţesut cu chenar sau tăieturi, sau dacă postavurile vor fi făcute din resturi şi bucăţele de lînă, sau cu adăugiri de ţesătură de culoare deschisă, aceste ţesături vor fi confiscate de la meşter, iar acesta va plăti o amendă de 1 pfund.

  1. Nimeni nu are voie să-şi vopsească ţesăturile în culori pestriţe.
  2. Aceeaşi amendă va plăti acel ţesător care lucrează la mai mult decît două războaie de ţesut.
  3. Dacă se va găsi la cineva un război de ţesut ascuns, acela va plăti o amendă de o marcă.
  4. Orice ţesător trebuie să facă ţesături lungi de 33 coţi şi fără chenar; acel care va face ţesături mai lungi, va plăti meşterilor un pfund.
  5. Cine va fi găsit lucrînd în timpul nopţii, va plăti o marcă.
  6. Este interzis să cumpere lînă din altă parte decît din cele două prăvălii speciale, unde lîna este cercetată şi preţuită; amenda este de un fertun[2] şi un sfert de măsură de vin.
  7. Nici unul dintre membrii breslei noastre nu are dreptul să vîndă lînă unui om străin de oraşul nostru. Amenda este un pfund şi un sfert de măsură de vin la casa breslei.
  8. Nimeni nu are drptul să ademenească oamenii altora, fie lucrători, fie lucrătoare. Amenda este o jumătate de marcă.

 

(Radu Manolescu (coordonator), Oraşul medieval. Culegere de texte, Bucureşti, 1976, p. 118-120)

Mobilitatea socială în cadrul breslelor era, teoretic, destul de mare, după perioada de ucenicie, calfa putînd să acceadă la calitatea de meşter. In realitate însă, opera de măiestrie care juca într-un fel rolul de examen era foarte costisitoare, cu timpul pretinzîndu-se materiale tot mai scumpe pentru realizarea acesteia. Pe de altă parte, noul meşter era obligat să dea un banchet pentru confraţi, şi trebuia să aibă şi posibilitatea de a-şi deschide un atelier propriu, astfel că numai cei ce deţineau o avere importantă reuşeau să atingă stadiul de meşter. Ajunse în stadiul lor de maximă expansiune în secolele XIV-XV, breslele intrau în acelaşi timp în criză. Limitarea accesului la calitatea de meşter doar la fii de meşter, şi transmiterea ereditară a atelierelor reduc de acum înainte calfele la situaţia de salariaţi fără posibilităţi de a-şi schimba statutul. În a doua jumătate a secolului
al XIV-lea, în condiţiile crizei generale al cărui simbol este Marea Ciumă, o serie de mişcări ale lucrătorilor salariaţi (în Flandra, Germania, Italia) demonstrează blocajul în care intraseră breslele. Pe de altă parte, apariţia şi dezvoltarea unor relaţii de producţie de tip nou, cele capitaliste, presupunea o libertate mult mai mare decît cea permisă de bresle în ceea ce priveşte concurenţa, salariile, timpul de muncă, inovaţiile tehnice. În acest fel, breslele, care iniţial au asigurat protecţia membrilor lor şi au permis o remarcabilă dezvoltare a meşteşugurilor medievale au devenit un factor de frână în calea progresului tehnic şi a dezvoltării relaţiilor capitaliste. Concurenţa cu întreprinzătorii capitalişti s-a dovedit în cele din urmă fatală breslelor, care au dispărut treptat din Europa Apuseană la sfîrşitul evului mediu şi la începutul epocii moderne.

 

[1]Ridicată de contele Flandrei, Balduin I, în a doua jumătate a secolului al IX-lea.

[2]Un sfert dintr-o marcă

Loading...