1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Pe plan local, în Imperiul Roman creştinat, bisericile sunt centre de putere din ce în ce mai importante. O dată cu dezorganizarea sistemului administraţiei civile, care urmează în mod natural dispariţiei Imperiului din Occident, cele mai interesante cariere care rămâneau la îndemâna reprezentanţilor aristocraţiei senatoriale erau cele ecleziastice. Biserica se organizase solid la sfârşitul perioadei persecuţiilor, şi o făcuse inserându-se în cadrele administrative romane şi luînd ca model instituţiile statului. La nivelul structurii de bază, civitas, episcopul este ales de comunitatea locală, de cler şi popor, consacrat de un alt episcop, şi instalat pe viaţă în fruntea turmei sale. Doar în caz de dezordini grave poate fi demis, prin hotărârea unui sinod de episcopi. Puterile sale sunt foarte mari, şi în zonele în care autoritatea civilă se dezintegrează mai repede şi mai profund, el preia o parte tot mai importantă a atribuţiilor administrative şi judiciare ale vechilor funcţionari. Astfel, devine el însuşi defensor civitatis, apărător al orăşenilor în faţa abuzurilor puterii politice şi a pericolelor externe. Recrutarea înaltului cler este una aristocratică, mai ales în regiunile în care structurile civile se dezintegrează mai repede, ca în Galia. În Italia şi Spania episcopii rămân mai mult timp aleşi din familii importante, dar nu de nivelul celor din Galia, ceea ce ar putea sugera menţinerea vreme mai îndelungată a unui cursus honorum civil, deci al unei administraţii încă în bună stare de funcţionare, care să ofere variante interesante membrilor înaltei aristocraţii. În Orient, episcopii nu vor câştiga niciodată o asemenea putere asupra comunităţii urbane, care nu ajunge la autonomia celei occidentale tocmai datorită conservării aici a unei autorităţi imperiale puternice. Pe de altă parte, deşi, teoretic, puterea episcopilor se extinde şi asupra zonei rurale din jurul oraşului, la ţară autoritatea acestora nu este prea mare. Creştinarea spaţiilor rurale se face cu mare încetineală în Occidentul unde termenul de păgân vine de la paganus, locuitor al satului, şi până prin secolul al X-lea, spaţiul esenţial al acţiunii episcopului este cel urban. Creşterea autorităţii episcopilor s-a făcut, evident, prin favorurile de care aceştia s-au bucurat din partea lui Constantin şi a urmaşilor acestuia, prin care li se acordă scutiri şi subvenţii, şi prin care primesc puterile magistraţilor romani, în mod tradiţional rezervate guvernatorilor de provincii. Bogăţia lor a crescut şi în urma daniilor făcute de laici pioşi, care văd în înzestrarea bisericii o cale sigură spre mântuirea sufletului lor. Între aceştia, o menţiune specială merită femeile, care găsesc în religie modalitatea de a  ieşi din sfera privată în care erau ţinute oarecum prizoniere în ultima parte a Antichităţii, pentru a intra într-un spaţiu public unde se pot bucura de prestigiu şi de un statut altfel greu de atins într-o lume rezervată bărbaţilor.

În secolul al V-lea, alegerea episcopilor se făcea nu atât dintre clerici, ci dintre laicii care îşi dovediseră deja calităţile administrative, dovada cea mai bună a semnificaţiei politice şi practice pe care o avea această funcţie. Formaţia lor era deci identică cu cea a laicilor din rândul cărora ieşeau, de altfel, relativ târziu, (cam după 40 de ani) iar sistemul lor de valori nu diferea prin nimic de al acestora. Formaţi prin sistemul de educaţie al Antichităţii târzii, care în Occident este esenţialmente unul laic, aceşti episcopi, spre deosebire de colegii lor orientali, nu se pricep sau nu sunt interesaţi de probleme teologice. Singura problemă teologică mai importantă pe care o percep aceşti episcopi este cea a arianismului, dar trebuie să ne întrebăm care este partea ereziei în îngrijorarea lor şi care a faptului că este vorba de o religie a barbarilor, care, atunci când aceştia sunt şi stăpânii în plan politic, le poate aduce anumite atingeri poziţiei şi influenţei proprii. Spre deosebire de Orientul unde intercesor între pământ şi cer este "omul lui Dumnezeu", pustnicul retras din lume, care în virtutea neutralităţii sale îşi poate asuma rolul de arbitru, în Occident acest rol le este conferit celor profund implicaţi în treburile lumeşti. Puterea de intercesori a episcopilor este demonstrată de miracolele pe care le înfăptuiesc, diferite în funcţie de epoca în care ne plasăm. De exemplu, în perioada invaziilor, miracolul cotidian care i se poate pretinde episcopului este salvarea oraşului de invazia barbară. Totuşi, încetul cu încetul, şi acest episcopat aristocratic este pătruns de valorile monahismului răspândit şi în Occident în măsură din ce în ce mai mare. Redefinind episcopatul, cu care se identificase, aristocraţia senatorială, cel puţin în Galia, dar şi în Hispania sau chiar Italia, îşi redefineşte propria romanitate, romanitas, în termenii valorilor creştine. De acum încolo, roman devine sinonim cu creştin.

