Transformarea cea mai importantă adusă Imperiului roman de domnia lui Constantin a avut loc în plan spiritual. Schimbarea statutului creştinismului din religie persecutată în religie oficială a marcat o adevărată revoluţie ideologică. Momentul transformării este în mod tradiţional legat de aşa numitul Edict de la Milano, din 313, o asigurare generală a libertăţii cultelor, între care creştinismul este privit cu bunăvoinţă, dar nu este favorizat în raport cu păgânismul.
Constantin găseşte în religia creştină acel factor spiritual care să asigure unitatea imperiului, pe care îl căutaseră şi înaintaşii săi în vechile culte romane. Astfel se explică intervenţia sa în disputele interne din interiorul creştinismului, la conciliul de la Niceea, unde participă în vechea sa calitate de Pontifex Maximus, şef al religiei oficiale a Imperiului. Condamnarea arianismului, erezie apărută pe la 320, a avut evident un scop politic, în asigurarea unităţii imperiului, inclusiv în plan spiritual. Atitudinea lui Constantin este, de altfel, definitorie pentru felul în care se vor raporta monarhii la religie în toată perioada care va urma. Vechea religie romană era una de stat, susţinută şi controlată de acesta. Intra în logica sistemului roman ca autoritatea laică se se implice în problemele religioase, întrucât religia avea rolul ei comunitar foarte clar, de a asigura succesul statului în toate domeniile. Astfel încât, împăratul care construieşte biserici şi le înzestrează generos pe cele existente, care limitează privilegiile păgânismului, mergând chiar până la demolarea unor temple care puneau în umbră bisericile, consideră natural să-şi impună voinţa în ceea ce priveşte organizarea internă a acestei religii pe care o sprijină. De acum înainte, monarhii vor fi cei care decid ceea ce e corect şi ceea ce e incorect în materie de dogmă, şi chiar dacă oamenii bisericii s-au opus uneori, ideile lor nu au avut succes decât atunci când au câştigat de partea lor autoritatea laică.