1. Clerul secular

În regatele succesoare Imperiului roman, episcopatele îşi păstrează, în mare, pe tot parcursul evului mediu, graniţele şi structura administrativă romană.

Episcopul răspunde de sectorul caritativ, ocupându-se de săraci, văduve, orfani, întemniţaţi, de cei luaţi sclavi de barbari sau păgâni. De asemenea, îşi asumă funcţii de administrator la nivel local. El este responsabil de creştinarea teritoriului, ordonarea preoţilor şi consacrarea locurilor de cult.

Preoţii deservesc bisericile, care din secolul al V-lea încep să fie construite în număr mare pretutindeni în Occident. Dacă iniţial circumscripţia religioasă era reprezentată de dioceză, din secolul al VII-lea se defineşte parohia, teritoriu determinat de existenţa unei singure biserici, şi care se suprapunea, de regulă, peste limitele marelui domeniu funciar. Biserica parohială este responsabilă, din secolul al VIII-lea, de colectarea obligatorie a dijmei (a zecea parte din toate resursele locale). Cum cel care se ocupă de strângerea dijmei este seniorul local, cu timpul aceasta este păstrată în cea mai mare parte la dispoziţia acestuia. Cu accentuarea procesului de feudalizare şi cu fărâmiţarea feudală, bisericile sunt întemeiate de stăpânii de domenii, care le tratează ca pe proprietăţile lor. De asemenea, aceştia numesc şi preoţii, care pot fi şerbi de-ai lor, şi care sunt obligaţi să-i slujească în continuare.

Datorită creşterii demografice, mai ales urbane (începând din secolul al X-lea), un singur preot nu mai este suficient într-o parohie. De aceea, se creează comunităţi de preoţi, numiţi canonici, care îşi duc viaţa comună în capitluri, pe lîngă bisericile catedrale (bisericile episcopale).

2. Clerul regular

Există şi clerici care îşi doresc un mod de viaţă mai apropiat de modelul ascetic, şi care aleg să trăiască într-o comunitate monastică, urmând o regulă şi fiind conduşi de un abate (stareţ). Aceştia constituie clerul regular, sau călugării. Ei depun jurământ de castitate, sărăcie (să nu posede nimic în nume personal, ceea ce nu împiedică mânăstirea să aibă mari proprietăţi), şi supunere faţă de abate. Nu toţi sunt preoţi, şi deci nu au în mod automat dreptul de a săvârşi Tainele. Călugării medievali consideră că servesc societatea oferindu-i un model şi rugându-se pentru mântuirea întregii lumi. Dacă, la începutul perioadei de care ne ocupăm, existau mai multe reguli monastice, în funcţie de care se organizau comunităţile călugăreşti, din secolul al VI-lea s-a impus treptat în tot Occidentul regula sfântului Benedict din Nursia, care îşi datorează succesul şi preferinţei care i-a fost arătată de monarhii carolingieni. Aceasta presupunea ca monahii să-şi împartă timpul între rugăciune, meditaţie religioasă şi muncă manuală (care putea să constea şi din copierea manuscriselor). Mânăstirile se autoconduc, prin alegerea abatelui, dar episcopul are drept de control în caz de nereguli.

Loading...